Politic

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940. Partea a II-a.

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940. (Din amintirile unui basarabean nonagenar)

Reamintesc că preludiul nemijlocit al tragediei Basarabiei a fost, fără îndoială, data de 22 iunie 1940, ziua în care generalii francezi s-au recunoscut învinși, semnând armistițiul și capitularea, după care Stalin și generalii sovietici au prins curaj și au pus în mișcare Armata Roșie.

Iar la 25 iunie Molotov a formulat textul blestematului ultimatum care, la ora 22 a serii zilei de 26 iunie, a și fost înmânat ambasadorului României la Moscova, Davidescu. Era un text cu un conținut josnic, fals absolut, un fals comis nu din necunoașterea realităților istorice, ci din răutate și dușmănie față de România și de români. O dovedesc, mai ales, afirmația despre Basarabia și Bucovina cum că a ar fi fost „… teritorii locuite în majoritate de ucraineni…”. 

Statnic 3 min 2

…Or, în realitate, la 1940, tabloul etnografic din teritoriile ce i s-au furat României de către URSS era complet altul. Și anume: români – 2 176 000, ucraineni și ruși – 810 000 (22%), evrei – 286 000, bulgari – 177 000, găgăuzi – 123 000, germani – 100 000, de alte etnii – 30 000.

Așadar, era și rămâne, repet, un fals istoric, o minciună murdară, un fapt josnic, prin care se înrobeau 2.176.000 de români din cei 3.769.000 de locuitori ce viețuiau pe teritoriul de 50.600 km2, smuls cu forța din trupul României. Și asta s-a făcut fără ca Europa civilizată, marile democrații și țara tuturor visurilor – SUA – să fi clipit sau să fi mișcat un deget, să fi condamnat violența sovietică, furtul la drumul mare – prin amenințarea cu invadarea României, în cazul neacceptării ultimatumului.

Reamintesc aici, așadar, pentru generațiile de azi și de mai apoi că așa-zișii aliați – Franța, Anglia și Statele Unite – țări care erau considerate drept garanți ai dreptății și adevărului, ne-au lăsat singuri în fața agresiunii sovietice, ba și încolțiți în apus de Ungaria, iar la Dunăre – de Bulgaria. În baza studierii profunde a unor cercetări istorice fundamentate documentar, reamintesc, după 80 de ani de la acel rapt teritorial comis de imperiul sovietic că, din momentul semnării la Moscova, în noaptea de 23 spre 24 august 1939, a odiosului „Tratat de neagresiune între Germania și URSS”, Herwarth, secretarul ambasadei germane din metropola rusă, agent în slujba SUA, a comunicat imediat Washingtonului textul Anexei secrete la acel Tratat, anexă în care se hotăra soarta Ţărilor Baltice, a Poloniei și a Basarabiei. Dar Roosevelt, președintele de atunci al SUA, a interzis informarea atât a Poloniei, cât și a Franței și Angliei privitor la anexa menționată. A făcut-o pentru a împinge din spate aceste două mari puteri spre război împotriva Germaniei, din interesul ca nu cumva europenii să se înțeleagă și să evite războiul ce se apropia și pe care elita politică a SUA îl considera avantajos pentru această țară (ceea ce s-a și adeverit). Acest act de necinste al președintelui Roosevelt, criticat chiar și de mulți istorici și oameni politici americani, a fost hotărâtor pentru declanșarea războiului. 

Reamintesc aici, așadar, pentru generațiile de azi și de mai apoi că așa-zișii aliați – Franța, Anglia și Statele Unite

Nu încape îndoială că, dacă Polonia, România și Franța ar fi știut ce pericol le amenința, conducerea acestor țări s-ar fi comportat categoric altfel. Totodată, și prim-ministrul englez, Chamberlain, ar fi procedat altfel când, la 1 septembrie1939, Hitler a atacat Polonia, pentru a o pedepsi printr-un război local și limitat, având ca scop readucerea în componența țării sale a orașului Danzig (care, după război, fusese declarat oraș independent. Or, populat de circa 700 de ani în majoritate de nemți, acest mare oraș avea posibilitatea de a comunica cu Germania numai pe cale maritimă. Și dacă cei circa 400 mii de locuitori nemți își doreau o comunicare cu Germania și printr-un autobahn sau chiar să revină în componența ei, orașul era mult voit și de polonezi. Anglia, însă, în loc de a fi moderat tendințele războinice ale Poloniei, a declarat război Germaniei. S-a confirmat astfel profeția neagră din 1919 a premierului britanic de atunci, Lloyd George, care a spus: „Nedreptatea privind Danzigul (și anume, nu numai că fusese luat Germaniei, dar și că locuitorii lui erau lipsiți de posibilitatea de a comunica normal cu ea – red.) va duce peste 20 de ani la un nou război mondial”. Deci, așa a fost să fie, cu regret, că Pacea de la Versailles s-a redus doar la un armistițiu.

Trebuie amintit aici neapărat de politica Marii Britanii și față de agresiunea sovietică asupra României. Winston Churchill care, spre sfârșitul lui iunie 1940, deja de 48 zile era premier al Marii Britanii nu a șoptit barem un cuvânt în apărarea României. În schimb, peste un an, când, în iunie 1941, Armata Română sângera pentru dezrobirea Basarabiei, Churchill ne califica drept niște „șacali” care se năpustiră asupra, chipurile, pașnicei Uniuni Sovietice. Iar la 6 decembrie 1941 guvernul britanic ne-a declarat război și curând a început să trimită armade de bombardiere Lancaster, Havilland și Mosquito pentru a ne distruge regiunea petroliferă și a pedepsi România care cutezase să-și dezrobească cele două milioane de români de pe pământurile furate de Rusia, deși nu aparținuseră niciodată acestei țări.

Reamintesc aici pentru tinerii de azi și de mâine că România anului 1940, neajutată de nimeni, a fost nevoită să părăsească jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, neadecvat și arbitrar numită Basarabia, la 1812, după prima răpire. Dar și nordul Moldovei care parte a ei, răpită la 1775 de Austria, a fost numită Bucovina, ba și Ţinutul Herța din corpul Vechiului Regat, teritoriu care s-a nimerit sub creionul neascuțit al dictatorului Stalin folosit la trasarea arbitrară a frontierei, pe o hartă la o scară foarte mare, din care cauză acea linie groasă egala cu mulți kilometri. Anume acest fapt a fost folosit de trupele sovietice drept argument pentru a ocupa cât mai multe sate și văi din Bucovina, dar și insule în delta Dunării, până la doar 10 km de Sulina.

Reamintesc că între 28 iunie și 3 iulie 1940 a fost „săptămâna roșie” a umilirii Armatei Române, a batjocoririi bisericilor și mănăstirilor, săptămâna patimilor pentru cei 110 mii de basarabeni care au avut curajul, prilejul și nenorocul de a-și părăsi căminele și cu „trei boccele” să se refugieze peste Prut, unii pentru totdeauna, într-un viitor de sărăcie și durere. Oameni ajunși să fie batjocoriți și prădați de o plebe dușmănoasă și primitivă, trezită de-odată la revoluție și răzbunare, pusă în mișcare de o vastă organizație de spionaj și subversiune comunistă finanțată de la Moscova, o plebe din mijlocul căreia criminali de drept comun, hoți ordinari și bețivani au devenit dintr-o dată în Basarabia (iar după august 1944 – și în toată România) un fel de eroi, preluând conducerea în vidul de putere apărut înainte de instalarea administrației sovietice de stat. Nu e cazul să enumerăm aici zeci și sute de nume de teroriști basarabeni care s-au dezlănțuit în „săptămâna patimilor” împotriva a tot ce era românesc. Amintesc însă că în cuvântul său întitulat „De unde atâta ură?” Nicolae Iorga a spus, la 3 iulie 1940, adevărul. Și bine ar fi să se republice azi, după 80 de ani, acest articol de ziar scris cu durere și revoltă de marele nostru istoric.

Reamintesc pentru cei care nu mai au măcar un pic de simțământ patriotic, că raptul de la 28 iunie 1940 nu a fost recunoscut de Statul Român printr-un careva „Tratat între România și URSS”, așa cum s-a impus falsul din Tratatul de pace de la Paris din anul 1947, prin acesta voindu-se să se sugereze că ar fi fost nu o evacuare, o cedare de către România, sub amenințarea armelor, ci o înțelegere cu URSS de retrocedare / restituire teritorială.

Nu e loc în acest text pentru a arăta cele ce au făcut „eliberatorii”, comisarii și politrucii sovietici în Basarabia și Bucovina, în anul de teroare groaznică care a început în iulie 1940 și s-a sfârșit în iulie 1941. Astea pot fi aflate acum din cercetările istoricilor basarabeni de azi care dispun de documentele terorii staliniste, de liste, statistici etc. Dar personal știu că au fost uciși mii de basarabeni, învinuiți de „colaborare cu regimul burghezo-moșieresc-capitalist-banditesc, cu Siguranța și Jandarmeria”. Ştiu că au fost arestați zeci de mii, mobilizați și deportați sute de mii de români în anul de grea amintire 1940-1941, an care în privința numărului victimelor va fi depășit doar prin crima de genocid din anii 1945-1947, când, prin înfometarea deliberat organizată, au fost uciși – pe timp de pace! – aproape 300.000 de basarabeni, prin holodomorul (omorâre prin foamete) care a adus oamenii la canibalism. Și asta, în sânul unui popor creștin. Istoria nu are voie să uite nimic din ceea ce a făcut puterea sovietică criminală pentru a distruge partea poporului român din cele două provincii românești ocupate, care – popor român – nu dusese cândva vreun război contra Rusiei! Dar și pe nu puțini dintre conlocuitorii de alte etnii, dacă prin ceva nu conveneau dictaturii comuniste.

În continuare, aș putea relata nu puține și despre suferințele familiei părinților mei și ale rudelor noastre, atât în primul an de ocupație, cât și mai apoi, inclusiv în refugiul de după august 1944 în Țară. Dar nu o voi face, mai ales din considerentul că cele minimum 48.000 de familii basarabene care, fiind deportate în anii 1941 și 1949-1953, au ajuns să trăiască zile negre în negurile friguroase ale Siberiei, suferind incomparabil mult mai mult. 

Statnic 4 min 1

Voi continua cu ceva amintiri din anii mei de licean. Însă mai întâi voi reproduce și unele amintiri referitoare la eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică.

Am trăit eliberarea cu nespusă bucurie, în ziua de 21 iulie 1941… 

Atunci locuiam la Tighina, unde a trebuit să fugim de sub jurisdicția ucraineană, fiindcă eram amenințați cu deportarea. Nu mult timp după ocuparea Basarabiei, pentru că tatei preoția îi fusese interzisă, noi ne-am mutat la Sărăria, unde locuiam într-o casă părăsită de nemți. În acest sat tatei, care avea înclinații și spre mai multe lucrări practice, i se permisese să fie morar la fosta moară – modernă – a lui Steiner, plecat în toamna lui 1940 în Germania. Într-o seară dinspre sfârșitul lui aprilie 1941 a venit la noi directorul școlii, care atunci era și învățătorul meu. Ca secretar al bolșevicilor locali, știa lista celor care urmau să fie deportați, printre ei fiind și familia noastră. Acest fost ofițer dar și un om cu inteligență i-a spus mamei (tata nu era acasă) că, dacă voiam să ne salvăm, trebuia să fi dispărut din acea zonă… Sub influența zguduitoare a acelei groaznice știri, mama, pe 27 aprilie, a născut-o – prematur – pe sora mea Victoria, ultimul copil al părinților noștri. Cu toate acestea, în noaptea spre 1mai noi am plecat cu căruța de la Sărăria la Tighina, cale de 120 de km…

Sfârșitul dezrobirii a fost obținut prin sacrificiul soldaților români și germani. Am văzut cu ochii mei disperarea cavaleriștilor sovietici speriați de faptul că, la 20 iulie, podul peste Nistru era deja aruncat în aer, iar ei rămăseseră dincoace, fără nicio șansă de scăpare.

Sunt martor ocular al Nistrului umflat de ploile abundende din iulie 1941, pe apa căruia pluteau, în după-amiaza fiecărei zile, bărci de asalt germane (de vreo 5-6 m lungime și cam de 2 m lățime), în fiecare fiind cam 6-8 militari, dar toți morți. Asta s-a repetat în toate zilele dintre 23 iulie și 7 august 1941 când, de la Vadul lui Vodă în jos germanii încercau, în fiecare dimineață, să forțeze trecerea Nistrului – la Mălăiești, Dubăsari, Delacău, la Puhăceni și Speia, la Telița și Gura Bâcului.

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close