Aflu cu durere şi cam târziu, că la sfârșit de februarie curent a plecat în veșnicie Gheorghe Maxian, un istoric bun și un om de omenie. După cum mi s-a spus, i-a cedat inima, iar vecinii au așteptat trei zile să vină fiica și soția de la București.
Am fost prieteni la cataramă, dar în ultimul timp ne vedeam mai rar. Gheorghe a deținut mai multe funcții: primar al suburbiei Slobozia Doamnei a municipiului Orhei, șef al Direcţiei raionale Cultură, a fost unul din militanții Frontului Popular la Orhei şi nu unul declarat, dar cu acte în regulă, pe care le păstra și le demostra ca probe în cazul unor judecăți.
Au fost și de astea or, foștii colegi de mișcare, pe care eu îi numeam parteigenosse, după exemplul unui partid de tristă faimă de prin anii ’30, cu care Gheorghe se încleșta în diferite dispute (uneori sterile) în presa locală şi la care ziarul nostru nu a participat. De fiecare dată îl convingeam, aducându-i ca exemplu spusele lui Nicolae Iorga: ”În copacul fără rod numeni nu aruncă cu bețe și cu bolovani!”
Gheorghe Maxian era istoric, publicist, compozitor, poet, autor de cărți de cântece pentru copii. Ultimele nu dovedeau să se prăfuiască în librării, fiindcă se vindeau ca pâinea cea caldă. Aduna banii pe tirajele vândute în librării, ca pe ei să scoată la tipar o altă carte. Avea peste 20 asemenea cărți.
Mai era susţinătorul şi co-organizatorul tuturor sărbătorilor naționale la Biblioteca Publică din Orhei. Singur compunea versurile, singur le punea pe note, apoi găsea o zi şi trecea strada peste drum de Muzeul de Istorie şi Etnografie, unde a lucrat un timp, la Biblioteca pentru copii ”Ion Creangă” – acolo era un pian, pe care-l chinuia câteva ore.
Mai avea o calitate aparte Gheorghe Maxian – era invidiat rău! Pentru că scria mult, pentru că era mare patriot, pentru că organiza niște evenimente deosebit de emoţionante, memorabile şi instructive dedicate marilor sărbători românești la bibliotecă, în școli și grădinițe, unde punea suflet. După ce a împlinit 65 de ani (atât i se permitea să lucreze ca manager într-o instituție bugetară), nu l-au lăsat să lucreze barem custode sau paznic la instituția respectivă! Ba mai mult – într-o zi i-au sustras pe furiş portretul din galeria scriitorilor care au ieșit în fața cititorilor Bibliotecii Publice ”Alexandru Donici”! Avea dreptate cunoscuta actriță Faina Ranevskaia – mila vine gratis, dar invidia trebuie câştigată cu multă sudoare!
Trăia la Lucașeuca, într-o casă modestă cu vie, livadă și un cârd de lișițe, care pășteau nestingerite prin ograda imensă. ”Vii la mine?”, mă întreba la telefon. Într-un ceas erau gata o mămăligă mare din făină de măciniș mășcat și o friptură la ceaun – asta îi plăcea. Nu se tânguia de viață – își făcea de toate cu mâna lui pe cei 20 de ari de pe lângă casă. Discuțiile noastre erau despre Dolna, baștina sa din raionul Strășeni, despre istoria națională și confluențele acesteia cu destinele ținutului Orheiului, unde cândva a venit fiind repartizat pentru trei ani după absolvirea Colegiului Pedagogic din Călărași și a rămas aici pentru o viață. Spre deosebire de alți prieteni ai mei care se tot vor insistent în paginile ziarului, Gheorghe era indiferent dacă numele lui va nimeri în ziar sau nu or, cele create de el vorbeau de la sine. Și dacă cu cei din Orhei relațiile erau cam complicate, apoi la Chișinău avea o mulțime de prieteni istorici, cu care avea niște relații de solidaritate de mai mare dragul în numele științei.
Era un istoric bun or, știa să lucreze cu arhivele – de atâta cărțile lui erau interesante, captivante, că le citeau de la mic la mare. Fusese doctorand la Institutul de Istorie al AȘM, dar așa și nu reuși să ducă până la capăt teza de doctor în istorie. A fost captivat de mișcarea de renaştere națională, a crezut în Frontul Popular, atât doar că în multitudinea de partide așa și nu se putea dumeri. Odată mi-a fost dat să văd că Mihai Ghimpu (care are o memorie fenomenală la oameni), fiind președinte interimar al republicii, la o manifestare pur şi simplu nu a dat mâna cu Gheorghe… Maxian făcuse opțiune pentru alt partid, iar Ghimpu nu l-a iertat!
Dar, precum am spus, altele erau preocupările lui decât politica moldovenească, care niciodată nu a fost una chibzuită. Cartea, poezia, istoria i-au fost preocupările lui de bază, pentru ce va rămâne în viaţa publică şi în amintirea celor care l-au ştiut.
Gândindu-mă la drumul pământesc al lui Gheorghe, îmi aduc aminte de cuvintele lui Nicolae Iorga despre lemn, care oricum arde – dar depinde cu ce pară! Viața lui Gheorghe a ars cu para care o poate da doar lumina rachetei de semnalizare de asupra câmpului de luptă. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace cu toţi drepții…
Ion Cernei
