Social

Închiderea şi devastarea mănăstirilor şi bisericilor în Basarabia de către regimul comunist. Cazurile mănăstirilor Cușelăuca şi Dobruşa

Viaţa monahală apare în Moldova înainte de apariţia statului medieval moldovenesc. Dovadă sunt schiturile din peşterile de pe malul Nistrului de la Saharna, Ţâpova.

Cele mai vechi mănăstiri din Moldova medievală sunt Rădăuţi, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Suceviţa (înc. sec. XIV). Din actuala Republică Moldova cele mai vechi mănăstiri sunt Căpriana, Vărzăreşti, Rudi (sec. XIV-XVI), Japca, Hirova, Hâncu, Pripiceni, Hârbovâţ, Hârjăuca, Ţigăneşti, Curchi, Condriţa, Dobruşa, Cuşelăuca, Suruceni, Ţâpova, Călărăşăuca, Saharna, Tabăra, Răciula, (sec. XVII-XVIII).

Astfel în sec. XIV-XX în Basarabia au fost ctitorite 44 de mănăstiri, care erau mari centre spirituale, religioase, culturale şi economice. La mănăstiri se adăpostea populaţia în vremurile de restrişte, foamete, invazii.

Statul sovietic s-a constituit ca un stat ateist. Toţi ideologii, conducătorii statului sovietic negau existenţa lui Dumnezeu. După ocuparea Basarabiei de către URSS creştinii au trecut sub oblăduirea patriarhiei ruse. O mare parte din preoţii din Basarabia s-au refugiat în România şi în alte ţări. Conducerea sovietică avea o atitudine ostilă faţă de cler, îi privea ca pe elemente duşmănoase Puterii Sovietice, îi deporta, executa sau îi racola, transformându-i în informatori. 

În anii 1950 conducerea RSSM a promovat politica închiderii majorităţii mănăstirilor şi bisericilor. Schimbări radicale a suferit şi biserica ortodoxă din RSSM care a fost subordonată bisericii ortodoxe ruse. Clerul era considerat incompatibil cu ideologia comunistă.Autorităţile au încercat în fel şi chip să excludă Biserica creştin-ortodoxă din viaţa socială. In RSSM a început prigonirea în masă a credincioşilor. Bisericile şi mănăstirile au fost supuse unui control rigid de stat, impozitate cu prestaţii pe care nu le puteau îndeplini. Mănăstirilor le este interzis să folosească munca salariată. Bisericile, preoții cărora erau refugiați sau deportați, erau numaidecât închise. Mai apoi locașurile sfinte erau devastate și transformate în săli de sport, cluburi, depozite pentru cereale sau îngrășăminte minerale, în urma cărora rozătoarele deteriorau pereții, iar chimicalele hidroscopice – picturile, frescele. (Fondul 51, inventarul 19, dosarul 188, fila 140. În continuare a se citi F. 51, inv. 19, d. 188, f. 140). 

Din peste cele circa 900 de biserici existente în RSSM, au fost închise peste 600. Din cele 44 mănăstiri au rămas să activeze numai două: Căpriana și Japca.    

Mănăstirea de călugări Dobruşa este situată la izvorul pârăului Dobruşa. A fost pomenită în izvoarele istorice ca o danie a domnitorului Petru Rareş în anul 1527. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost ctitorită de monahii de la mănăstirea Probota, ținutul Suceava și mănăstirea Curchi, ținutul Orhei, subordonată în timpul epocii fanariote Sfântului Mormânt, Patriarhiei Ierusalimului. A fost sfinţită în anul 1785 cu hramul Sf. Nicolae. Era una din cele mai bogate mănăstiri din Basarabia. Construită în stil bisericesc tradiţional moldovenesc, asemănător cu mănăstirile Neamţ, Dobrovăţ, Durău, în combinaţie cu elemente de baroc şi clasicism. La începutul sec al XIX-lea mitropolitul Moldovei Veniamin Costache, care este şi organizatorul şcolii în limba română, a trimis la mănăstire sute de cărţi bisericeşti, organizând aici o bibliotecă bogată. La mănăstire a activat pe parcursul timpului o şcoală, o şcoală de cântăreţi de psalmi, o tipografie. Mănăstirea Dobrușa avea în posesie imobile și tarabe de comerț, moșii în regiunile Iași, Bălți, Orhei, Telenești,  stăpânea mii de desetine de pământ cu tot cu țărani în satele Răspopeni, Chipeșca, Dobrușa, Recești, Serbești. 

În cadrul reformei agrare din anii ’20 ai sec. XX o parte din terenurile mănăstirii au fost secularizate, fiind împroprietăriți țăranii cu puțin pământ. În anul 1944 călugării au fost alungați din locaș, mănăstirea fiind transformată în sediul Statului Major al Corpului al VII-lea al Armatei Roșii. 

După război călugării se întorc la mănăstire, dar pentru ei începe un adevărat calvar. Majoritatea terenurilor au fost naționalizate de regimul sovietic. Conducerea RSSM lansează politica închiderii rapide a locașurilor sfinte. În 1951, conform raportului semnat de P. Romenschii, Împuternicitul Consiliului pe problemele Bisericii ortodoxe ruse pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS în RSSM, mănăstirea Dobruşa avea în posesie 54 ha pământ arabil, pădure, imaşuri, prisacă, livadă, vie, moară, oloiniţă, două iazuri, dar şi o bibliotecă bogată cu peste 3000 de cărţi. La mănăstire slujeau 63 de călugări, păstoriţi de stareţul Nectarie. Gospodăria mănăstirii era bine gestionată. (F. 51, inv. 19, d. 188, f. 140). Călugării vieţuiau în chiliile de la biserica de iarnă şi cea  de vară, situată la 3 km depărtare, pe un pisc de deal, în mijlocul pădurii pitoreşti de la Dobruşa. 

La finele anilor ’50 mănăstirea a fost închisă, invocându-se incapacitatea de a plăti impozitele, vârsta înaintată a călugărilor, starea antisanitară a cantinelor și faptul că starețul Nectarie și-a procurat mașină «Pobeda». (F. 51, inv. 19, d. 189, f. 58, 88). 

După închidere, pământul, vitele, inventarul mănăstirii au trecut în posesia colhozurilor care se organizau în zonă.Călugării au fost repartizați la celelalte mănăstiri. Câteva zile a ținut devastarea. Țăranii sărăciți cărau tot ce puteau. În 1960 Mănăstirea Dobrușa a fost transformată în școală-internat pentru copii cu handicap. Biserica de iarnă a devenit tabără de pionieri. Cimitirul mănăstirii a fost nivelat și transformat în teren sportiv. Biserica a devenit club pentru activități artistice, chiliile călugărilor – căsuțe. Școala-internat a funcționat până în 1994, când credincioșii au solicitat redeschiderea locașului sfânt. Către 2007 mănăstirea Dobrușa renaște datorită stăruințelor starețului Damian (Dumitru Potorac). Au fost restaurate bisericile de iarnă și de vară, cimitirele, chiliile. Au fost construite două hoteluri. Mănăstirii Dobrușa i-au fost restituite o parte din livezi, vii, izvoare, pășuni, pădurea adiacentă.

Mănăstirea de maici Cuşelăuca se află lângă izvorul râului Ciorna în comuna Cotiujenii Mari. A fost ctitorită în a doua jumătate a secolului XVIII de familiile de răzeşi Cazacliu, Caşu şi de Maria Tucanos (călugărița Mitrodora) din Cotiujenii Mari. Fiindcă familia Caşu a donat mai mult pământ, iniţial mănăstirea s-a numit Caşu. Ulterior, descendenţi din familia Caşu au trecut la familia Casso, iar denumirea mănăstirii a fost schimbată în Cuşelăuca, (Coşelovca) ca urmare a politicii imperiului ţarist de rusificare a Basarbiei. Se încerca să dovedească cum că denumirea mănăstirii  provine de la cuvântul slavon coșevoi (ataman). A fost sfinţită în anul 1790 cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Iniţial poseda 60 desetine de pământ. Era una din cele mai sărace mănăstiri din Basarabia. Bisericile mănăstirii au fost construite în stilul bisericesc al neoclasicismului rus de arhimandritul Nicandru şi sora sa schimonaha Irina care a devenit stareţa mănăstirii la mijlocul sec. XIX.

În 1951, conform raportului aceluiaşi  P. Romenschii, împuternicitul Consiliului pe problemele Bisericii ortodoxe ruse pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS în RSSM, la mănăstirea Cuşelăuca slujeau 228 de persoane. Avea în posesie 34 ha de pământ arabil, pădure, imaşuri, prisacă, livadă, vie, cai, boi, vaci, oi. (F. 51, inv. 19, d. 189, f.137). Călugăriţele locuiau în gospodării aparte-chilii, lucrau pământul, practicau diverse meşteşuguri. 

În 1959, mănăstirea a fost închisă şi devastată. (F. 51, inv. 19, d. 189, f. 101, 107, 156). O parte din odoarele mănăstirii au fost ascunse şi păstrate de maici, care au fost prevenite de însuşi şeful de post al miliţiei, Gheorghe Maluda. După închidere, pământul, vitele, inventarul mănăstirii au trecut în posesia colhozului din Cotiujenii Mari. Călugăriţele au rămas să trăiască în gospodăriile lor şi să lucreze în colhoz. În încăperile mănăstirii a fost deschis un spital de boli pulmonare, altele fiind transformate în depozit pentru cărbuni, fermă avicolă, club. 

În anii 1988-89 bisericile mănăstirii au fost reconstruite datorită stăruinţelor credincioşilor din satele din jur. Un aport material şi financiar considerabil l-a depus Petru Silvestru, lider agricol şi deputat în Parlamentul RM. Mănăstirea a fost redeschisă în anul 1989. La sfințire măicuțele au scos din ascunzișuri odoarele locașului și le-au readus la locul lor. 

Astăzi la mănăstire viețuiesc 20 de maici. Aici se păstrează moaştele sfintei Agafia (Agafia Maranciuc), plecată în lumea celor drepţi în anul 1873. În viaţă, fiind paralizată, vindeca bolnavii cu harul sfânt. A fost exhumată şi canonizată în anul 2016. Creştinii vin la moaștele, mormântul şi fântâna sfintei Agafia în pelerinaj religios, locuri unicale în Republica Moldova. La mănăstire anual are loc Festivalul cântecului religios pascal.

 Astăzi mănăstirile Cuşelăuca şi Dobruşa sunt monumente de importanţă istorică naţională, și fac parte din circuitul turistic.

Ion Lazăr specialist principal, Direcția Arhiva organizațiilor social-politice, Agenția Națională a Arhivelor

Mănăstirea de călugări Dobruşa este situată la izvorul pârăului Dobruşa.
Mănăstirea de maici Cuşelăuca se află lângă izvorul râului Ciorna în comuna Cotiujenii Mari.

Taguri
Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close