Politic

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940

Cuvinte împotriva uitării tragediei pentru români a anului 1940

(Din amintirile unui basarabean)

Eugen STATNIC, München

La sfârșitul lunii iunie 2020 s-au împlinit 80 de ani de la un eveniment foarte tragic, care mi-a hotărât soarta și toate drumurile vieții. La republicarea acestui text (vara 2020), sunt pe al 92-lea an de viață, atunci eram doar de 11 ani.

Locuiam în satul Martaza din sudul Basarabiei, noul loc de preoție al tatălui meu, și, cu examenul de admitere trecut, așteptam ca să mă simt deplin elev în clasa I-a a Liceului „Ştefan cel Mare” din Cetatea Albă. Mă despărțeam, în vara lui 1940, de o etapă a copilăriei. Fiind străjer, urma ca pe 3 iulie să plec, pentru trei săptămâni, în prima mea călătorie în Țară, la Covasna din legendara noastră Transilvanie, într-o tabără străjerească de munte. La întoarcere, se prevedea vizitarea orașului medieval Brașov, a castelului Peleș (Sinaia), plus o vizită de trei zile la București, unde trăia mătușa Cleopatra. Bucuria mea nu avea margini.

Așteptam cu emoții de nedescris și ne mai trăite până atunci ca să văd Caraimanul și Crucea Eroilor de pe vârf, să pășesc sub Arcul de Triumf din capitală, făurit după Primul Război Mondial, întru cinstirea și veșnicia României Mari. 

Erau visele și fericirea unui copil născut la Pripiceni-Răzeși, Rezina (unde, la 1929, preoțea tatăl meu), dar crescut în Bugeac, la malul Mării Negre, într-un colț cam secetos, cu sate puține, cu drumuri colbuite, fără coline și păduri, locuit de un amestec de neamuri: ucraineni săraci, moldoveni harnici, mocani sibieni îmbogățiți din oierit, nemți gospodăroși și înstăriți, dar și ruși mândri de proprietățile lor întinse, primite de la stăpânire, mai ales la colonizarea ținutului, de la războiul ruso-turc din 1829-31 încoace. Iar mai la nord-est – bulgari și găgăuzi, aduși de Rusia în anii 1815-40. Numesc din memorie satele de atunci: Martaza, Buduri, Balabanca, Şagani, Zolocari, Noul Caragaci (sau Mahala), Sărăria, Răileni, Tropocla, Sulița, Acmanghit, Mihăileni, Camcic, Sărata, Tatarbunar (Tătărăști), Marazlievca, iar peste limanul Sasic – Borisovca și Eschipolos. La Borisovca erau vara „băi” ca la Budachi și Bugaz, iar Eschipolos era satul unde locuiseră străbunicii și bunicii mei care, în cinci generații, au fost preoți la Tatarbunar, începând cu Grigore (1780-1831), primul preot ortodox pus acolo în anul 1807, când plecaseră tătarii, alungați de armata generalului țarist Mihelson. Mai apoi s. Eschipolos va fi baștina și a mai multora dintre urmașii străbunicului, deși nu toți vor preoți aici. Și Borisovca, și Eschipolos erau sate românești dinainte de 1812.

În luna mai 1940 Germania a atacat Franța. Armatele de tancuri ale generalilor Rommel și Guderian înaintau vijelios spre coasta Mării Mânecii (La Manche) și, contrar așteptărilor noastre, diviziile franceze, engleze, olandeze și belgiene se retrăgeau. Noi primeam prin poștă ziare acasă – CURENTUL lui Pamfil Şeicaru și UNIVERSUL lui Stelian Popescu, care pe prima pagină anunțau cu litere mari locurile bătăliilor, nume de orașe, râuri și departamente. Radioul, mai ales seara, la „Radio-jurnal”-ul de la ora 8, transmitea și noi ascultam cu sufletul la gură știrile privind operațiile militare, victoriile nemților și înfrângerile aliaților. Mi s-a întipărit atunci în minte numele a zeci de orașe și râuri din Olanda, Belgia și Franța de nord: Maastricht, Rotterdam, Amsterdam, Tilburg, Brugge, Liege, Namur, Sedan, Lille, Anvers, Somme, Ostende, Reims, Ardenne, Marna, Calais, Dunkerque, Amiens. Aveam în casă un atlas geografic bogat, iar eu căutam pe hartă localitățile și trasam zilnic linia frontului.

Cititorul de azi e posibil să nu creadă că atunci când, în mai 1940, pe scena istoriei avea loc prima mare tragedie a acelui război – prăbușirea neașteptată a Franței, un copil de 11 ani trăia cu mari emoții niște evenimente pe care cei de vârsta lui încă nu le prea înțeleg nici acum. Dar mărturisesc cu mâna pe inimă: anume așa a fost în acele zile, când, nu numai pentru mine, se prăbușea un mit – eterna Franță. Căci în România Franța era pe atunci țara iubită și dorită de toată intelectualitatea și de tot tineretul, țara respectată și admirată, aliata României din anii 1916-1918, salvatoarea armatei române zdrobită în toamna anului 1916, dar apoi renăscută din cenușă, grație ajutorului Franței (prin generalul ei Berthelot). Renăscută și ajunsă în stare să poată înscrie în cartea neamului victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, acele victorii devenind premisele reîntregirii Țării, deci, ale României Mari.

Era poate 21 sau 22 mai 1940. Pe țărmul mării de lângă Martaza trecea zilnic o patrulă din vreo 10-12 cavaleriști români, sub comanda unui tânăr ofițer cu binoclu, ei inspectând litoralul și limanurile Sasic, Şagani, Alibei. Erau niște soldați frumos echipați, cu arme, ei făcând popas lângă fântâna din curtea bisericii pentru a-și adăpa caii și a se odihni cam vreo 20-30 de minute. Ofițerul mă întreba zilnic „cum stă frontul în Franța”?, iar eu îl informam cu atlasul meu și noua linie a frontului trasată. Nu am uitat toată viața ziua când i-am spus acelui ofițer că germanii cuceriseră orașul Valenciennes, pronunțând așa cum era scris, căci nu învățasem franceza la școala primară din Martaza, unde era o singură sală de clasă și un singur învățător pentru 35 sau 40 de copii de diferite vârste școlare, ei împărțindu-se în patru părți, iar acel dascăl învățând-o pe fiecare după programa clasei ei, I-IV, respectiv. Ofițerul mi-a zis: se citește „Valansien” și nu „Valenciennes”, cum pronunțasem eu. Scena aceasta nu am uitat-o nici până acum! Tânărul ofițer, al cărui chip îl văd și acum cu ochii minții, s-a întristat și a plâns de durere, când i-am spus, la 16 iunie 1940, că „ieri, a căzut Parisul”. Ştirea l-a uimit și speriat. După câteva clipe a zis că „Vor veni vremuri grele peste noi”. Nu am înțeles atunci semnificația acestei profeții. Dar am repetat mamei cuvintele ofițerului în aceeași zi. Mama era pentru mine o icoană vie, plină de bunătate și de înțelepciune. Mama știa totul, era enciclopedia mea care zilnic îmi dădea răspuns la droaia mea de întrebări – despre tot și despre toate, dar mai ales referitoare la ceea ce îmi plăcea cel mai mult: istorie, geografie, legendele biblice și legendele olimpice.

În ziua căderii Parisului tocmai se încheiase și anul școlar, eu absolvind clasa a IV-a primară. Învățătoarea noastră în anul școlar 1939-1940 a fost domnișoara Niculița Capriș din Ivești, Tecuci, care m-a și pregătit pentru examenul de admitere la liceu, primul examen din viața mea, desfășurat 3 sau 4 zile, între 20 și 25 iunie, la Cetatea Albă. Acolo m-a dus tatăl meu cu o „brișcă”, adică o trăsurică de două locuri cu ladă de bagaj în spate, bine arcuită și trasă de un cal ținut anume pentru ea. Drumul la Cetatea Albă – prin Sărăria, Tuzla, Nicolaevca Rusă, Budachi și Sofienthal – era de vreo 65-70 km și, pe vreme bună, se parcurgea în 5-6 ore de trap ușor. Am locuit la rudele noastre, familia preotului Iacob din Păpușoi, o suburbie a Cetății Albe.

În acele zile era mare neliniște în orașul de pe limanul Nistrului, pe atunci cu vreo 30.000 de locuitori, mai mult de jumătate ruși, evrei, greci și armeni. Peste liman, la 7-8 km, era orașul Ovidiopol, fondat de ruși pe la 1810, cu nume de rezonanță istorică, în amintirea poetului roman Ovidius Publius Naso care, în anii 7-17 e. n., și-a trăit exilul cu geții la Tomis și Tyras. Emisiunile sovietice de radio transmiteau, prin postul din Odessa – în limba rusă, dar și într-o moldovenească sovietizată ridicol –, știri provocatoare și de intimidare. Îmi aduc aminte că mătușa mea gazdă era foarte îngrijorată cu deosebire de știrile auzite la Radio Comintern pe 22 sau 23 iunie și care se refereau la un manifest adresat ascultătorilor din Basarabia. Se anunța apropiata „eliberare a Basarabiei de sub jugul boierilor români, a moșierilor fără patrie, de teroarea jandarmeriei și a Siguranței, de exploatarea muncitorilor și asuprirea țăranilor de către perceptori și portărei (agenții fiscali), sătenii mai și fiind mințiți de către primar, notar și popă. Se mai afirma că Armata Roșie va veni și va aduce o viață liberă și cu bunăstare, îi va face pe basarabeni fericiți în marea familie a popoarelor sovietice, etc., etc. 

În mintea mea de copil, înțelegeam că, în fapt, lumea era înfricoșată de cele ce ziceau sovieticii, prin vocile ideologilor bolșevici, pe când la Radio București sau la Radio România ni se spunea că „țara este împrejmuită, încinsă cu un stăvilar de foc, fier și beton”, că „armata veghează pe Nistru cu arma la picior și ochii pe dușman”.

Cititorul ar putea și aici crede cum că aș scrie un text preluat din cărțile de istorie și nu fraze spuse și auzite atunci la radio, aproape zilnic, mai ales după ce, la 10 mai 1940, armata lui Hitler pornise ofensiva contra aliaților apuseni, iar englezii începuseră să bombardeze orașele germane. Tatăl meu avea cam 50 de ani, era preot de țară și cel mai mare apicultor din sudul Basarabiei, având vreo 250 stupi de soiul „Dadant-Blat” și fiind un vechi prieten cu părintele Folescu, protopopul Cetății Albe, pe atunci o mare personalitate. 

În acele zile de agitație bolșevică și de provocări permanente la Nistru, oficialitățile propagau ideea: „Noi suntem aici, apărăm Țara, nu fugim în Regat, nu părăsim glia străbună”. Așa au fost atunci și poziția și sfatul părintelui Folescu privitor la evenimentele ce se derulau. Însă peste câteva zile, încă înainte ca Armata Roșie să arboreze drapelul lui Lenin pe zidurile milenare ale Cetății Albe, părintele Folescu a fost ucis, iar catedrala devastată. O făcuseră niște „revoluționari” conduși de Abram Krolik, cum au fost uciși în acele zile – nu de către sovietici, căci ei încă nu veniseră – mulți preoți în toată Basarabia.

Ne-am întors acasă de la Cetatea Albă pe 25 sau 26 iunie, era prășitul porumbului – 16 ha (toată gleba bisericii, adică terenurile agricole ale ei). În lunile mai și iunie plouase de două ori abundent și recolta se arăta a fi bună. Era în toi și cositul grâului, începea treieratul (pe arii, cu mașini nemțești ale harnicilor coloniști germani din satul Kamceatka, așezat pe un golf lung de vreo 5 km dintre limanurile Şagani și Alibei). Dar patrula de cavalerie în zilele acelea la Martaza nu a mai venit, iar lângă biserică, de-a curmezișul drumului de 5 km ce venea de la satul moldovenesc Mahala (numit după 1918 Noul Caragaci), se săpase o groapă antitanc, lungă de vreo 10 m, lată de 3-4 m și adâncă de 2 m – o muncă de pomană, fără cap și rost, căci tancurile dușmane puteau lesne pătrunde în sat, prin grădinile oamenilor. 

Cu muncile agricole în toi, nimeni nu a mai avut vreme să asculte la radio știrile, iar eu îmi pregăteam rucsacul și lucrurile pentru tabăra străjerească de la Covasna. Şi totuși, în seara zilei de 28 iunie, când în curtea parohială erau la cină muncitorii zilei, poate vreo 20 de persoane – bărbați, neveste și domnișoare, de la nemții lui Itwart (Eduard) am auzit – nu mai țin minte la ce oră – știrea care ne va schimba întreagă viață: „Astăzi, spre ora 14, trupele sovietice au intrat în Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă”. Un val de groază și de frică mi-a cutremurat ființa. M-am uitat la mama care a îmbrățișat-o pe Larisa, sora mea mai mare, ajunsă la 19 ani și care venise de la Chișinău unde, cu câteva zile înainte, absolvise Şcoala Normală Eparhială a Doamnei Alistar. Mama atunci încă nu împlinise 40 de ani. (Ziua ei de naștere era 30 iulie 1900, iar cea a decesului a fost 17 octombrie 1997, exact după 79 de ani de la ziua căsătoriei, în anul de nimeni uitat – 1918). „O nenorocire nu vine niciodată singură”, – a exclamat mama cu lacrimi în ochi. Și cu adevărat: în acel an, 1940, la 28 februarie, cu 4 luni mai înainte de invadarea Basarabiei, la Bolgrad, unde era licean, murise subit – la nici 17 ani împliniți – fratele meu, Valeriu. Era mândria părinților, un băiețandru înalt și vânjos, blond, cu ochi albaștri. A fost înmormântat la 2 martie. Păstrăm de atunci o bucată din panglica tricoloră cu care a fost înfășurat sicriul lui – simbol al simțămintelor patriotice cu care am crescut noi și majoritatea tinerilor basarabeni, în anii 1930-1940, știind bine unde ni era Patria.

Va urma...

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close