Social

Tot mai bogaţi în Cer, tot mai săraci pe Pâmânt

Mă rog pentru vii şi pentru morţi. Toţi au nevoie de rugăciune. Aşa ne învaţă şi rugăciunile zilelor săptămânii, nemaivorbind de serviciile divine oficiate la Sfânta Biserică. Firească această punte între vii şi adormiţi. Necazul e altul: această pandemie nemiloasă răpune mulţi oameni în putere. 

Tot mai bogaţi în Cer, tot mai săraci pe Pâmânt

Rugăciunea de luni: „(…)  O, Doamne, astăzi îţi încredinţez sufletul şi trupul şi voia mea, rugându-Te să se săvârşească întru mine voia Ta, după buna plăcerea Ta. Pedepseşte-mă, Doamne, după îndurările Tale, întru această lume, iar nu în cealaltă viaţă. Şi iartă pe cei vii şi pe cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfintei Tale Biserici, şi pe toţi ne învredniceşte de Slava Ta în Rai. (…)”. 

În fiecare zi de marţi îi cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe prooroci, rugându-ne pentru noi şi pentru cei ce nu sunt în rugăciune: „(…) O, prooro-cule, luminează-mi mintea cu poruncile Domnului, ca să le scriu în cugetul meu şi să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele. Şi să stai lângă mine în ceasul morţii şi să mă duci curăţit înaintea Stăpânului meu, Dumnezeu. Roagă-te încă şi pentru întreaga lume, ca Domnul să se milostivească spre toţi creştinii, vii şi răposaţi, să-i odihnească de nevoile cele multe, să le dăruiască toate cele de trebuinţă şi Împărăţiei Sale să-i învrednicească, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. 

Miercuri şi vineri cinstim Crucea Mântuitorului, amintindu-ne, mai ales acum, în Postul Mare, de trădarea şi patimile Sale. Rugăciunea de vineri: „(…) Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum L-ai dat atunci aceluia, şi iartă păcatele mele pentru Sfintele Tale Patimi, şi mă primeşte prin pocăinţă împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti. Asemenea fă cu toţi creştinii, vii şi adormiţi, precum în toate zilele se roagă Ţie Sfânta Biserică, şi le lasă lor toate păcatele, şi-i învredniceşte pe ei Împărăţiei Tale, şi să vadă Lumina Ta, şi să mărească Slava Ta”. 

Firească această punte între vii şi adormiţi. Aşa e rânduit să fie: corabia acestei vieţi porneşte în larg, apoi, la vremea hotărâtă, vine la liman. Necazul e altul: această pandemie nemiloasă răpune mulţi oameni în putere. Numărul dispariţiilor înfioară. Pe mulţi plecaţi înainte de vreme i-am cunoscut – cu unii am lucrat împreună, am fost alături şi la greu şi la uşor, de la alţii am învăţat multe lucruri de folos, alături de ei, cu ajutorul şi sprijinul lor, am reuşit să fac lucruri bune, pe care nu le făceam de una singură. Pe trei dintre ei, plecaţi la cele veşnice în această primăvară, îi pomenesc de bine în rândurile ce urmează. 

Scrisoare de adio pentru tăticul meu iubit...

Pe Tudor Iaşcenco l-am cunoscut în anul 1978, când am fost angajată la ziarul raional „Farul Nistrean” din Rezina. Era alt redactor-şef, iar la puţin timp funcţia a fost suplinită de ziaristul Tudor Iaşcenco. 

Înainte de a mă referi la împreună lucrarea întregii echipe redacţionale, în frunte cu redactorul-şef, ţin să spun că în acea perioadă sovietică, la fel ca azi, exis-ta valoare şi nonvaloare, erau publicaţii periodice mai mult sau mai puţin bune, cărţi ideologizate, dar şi cărţi de mare valoare – copiii mei, bunăoară, au crescut cu poeziile lui Grigore Vieru, pe atunci au fost scoase în lumină „Frunze de dor”, „Casa mare”, „Povara bunătăţii noastre”, ca să dau numai câteva titluri, nici un obstacol n-a putut stăvili vocea Mariei Bieşu să cucerească cele mai prestigioase scene ale lumii sau să umbrească harul unor actori ca Dumitru Caraciobanu sau Valentina Izbeşciuc. 

Fără îndoială, că am fost sub vremi, redacţia avea secţia „Viaţa de partid” cu tematica respectivă, însă, în paralel, era secţia „Scrisori”, care menţinea adevărate punţi de comunicare cu cititorii, viaţa satului era reflectată pe larg în paginile ziarului, nu era trecută cu vederea şcoala, medicina…Aceste oportunităţi, plus capacităţile de organizare ale redactorului au făcut din ziarul raional o publicaţie apreciată de către cititori, Uniunea Jurnaliştilor, colegii de breaslă.

Ne-am încadrat cu dăruire în Mişcarea de Eliberare Naţională de la vlădică până la opincă. În măsura posibilităţilor şi, nu în ultimul rând, cu sprijinul cititorilor, ne-am adus contribuţia la victoriile din acei ani binecuvântaţi. Aveam un tiraj de invidiat, tragere de inimă şi satisfacţie în tot ce aşterneam pe hârtie pentru „Farul Nistrean”, dar şi pentru alte publicaţii – la recomandarea şi cu sprijinul redactorului, am fost, alături de alţi colegi,  corespondentă în teritoriu a cotidianului „Moldova Suverană”. Dar câte iniţiative frumoase am lansat cot la cot! Ne reţinem asupra celei mai cunoscute.

La începutul anului 1990, de comun acord cu colegii şi cu susţinerea sinceră a celui care a fost Tudor Iaşcenco, am lansat în paginile ziarului iniţiativa privind inaugurarea la Rezina a unui bust al clasicului literaturii române, Mihai Eminescu. După mai multe confruntări cu autorităţile publice, dar mai ales desfăşurarea unei campanii media, ce a solidarizat opinia publică şi a conformat autorităţile, la 15 iunie din acelaşi an a fost găzduit, în centrul oraşului Rezina, bustul poetului naţional.

Peste câţiva ani au urmat lucruri triste de tot. Liderii guvernării agrariene antinaţionale din teritoriu au decapitat colectivul redacţiei, înscăunând omul lor în funcţia de redactor.  Detaliile sumbre nu merită atenţie, contează altceva –  un adevărat miracol pentru perioada aceea. Echipa de creaţie a ziarului raional, în frunte cu ex-redactorul Tudor Iaşcenco, fondează ziarul CUVÂNTUL, prima publicaţie independentă din teritoriu.

CUVÂNTUL a pornit la drum pe 1 ianuarie 1996. Traseul de activitate al publicaţiei este bine cunoscut, astfel având dreptul să punem punct istoriei, dar nu înainte de a spune că Tudor Iaşcenco a fost pentru mine un exemplu de hărnicie şi perseverenţă. 

dabija

Pe Nicolae Dabija l-am cunoscut din creaţia sa literară – începând cu volumul de debut „Ochiul al treilea” şi terminând cu romanul „Tema pentru acasă”, am fost la curent cu activitatea sa publicistică, dacă uneori, din anumite motive, nu izbuteam să cumpăr „Literatura şi Arta” – o citeam la bibliotecă, pentru a nu trece cu vederea excepţionalele sale editoriale (cu dragoste şi cu durere i-am citit şi ultimul său editorial scris pe patul de spital). 

Moştenirea lăsată de către acest creator şi apărător de valori, om politic, autor al peste 80 de volume de poezie, proză şi eseuri, ne permite să afirmăm pe bună dreptate că Nicolae Dabija a scris istorie şi a făcut istorie, a fost o mare conştiinţă naţională, un ziditor de poduri între Ţară şi Basarabia, un om frumos.

Întâmplarea a vrut să-l cunosc pe acest om frumos nu numai din lecturi. În 2008, pentru prima dată în istoria României post-decembriste, românii din jurul României urmau să-şi aleagă, la 30 noiembrie, deputaţii lor în Parlamentul de la Bucureşti. În competiţia electorală pentru funcţia de deputat se afla şi Nicolae Dabija. Mi-am zis că această personalitate marcantă are calităţile necesare pentru a reprezenta fidel cetăţenii Republicii Moldova în forul legislativ suprem din România. Fără să fiu rugată, fără să fiu plătită, i-am publicat în „ProFamilia”, publicaţia periodică a Clubului de Femei „Ora împlinirilor”, articolul întitulat: „Ţara e cu noi! Să fim şi noi cu Ţara!”. Ca să fiu utilă până la sfârşit, am dus câteva ziare, inclusiv numărul respectiv, la sediul redacţiei „Literatura şi Arta”. S-a bucurat, a mulţumit, iar peste câteva zile mi-a telefonat pentru a-şi spune părerea despre ziar. Am şi martori, eram la tipografie, în cabinetul contabilei. O generozitate şi o bunăvoinţă ieşite din comun.

Mai apoi, când a fost rugat, a oferit o scrisoare de referinţă, un model de proiect, un număr de telefon al unei persoane influente. A binevoit să-mi dăruiască şi o carte, „Tema pentru acasă”, cu un autograf cum numai fratele Nicolae putea să-l scrie. 

Nicolae Dabija şi-a dorit fraţii grămăjoară, pe o moşie fără hotare nedrepte, a îndemnat pe cei înstrăinaţi să revină acasă, că numai aici, spunea, ne putem împlini ca destin. „Acasă, ca să ne facem împreună Ţara, aşa cum merită aceasta să fie – cea mai frumoasă din lume”.

A fost răpusă de COVID-19 jurnalista și scriitoarea Antonina Sârbu

Întâlnirea cu jurnalista şi scriitoarea Antonina Sârbu a fost dintru început una prozaică: dânsa lucra directoare, Programul Femei, la Fundaţia SOROS-Moldova, iar eu, ca directoare de ONG, am înaintat un proiect spre finanţare. A fost acceptat, implementat, au mai urmat câteva proiecte, un premiu în concursul Programului Femei şi o propunere de a scrie pentru revista „10 plus”, publicaţie a Clubului ziaristelor „10 plus”.  

Antonina era una din cele 10 şi, dacă cele 9 scriau bine, ea, după părerea mea, scria cel mai bine. Citeam tot ce se publica cu semnătura ei. Şi în revista de referinţă,  şi, ulterior, în paginile săptămânalului de politici publice „Democraţia”, unde suplinea funcţia de redactoră-şefă adjunctă, şi peste alţi câţiva ani la „Ziarul de Gardă”, la „Capitala”, pe care, ca redactoră-şefă, a schimbat-o la faţă, spre bucuria cititorilor. Lidia Bobână, şi ea una din cele 10, avea să transmită într-o vreme o vorbă bună de la Vasile Vasilache – spune-i Antoninei că eu sunt fanul ei.   

Mă bucur că am fost şi eu una din fanii Antoninei Sârbu, care ne-a lăsat o zeste frumoasă, cum zicea ea – din viaţa care trece, rânduri.   Pe cât de darnică a fost cu aceste rânduri, oferindu-le la mai multe publicaţii, inclusiv la cele rezinene, pe atât de grijuliu le-a adunat în copertele mai multor culegeri: „Constanţa Târţău: ultimul dialog”, „Pe muntele Hermon ninge” (jurnal de călătorie în Ierusalim), „Mănăstiri basarabene”, „Vulpea argintie”, „Fiica zeţarului”, „Atelierul din strada Patris”. 

Acum, pentru că suntem în post, recitesc „Pe muntele Hermon ninge”, carte scrisă de Antonina Sârbu după ce a fost în pelerinaj în Ţara unde a propovăduit şi a suferit Mântuitorul, „Ţara Făgăduinţei care este plină de Iubire, Credinţă şi Speranţă – o stare de lucruri ce nu poate fi întâlnită nicăieri în altă parte…”. 

Cartea merită să fie citită, dacă cineva doreşte – o împrumut cu plăcere. Până atunci, o realitate din ţara strămoşilor, spicuită din paginile ei: „În pustiu, la Mănăstirea „Sfântul Sava”. În lavră face ascultare un frate din Chişinău. Monahul Zosima, român din Moldova, a spus: „Să te rogi şi să-i scrii la pomenire pe cei pentru care nu se roagă nimeni, este bineplăcut lui Dumnezeu”. Să nu uit şi să spun şi altora”. 

Să nu uităm şi să spunem şi altora.

Liuba Catrinici

Taguri
Arată mai mult

Vrei să devii membru al echipei săptămânalului CUVÂNTUL? Alege să ne susții cu doar 4 euro.

Stimate cititor! Îți vom fi recunoscători dacă, alegând una din cele trei variante de contribuție, vei susține CUVÂNTUL în misiunea nobilă de informare și schimbare în societate. Vezi pagina de abonare

Abonamente CUVÂNTUL
ContribuitorFanPatron
€4€7€12
Prieten fidel al săptămânalului CUVÂNTUL, pentru cititorii din diaspora:

Abonezi cel puțin 5 persoane (juridice sau fizice) din raioanele Rezina, Orhei, Șoldănești și Telenești, or. Chișinău (școli, biblioteci, biserici, case de copii, ONG-uri, părinți, bunici, rude, profesori etc., etc.) la varianta print a săptămânalului CUVÂNTUL pentru o perioadă de 6 și mai multe luni (un abonament lunar costă 16 lei) și câștigi un set de cărți marca CUVÂNTUL și dreptul la un reportaj foto/video în ziar și / sau pe site-ul cuvintul.md despre viața și activitatea ta sau viața și activitatea unei persoane pe care o consideri demnă de a fi făcută publică. Notă: cadourile pot fi ridicate personal sau redirecționate unei persoane /familii/ instituții la dorința Dumneavoastră.

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker