Parcă s-a oprit timpul în loc la auzul veștii că domnul Tudor Iașcenco nu mai este printre noi.
Parcă și acele ceasornicului au încremenit, cu toate că diseară trebuie să le mutăm cu o oră înainte. M-a zguduit știrea, deși aflasem că e bolnav. Speram că nu e chiar atât de grav ca să ne părăsească tocmai acum când primăvara ne promite dezghețare și căldură.
Inevitabilul s-a produs. Cum, Doamne, să-l acceptăm? Învață-ne. E atâta durere în jur. Se duc rând pe rând oamenii pe care-i știam în fruntea noastră, în avangarda noastră, în lupta noastră cea de zi cu zi cu tot ce-i rău și nepotrivit și le strig numele – Nicolae Dabija, acum iată și Tudor Iașcenco. Unul după altul.
Câtă plăcere aveam atunci când îmi vedeam în pagină articolele trimise spre publicare. Fiecare scriere era însoțită și de o poză, prefațând parcă cele ce urmau, întărindu-le sensul și ideea.
I-am transmis acum trei săptămâni cartea BUJORII DE ACASĂ. „Cât despre carte, am s-o citesc cu mare plăcere, mai ales că intuiesc să găsesc acolo persoane cunoscute. – S-a referit la fratele meu Mihai, pe care-l știa de mulți ani. – Vă rog să mi-o transmiteți prin nepotul meu Anton Zabelinschi, care e student la Iași.” Și mi-a lăsat coordonatele. Lucru pe care l-am făcut în grabă, presimțind parcă ceva, cu toate că nu știam că e atins de nemilosul și blestematul virus. Nici nu știu dacă a reușit să o răsfoiască, cel puțin.
Fie-vă îngerii aproape în drumul spre stele, domnule Tudor, calea netedă și lină, urcușul fără durerile care v-au sfârtecat nemilos corpul în ultimul timp. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă primească în Împărăția Sa și să vă aline suferințele. Fie-vă amintirea veșnic luminoasă și neprihănită.
Viorica Morăraș, Iași, martie îndurerat și rece.
