Centenarul Marii UniriEvenimente

Vladimir Cristi, mister și controverse Aşa arată în prezent conacul Cristi din satul Teleşeu, raionul Orhei

Viața lui Vladimir Cristi, ultimul comisar gubernial al Basarabiei, este plină de mister și controverse, la fel ca și atitudinea sa față de Unirea cu România. S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, județul Orhei, la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubeţkaia (1856-1926). La Teleșeu se mai păstrează conacul familiei Cristi (aflat pe proprietatea unuia din oamenii de afaceri locali), ce-i drept într-o stare avariată, dar care se pare că are şanse de a fi restaurat.

Vladimir Cristi a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris. Asemeni multor reprezentanți ai nobili-mii basarabene, cunoștea prost limba română. Din acest motiv era adesea luat peste picior de prieteni, de dușmani și, mai ales, de gazetari, care se amuzau pe seama expresiilor sale.

Documentele timpului arată că, în tinerețe, la o serbare, și-a ucis din jelozie unul din unchii săi de pe mamă. Cum a scăpat de răspundere penală nu mai știe nimeni, dar cu siguranță a fost respins după asta de către rudele sale. În 1917 este numit de Guvernul Provizoriu comisar gubernial al Basarabiei, înlocuindu-l în acest post pe Constantin Mimi. A dus negocieri directe cu Guvernul provizoriu de la Petrograd pentru a păstra autonomia Basarabiei și a evita includerea acesteia în componența Ucrainei.

Despre acest epizod, care-l caracterizează, Vladimir Cristi povestește în articolul ”O pagină inedită din istoria Basarabiei”, publicat în nr. 3 din 1933 al revistei ”Viața Basarabiei”:

”În primăvara anului 1917 s-a format la Kiev Rada Ucraineană. Eram atunci gubernator al Basarabiei și începui să primesc telegrame de la miniștrii Radei, scrise în limba ucraineană, înțelegând tendința Ucrainei de a îngloba Basarabia în granițele sale care încă nu erau definitiv fixate de către guvernul rusesc, am văzut că se impune o acțiune grabnică și hotărâtă.  Sfătuindu-mă cu prietenii mei Vladimir de Herța și cu Paul Gore am răspuns printr-o telegramă în limba românească, ce-i drept cu caractere chirilice, la adresa ministrului Agriculturii al Ucrainei Martos, care avea aerul prin telegrama care mi-a trimis-o să  trateze Basarabia precum o provincie a Ucrainei.

Se cerea o intervenție bine chibzuită fiindcă Basarabia era tixită cu trupe compuse din ostași de origine rusă și ucraineană unde creștea pe zi ce trece anarhia. La 25 iulie 1917 am sosit la Kiev însoțit de către delegatul partidului țărănesc Pantelimon Erhan și un membru al comitetului ostășenesc. Deși Rada ne-a asigurat pe parcursul a mai multor întrevederi că Kievul va res-pecta dreptul la determinare a basarabenilor, aflu că unul din conducătorii Radei,  Vinicenco, a plecat de trei zile cu o delegație la Petrograd pentru a obține deciziunea definitivî în privința hotarelor Ucrainei cu înglobarea Basarabiei în granițele ei. Am plecat la Petrograd unde, citind gazetele de acolo, am aflat că în urma raportului lui Vinicenco Basarabia era deja inclusă între cele 10 gubernii ale Ucrainei. Nu m-am descurajat, am început o acțiune în presă. Am dat un interviu care a apărut în toate ziarele din capitală unde am povestit despre scopul venirii noastre, despre drepturile noastre istorice asupra Basarabiei și că 100 de mii de moldoveni ar putea părăsi frontul dacă Guvernul central nu va recunoaște acest drept.  Dar era foarte imposibil să dau peste Kerenski, premierul Guvernului Provizoriu. Atunci m-au ajutat soldații și ofițerii moldoveni dintr-un regiment de gardă dislocat în capitală. Când a venit tura lor ei ne-au întrodus în sala de ședințe a guvernului unde l-am așteptat pe Kerenski. Acesta ne-a permis să ținem un memoriu  împreună cu de Herța și Paul Gore asupra situației demografice din Basarabia demonstrând și două hărți, una fiind din sec. XVIII unde Basarabia făcea parte din Moldova.  După o scurtă deliberare Kerenski m-a informat că dreptul la autodetermi-nare a basarabenilor a fost recunoscut. A doua zi am citit interviul lui Vinicenco deziluzionat că a venit cu zece gubernii în geantă dar pleacă cu nouă…”

Ca membru al Sfatului Țării a avut mandatul Comitetului Gubernial al Sovietului de deputați ai țăranilor. În Parlament s-a evidențiat mai ales la începutul activității acestuia ca o persoană bine pregătită și un bun orator. Ținând cont de spiritul lui organizatoric, de relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, Sfatul Țării l-a delegat imediat în guvernul Republicii Democra-tice Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de Director General la Interne atât în primul guvern (condus de P. Erhan), cât și în cel de-al doilea (condus de D. Ciugureanu). Dincolo de lupta împotriva anarhiei și bolșevicilor, s-a implicat activ în organizarea securității și viitorului Republicii Democratice Moldovenești. A fost unul din cei mai aprigi susținători ai intervenției armatelor române în Basarabia, în timpul vizitei de la Iași din decembrie 1917 (împreună cu Ion Pelivan), pledând această cauză la întâlnirile cu Henri Berthelot și cu Ion I.C. Brătianu.

După 16 martie  1918  numele său nu se mai regăsește în procesele verbale ale Sfatului Țării. Totuși informația că ar fi votat Unirea cu România la 27 martie și 27 noiembrie 1918 este înregistrată în documentele timpului. Numele lui se regăsește printre semnatarii scrisorii de protest din 20 noiembrie 1918, prin care se cerea respectarea condițiilor de Unire, stipulate în declarația din 27 martie 1918. Prin urmare, putem deduce că nu a fost adversar al Unirii, ci doar contestatar al lichidării Sfatului Țării și autonomiei Basarabiei. Acest fapt este confirmat de cariera sa ulterioară în cadrul Statului Român: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui Nicolae Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada 1938-1940, când s-a instaurat dictatura regelui Carol al II-lea.

În 1940 s-a refugiat în România, iar în 1944 se refugiază în Austria. Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă a NKVD, este arestat și dus în URSS, apoi transferat în România. A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.

Anatol Bucatcă, primarul de Teleșeu, localitatea unde s-a născut Vladimir Cristi, ne spune despre o îndeletnicire puțin cunoscută a pământeanului său or, ca agronom cu studii la Paris, Cristi a reușit să facă încă înainte de 1917 o mică Burgundie cu soiuri de vinuri franceze, iar la conacul său era montat un chateau, adică o cramă franțuzească, cu tot utilajul.

”Vrem să renaștem acest chateau şi astfel să eternizăm memoria celeb-rului nostru sătean, care s-a manifestat  destul de  activ pe parcursul vieții sale”, a menționat primarul de Teleșeu.

Ion Cernei

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close