ApropoPolitic

În vremuri imposibile, părintele Nagacevschi a făcut lucrurile posibile; la vremuri posibile, strănepotul lui face lucruri imposibile

Deși au trecut ani de când părintele Dumitru Nagacevschi, Dumnezeu să-l ierte, a plecat la cele veșnice, în satul Cuizăuca este încă multă lume care îi poartă sfânta amintire.

Părintele Dumitru a fost paroh al Bisericii cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, începând cu primii ani de după război. 

Vremuri grele, puterea sovietică trecea cu pușca și nahaica prin Cuizăuca în pornirea ei de a întoarce pe dos viața de dinainte, orânduită de veacuri, a sătenilor și de a-și așeza în vatra lor ordinea adusă pe ascuțișul baionetelor. 

Oamenii, cei care au scăpat cu viață, abia de își reveneau din foametea cumplită din 1946-1947. După deportarea din 1941, apoi din 1949, a multor familii de gospodari, cuizăucenii au prins a trăi în frică permanentă. Acele nopți de coșmar li s-au așezat greu pe suflet. Cu atât mai mult, cu cât noua putere le dădea de înțeles că oricare dintre ei ar putea fi smuls pe neștiute, în dricul nopții, din bătătura casei lui și dus fără cauză și motiv în iadul Siberiei.

Vechilii roșii, responsabilii de organizarea kolhozului și exproprierea de pământ, unelte și animale a ceea ce a mai rămas din răzeșimea de altă dată a satului, le picura zilnic în minte celor ce se împotriveau să se despartă de greblă, de plug, de boii ori de caii din grajd, că drumul Siberiei nu s-a închis.

În pădurile de primprejur, unii cuizăuceni rămăseseră încă vreme îndelungată în război cu puterea sovietică ocupantă, se țineau alături de Vasile Odobescu și visau cu arma sub cap că vor veni americanii să le dea o mână de ajutor, îi vor izgoni pe antihriști și le vor reda libertatea. În 1953, Odobescu fu capturat într-o ambuscadă și împușcat la Odesa câteva luni mai târziu. Americanii așa și nu au mai venit, iar satul s-a umplut de alte frici, de miliții și agenți deghizați în fel de fel de vântură vânt. Puterea sovietică ținea să afle cu ce răsuflă odobeștii, duculeștii, țurcăneștii, teuții, carpii, jumbeii, biriucii, badiurii și alte clanuri de familii vechi ale satului, ce vorbesc și, mai ales, ce pun la cale.

O vreme după asta în sat a fost liniște. Dornici de pace, sătenii s-au apucat să refacă harnic, pe partea de populație, pierderile de suflete pricinuite de război, foamete, deportări și mobilizări forțate la armată, la tăiat taigale, la desțelenit stepele Kazahstanului, la scos cărbuni din minele Donbasului. Fiecare familie plodea câte un copil pe an, unele câte doi deodată, așa încât mahalalele au prins a roi de copii, iar noua școală românească deveni curând neîncăpătoare, organizându-se clase sovietice în casele și acareturile celor deportați.

Și toată această lume nouă nu putea să nu treacă prin mâinile părintelui Dumitru, prin apa sfințită a cristelniței lui. La trecerea pe ulițele satului, nanu Dumitru nu reușea să răspundă la toată „bună ziua” numeroșilor lui fini de botez, așa că văzându-se năvălit de vreun șuvoi zgomotos de puradei, le făcea cu mâna în aer un semn al crucii și le trimitea din barba lui deasă câte un „Dumnezeu să vă aibă în pază, dragii mei!”

Pentru că biserica rămăsese în continuare cea mai frecventată instituție a localității, iar părintele Nagacevschi cel mai venerat om al satului, autoritățile sovietice au hotărât în 1961 să închidă biserică și să-l alunge din ea pe părinte. Oamenii s-au răsculat, au încercat să-și apere lăcașul și să-și ocrotească păstorul, dar milițiile sovietice se pricepeau deja cum să înăbușe asemenea izbucniri. Cei mai zurbagii au fost arestați, celor rămași li s-a citit un ultimatum.

Apoi, amintirea celor întâmplate cu Vasile Odobescu și oamenii lui, cu cele câteva zeci de familii deportate în două rânduri cu ani în urmă și care nici după moartea lui Stalin nu aveau voie să se întoarcă în sat, și-a făcut efectul. Lumea s-a molcomit în durere, biserica a fost transformată în depozit de cereale. Nanu Dumitru s-a retras cu tot cu icoane în casa lui așezată chiar după gardul de piatră al bisericii. Cu spatele la ea și cu fața privind printre dealurile Bușăucii și al Țiglăului către lunca largă a Cogâlnicului, pe atunci încă curgător, casa lui părea o prelungire prin aer a pronaosului bisericesc. Prelungirea este o figură de stil, desigur, dar uneori faptul virtual se confirma aievea.

De asta am putut să mă conving într-o noapte cețoasă, cu ploaie măruntă, de martie 1977, când împreună cu soția Maria, cu nașii Alexandra și Nicolae Odobescu și părinții mei, Ana și Gheorghe, am pășit în taină pragul casei părintelui Dumitru. Era un întuneric vâscos și rece, iar noroaiele ne ajungeau până la glezne. Dar tocmai asta ne bucura, căci noaptea adâncă, întunericul gros, ploaia măruntă și glodul cleios erau condițiile ideale pentru niște cetățeni sovietici cu slujba la stat, care voiau să consfințească o căsătorie civilă printr-o cununie duhovnicească fără a fi văzuți de alți ochi. Puterea sovietică era a partidului comunist, iar partidul comunist nu pregeta să rupă destine de jurnaliști, învățători, lucrători medicali, dacă erau descoperiți ori surprinși în ritualuri religioase.

Or, tocmai asta eram noi, tineri jurnaliști, respectiv, nașii – învățători și părinții – lucrători medicali. Preotul ne-a primit în pridvor pe tăcute. La lumina plăpândă a unei candele ne-a condus către o cameră în care câteva lumânări împrăștiau o lumină difuză și galbenă, parcă de aur, abia conturând pereții împodobiți de icoane mari și mici. Magia acelei lumini frânte era că, atingând doar icoanele, ea lăsa impresia unui spațiu care parcă nu avea cum să se termine între acei pereți de lut, ci continua spre largul, numaidecât cu boltă, al unei imense și mândre catedrale imaginare. Era catedrala nevăzută de ochii autorităților sovietice a părintelui Dumitru, unde el, riscând cu multe, răspundea chemărilor de credință și datină ale sătenilor.

Deși obținuse să țină slujbă în biserica satului vecin, Bușăuca, părintele se vedea dator să aibă și în casa sa din Cuizăuca o închipuire de altar, cu o și mai adaptată la condiții, catapeteasmă. Aici ne-a pus nouă cununiile pe cap, ne-a rotit pe sub bolta imaginarei lui catedrale, murmurând rugăciuni de legământ și chemându-ne de trei ori să ne lăsăm de Satana.

Cam de-o vârstă cu veacul, părintele Nagacevschi trecu în curând după asta la cele veșnice. A fost înmormântat în cimitirul satului, deși, pe merit, ar fi trebuit să-și aibă locul de veci în chiar curtea bisericii, cum se cuvine întru cinstirea veșnică a unui preot vrednic în toate împrejurările. Nu s-a putut, pentru că ograda locașului era la moment toloacă pentru gâște, iar biserica, urâțită în depozit și năpădită de putregai – loc de pripas pentru șobolani.

A fost reparată, sfințită pe nou și redeschisă pentru oameni abia după 1990. Icoanele s-au întors și ele la locul lor, semn categoric că regimul care le-a prigonit și-a dat el însuși obștescul sfârșit. Era regimul Satanei, cum spunea bunică-mea Haritina, și nu se putea altfel. Era un regim odios, dar trecător, cum era convins părintele Dumitru, înfruntându-l și continuând să păstorească lumea în condițiile semiobscure ale micii lui cămăruțe cu altar închipuit și catapeteasmă sumară, dar cu simbol înălțător de mare și luminoasă catedrală.

Au trecut anii, s-au trecut generații, dar în Cuizăuca, spuneam la început, amintirea părintelui Dumitru Nagacevschi este încă vie. 

De cele mai multe ori este pomenit în contextul retrăirilor vieții strâmtorate de atunci, cu evlavia și recunoștința purtate lui, dar recent, motivul amintirii a venit pe neașteptate de la televizor. 

Acolo, s-a dat zilele trecute precum că, un oarecare ministru al Justiției, Nagacevschi, a pledat în fața Curții Constituționale pentru ca legea votată în mare grabă de socialiștii lui Dodon și deputații hoțului Șor să dea din nou, ca pe timpul ocupației sovietice, limbii ruse funcția de limbă oficială a statului. A statului independent Republica Moldova! Tupeu incredibil și obrăznicie nemaipomenită! Am avut și câteva telefoane de la săteni cu prilejul nesăbuinței, aceștia interesându-se dacă nu cumva ministrul în funcție al Justiției, Fadei Nagacevschi, are careva legături de rubedenie cu veneratul de ei preot, nașul lor de botez, Dumitru Nagacevschi.

Am răspuns afirmativ, cunoscându-l și pe bunicul, al cărui nume îl poartă ministrul, și pe tatăl ministrului – oameni pe care i-am stimat și îi respect. Părintele Dumitru îi vine străbunic actualului ministru socialist. Vreau să atrag atenția, că supărarea sătenilor mei a fost stârnită nu atât de faptul că urmașul preotului este asociatul unui partid, fie el și pro-rusesc, chiftind de trădători de neam și provenind din scursura regimului Satanei, cel care i-a prigonit străbunicul. Deși nepotrivirea aflării lui acolo este mai mult decât stânjenitoare, având în vedere că acest partid are ca obiectiv refacerea Uniunii Sovietice, cu toate particularitățile ei antiumane și criminale. Cu mari eforturi, rabatul de conștiință al strănepotului-ministru ar putea fi lăsat pe sama libertății lui de gândire. Nu, însă, în așa măsură, încât să apari în fața Curții Constituționale și să te sforțezi să aduci dovezi că limba străbunilor tăi trebuie alungată de acasă și înlocuită, în strană și în stradă, cu una străină.

Asta nu se poate nici înțelege și nici accepta. Nu acceptă nerozia nici măcar reprezentanții minorității ruse conlocuitoare – beneficiarii, cum ar fi, ai legii declarate deja neconstituțională și pe care socialiștii-șoriștii au amenințat să o repună pe agenda parlamentară în februarie 2021. Spre deosebire de lepădătura dodonist-șoristă, cei mai mulți dintre alolingvi sunt oameni cu scaun la cap și, din câte s-a văzut, raționează corect: într-o țară în care o majoritate absolută vorbește limba română ar fi o nerozie, un abuz și o crimă să dai limbii ruse același statut. Mai cu seamă că, limba rusă a fost transformată de actualul imperialism găunos al lui Putin în armă a războiului hibrid, folosită de el împotriva Republicii Moldova. Ar fi fost un mare deserviciu făcut cetățenilor de etnie rusă ai Republicii Moldova, dar și celorlalte minorități, îndemnate de alianța socialist-hoțească să se separe de etnia majoritară, nu să se integreze cu ea, cum este socialmente firesc și sănătos politicește.

Ce îl face pe ministrul Fadei Nagacevschi, strănepotul vrednicului preot și bunului patriot, Dumitru Nagacevschi, să se alăture acestor lepădături, să se facă ostaș de partea dușmanului în acest război hibrid? Oportunismul, nevoia de bani, orgoliul de a se face ministru cu orice preț, arzând treptele de siguranță ale unei maturități politice probate? Or, chiar dacă și din spuza acestor metehne de caracter ai vrut cu tot dinadinsul să te faci ministru mai devreme decât ți s-a copt mintea, trebuie să vezi ce faci și cum procedezi ca măcar să nu te faci de râs.

Cu atât mai mult, cu cât la vedere publică apare și o responsabilitate familială, având în față înaintași, care în vremurile unui regim cu cele mai multe drepturi și libertăți declarate imposibile, au făcut ca lucrurile să devină posibile, iar tu, ajuns datorită sacrificiului lor la vremuri când toate libertățile au devenit posibile, să procedezi într-o manieră moralmente imposibilă, împotriva principiilor lor de viață. Este verificat de alții: mersul pe contrasens istoric este de regulă identic cu trădarea, inclusiv a străbunilor.   


Valeriu Saharneanu

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker