Politic

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940. Partea a III-a.

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940. Partea a III-a.

(Din amintirile unui basarabean nonagenar)

Sunt martor ocular al Nistrului umflat de ploile abundende din iulie 1941, pe apa căruia pluteau, în după-amiaza fiecărei zile, bărci de asalt germane, în fiecare fiind cam 6-8 militari, dar toți morți.

Asta s-a repetat în toate zilele dintre 23 iulie și 7 august 1941 când, de la Vadul lui Vodă în jos germanii încercau, în fiecare dimineață, să forțeze trecerea Nistrului – la Mălăiești, Dubăsari, Delacău, la Puhăceni și Speia, la Telița și Gura Bâcului. Dar pe malul opus era linia fortifcată a lui Stalin, cu cazemate de beton și cuiburi de mitralieră la fiecare 80-100 m, care îi secerau fără milă pe cutezătorii soldați, ei înțelegând, cred eu, că mergeau la moarte sigură.

La Tighina, mai jos de podul peste Nistru, nu se putea ajunge la mal, căci lunetiștii ruși trăgeau foarte exact din fortificațiile de la Parcani, pe care mai apoi, în august și septembrie 1941, le-am cutreierat cu gașca de băiețandri mai mari. Atunci frontul era deja la Odessa, unde Armata a 4-a a luptat din greu.

Peste 20.000 de soldați au căzut acolo, 66.000 au fost răniți și vreo câteva mii capturați de sovietici. În contrast cu ceea ce scriau ziarele și se spunea la radio despre luptele de la Odessa, noi știam adevărul. Fără o aviație dominantă și o artilerie eficientă care ar fi măcinat fortificațiile sovietice, infanteria română suporta pierderi foarte mari. Au fost înlocuiți mulți comandanți, unii nevinovați. În fapt, dota-rea armatei era slabă, dar lăsau mult de dorit și relațiile dintre ostași și ofițeri, unii generali manifestau îngâmfare, dar erau incompetenți. Şi astfel cucerirea Odessei a cerut o jertfă de aproape 100.000 de oameni.

Am văzut tot ce au distrus rușii și evreii, când părăseau Tighina: toate clădirile publice, fabricile, uzina electrică, gara, triajul, clădirile din incinta marii cetăți, uzina de apă, strada principală Regele Ferdinand, Catedrala, dar și cele mai multe case particulare, cărora le-au dat foc înșiși proprietarii lor la plecare.

Orașul a ars timp de săptămâni, armata nu avea timp pentru a stinge incendiile, pompieri nu am văzut. Din populația de vreo 30 mii de locuitori spre toamnă mai erau circa 6-7 mii – moldoveni, dar și multe familii de ruși din administrația țaristă, veniți în Basarabia până la 1900 și care parțial se asimilaseră, unii prin căsătorii mixte, trăind fără prejudecăți etnice, iar cei mai mulți fiind și antisovietici. Înainte de 1918 Tighina era un centru al nobilimii rusești care rezida în oraș, dar avea moșii întinse în sudul județului.

De la Tighina se vedea Chișinăul arzând, aprins în zilele de 14 și 15 iulie 1941. Incendiul uriaș, aș zice azi, era – pentru mine, la vârsta de 12 ani – ceva apocaliptic, chiar de la cei 60 km distanță. Îl văd și azi, focul uriaș și fumul negru răsfirat pe mulți kilometri. Iar panica sovieticilor și a celor care părăseau orașul Tighina era de nedescris, precum și uimirea, și curiozitatea noastră de a vedea cine dintre vecini fuge, dar și frica de patrulele militare care făceau ordine în coloanele nesfârșite de camioane și trenuri ce se îndreptau spre marele pod peste Nistru. Era singurul mare pod dublu – șosea și cale ferată – din partea de sud a Basarabiei, cel de la Bugaz fiind distrus încă în 1918.

La fiecare colț de stradă erau doi sau trei NKVD-iști cu epoleții albaștri ai lui Dzerjinski, iar circulația după ora 9 seara implica riscul arestării imediate. Era o panică de nedescris și în familiile ofițerilor sovietici de aviație care erau încartiruite în casele particulare rechiziționate.

Aviația germană bombarda în fiecare zi fix la ora 12, iar canonada artileriei antiaeriene era un spectacol oarecum admirat. Bineînțeles, mai mult de noi, copiii, căci știam că asta nu era periculos, fiindcă nemții nu bombardau populația civilă, ci numai obiectivele militare și căile de comunicație. Din grădina mătușii mele de pe strada Nistrului, admiram zborul în picaj al avioanelor Stuka-Ju 87…

În acel an școala a început în Basarabia la 10 sau 15 octombrie, așa că am avut timp pentru a vedea, în fiecare zi prin oraș, toată vânzoleala armatelor germane, italiene și române care se scurgeau spre front, peste Nistru trecând mereu trenuri lungi și încete cu până la 70 vagoane-cisterne cu combustibil pentru front. Iar de dincolo de Nistru veneau camioane militare germane deschise sau ambulanțe cu soldați răniți de pe front. Nu știu cum se evacuau răniții Armatei Române, căci vedeam numai soldați germani răniți, bandajați la piept sau cap, mulți blonzi, băieți tineri și frumoși, purtând cizme scurte cu tureatcă largă. Dar unii aveau numai un picior, ceea ce m-a impresionat până la lacrimi. Căci eram încă un copil foarte sensibil la scene și situații anterior netrăite.

Venise la Tighina, în toamna 1941, o divizie italiană care avea camioane americane Ford-Marmon, de culoare verde. Divizia se oprise pe un timp în oraș înainte de a pleca pe front. Acei militari spulberau toate alimentele din piață, încât chiar și puțina populație rămasă în oraș nu avea ce mânca, asta făcându-i pe oameni să-i alun-ge pe italieni din casele unde erau cazați. Însă acei italieni așa și nu au plecat din oraș până în vara anului 1942.

De atunci mi-au rămas în minte cele auzite de la șoferii italieni care se ocupau cu „bișnița”: „Che m-interessa la querra! Bene mangiare, poco bere, parlare con le donne” (adică: „Ce mă interesează războiul? Să mâncăm bine, să bem, să vorbim cu femeile!). Mai târziu, am învățat italiana de-a binelea la Timișoara, făcând traduceri din cărți și cursuri ale universității din Torino pentru Biblioteca Politehnicii. Dar pe lângă italiană am mai vorbit de-a lungul vieții germana, engleza, spaniola, franceza și rusa.

Cred că nu e lipsit de interes și acest fapt: imediat după eliberarea Tighinei, armata germană împărțea zilnic la amiază, din marile ei bucătării militare mobile, mâncare soldățească – multă și gustoasă – la oricine se așeza la coadă cu o gamelă sau o strachină în mână. I se turna cu un polonic pentru exact o porție de Eintopf (adică de o ciorbă scăzută cu mazăre sau cartofi și varză; „E…” pentru că în germană substantivele se scriu cu literă mare) ori de Pichelsteiner – ceva asemănător cu gulașul (din carne de bovină tăiată în cuburi mici). Sute de oameni primeau gratis o mâncare gustoasă și consistentă, după ce își primeau porțiile soldații. Iar noi, băieții, aduceam soldaților harbuji și zămoși. 

Între timp familia noastră a decis ca eu să învăț la Chișinău. Când am venit cu tata la Liceul „B. P. Hasdeu”, era mijlocul lui octombrie 1941. Orașul fusese distrus. Tot bulevardul Alexandru cel Bun, de 5 km lungime, fusese pe ambele părți dinamitat și ars, de la gară până la Spitalul Central nerămânând vreo clădire teafără, totul era distrus, iar ceea ce rămăsese din unele foste clădiri mai fumega și în noiembrie, când a căzut prima zăpadă. Palatul Mitropolitan și hotelul „Suisse” (adică Şveițaria, cum i se zicea înainte de 1918) erau arse, ca și clădirea Eparhiei (cu administrația Mitropoliei și Tipografa, instalată încă de Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, pe la 1810), și minunata clădire a Băncii Naționale cu cei doi lei uriași (azi sediul Sălii cu Orgă), construită pe la 1900 (arhitect – Bernardazzi).

În localul Seminarului Teologic se instalase Liceul Militar. Antena postului Radio-Chișinău din apropierea Liceului „Alecu Russo”, înaltă de vreo 100 m, era la pământ. „Lumea bună” luau masa la restaurantul Crucii Roșii. Nu cred că erau la Chișinău, în iarna 1941-1942, mai mult de 10-15.000 locuitori din cei 140 de mii pe care orașul îi avusese în anul 1912 sau 117 mii, conform statisticii din 1930. Dacă nu mă înșeală memoria, înainte de 1940, în oraș trăiau circa 55.000 locuitori de religie mozaică și 63.000 creștini, dintre care 21.000 erau moldoveni – cifre citite din ziarul RAZA, editat de părintele Vasile Țepordei de la Mitropolie, unul din prietenii tatălui meu, pe care l-am cunoscut la București, în anii 1965-1980.

În anul 1942, toamna, s-a ridicat la Ghidighici, pe deal, monumentul „Turnul Dezrobirii” și s-au desfășurat mari serbări comemorative. A fost la festivități generalul Ion Antonescu (deja mareșal), Regele Mihai cu Regina-mamă Elena și zeci de mii de basarabeni, în mare entuziasm patriotic.

Guvernator al Basarabiei era generalul Voiculescu, iar Titus Hotnog era Director general al învățământului, Vasile Harea era directorul Liceului „B. P. Hasdeu”. La internat pedagog și educator era un tânăr poet patriot, Robert Cahuleanu, poreclit de noi, elevii, „poetul Mazăre”. Era, de fapt, poetul și luptătorul Andrei Ciurunga (1940-2004), martir în închisorile comuniste din România.

Viața noastră era cam austeră: la școală – de la 8 până la 13; masa, 2 ore libere, apoi (de la 16  la 18.30) orele obligatorii „de meditații”; la ora 19.00 – cina, apoi „benevol” – la curățat cartofi (până la ora 21); la ora 22 era „stingerea”, iar la 6 dimineața – „deșteptarea”, gimnastica, spălarea sau dușul; la 7.15 – micul dejun (întotdeauna cu franzelă albă și iaurt de oaie, iar masa de prânz era bogată și consistentă). Se făcea mult sport în curtea liceului, atletism și jocuri. Nu am văzut niciunde și niciodată un internat mai curat și mai spațios în toți anii de școală, după refugiu: nici la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, în anii 1944-1945;  nici la Liceul Ortodox „Simion Ştefan” din Cluj, în anii 1945-1948, și nici la Facultatea Electrotehnică din Timișoara (pe care am absolvit-o în 1953). Disciplina, ordinea și curățenia, învățate la Liceul “Hasdeu” din Chișinău, au fost pentru mine școala fundamentală a vieții. Azi pe locul vechiului liceu construit în anii 1837-40 și, în anii 1975-80, reconstruit ca local muzeal, se află Muzeul de Istorie și Arheologie al RM. 

În anii 1941-1944 Țara era în război. Armatele noastre luptau în Rusia: în vara anului 1942 – în Crimeea (la Sevastopol și Kerci), apoi pe Doneț, pe Don (în câmpia Calmucă și la Cotul Donului), în Caucaz și spre Volga. Am urmărit zi de zi luptele, victoriile și apoi din 1943 dureroasele înfrângeri și retrageri. Kotelnikovo, Klețkaia, Kalaci, Novorosiisk și Krasnodar pe Kuban, Stalingrad mi-au rămas în amintire ca niște stigmate, peceți ale sorții.

Distracțiile noastre erau rare. Mergeam, de regulă, o dată pe lună la „Cinema Expres”, un teatru mare și vechi, în care vizionam filme, cele mai multe italiene, istorice, ca: „Legea Haremului”, „Leul din Damasc”, „Cocoșatul de la Notre-Dame”, „Monumentul Indian”.

Am văzut-o și pe celebra cântăreață Maria Cebotari, în filmul muzical „Maria Malibran”, dar mai ales în capodopera de război „Cătușe roșii”. Acest film a fost făcut în 1942 la UFA – Berlin, în colaborare cu Oficiul Național Cinematografic. Tema era teroarea sovietică în Basarabia. La ordinul sovie-tic, după război filmul a fost distrus. Mi-a rămas neuitat și adânc întipărit în minte laitmotivul muzical al acestui film monumental, cântat de Maria Cebotari: „Niciodată, niciodată n-ai să știi durerea ce-ai lăsat când ai plecat”.

La audierea lui toată lumea plângea într-o emoție sublimă. Filmul a rulat la Chișinău din vara lui 1943, de la premiera la care Mărioara Ciubotaru, privighetoarea din corul Ca-tedralei din Chișinău, a fost pe scenă. Am văzut-o sărbătorită cum nu s-a mai pomenit, în atmosfera tristă a războiului, după tragedia de la  Stalingrad. Maria Cebotari s-a născut la Chișinău, la 10 februarie 1910. A cântat pe scenele marilor opere europene: Teatrul “La Scala” din Milano, Teatrul de Operă “Semper” de la Dresda, la Paris, München, Salzburg, Viena și Berlin. A fost o cântăreață mare, o stea pe firmamentul muzical al Europei anilor 1935-1948, modestă și venerată. A murit la Viena, tânără – de doar 39 ani –, în condiții neelucidate. Nu știm dacă nu a fost ajunsă de „lunga mână a revoluției”, căci Viena era sub ocupație sovietică.

***

Închei evocarea anului 1940 și răpirea Basarabiei cu amintirea numelui unui mare erudit și patriot basarabean, care a fost părintele Paul Mihail (1904-1994), teolog și istoric. La 9 octombrie 1994, cu o zi înainte de trecerea în vecinicie (cum el însuși scrie), a înmânat profesorului Gheorghe Buzatu de la Iași (cel mai harnic istoric român din ultima treime a sec. XX – începutul sec. XXI) manuscrisul său care a devenit „Jurnal 1940-1944”, publicat de Editura „Paideia” în anul 1999. Jurnalul preotului născut la Cornova Orheilor este impresionant și tragic.

Îmi permit să redau cele scrise de dânsul, la 14 septembrie 1944, de ziua Sfintei Cruci, zi în care, fiind în refugiu la Râmnicu-Vâlcea, cugeta despre septembrie 1940, când, după dezmembrarea României, Regele Carol II cu amanta sa Elena Lupescu părăsea România: „Se schimbă un regim care a stăpânit România zece ani și al cărui rezultat se vede azi.

Cu ce sunt vinovați românii din Basarabia că au fost lăsați pradă unei urgii nemaicunoscute în istorie? Pleacă vinovatul principal, al uniformelor și reclamei. Se va ști că România a fost sfâșiată, fără să tragă nimeni o împușcătură? Iar azi s-a aflat că armistițiul a fost semnat în ziua de 12 septembrie la Moscova… Cetățile de la Nistru își clatină ruinele, osemintele eroilor și martirilor se cutremură, sufletul românesc se roagă și plânge”. 

Eugen Statnic

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close