ApropoEvenimente

Act de dreptate istorică pentru prizonierii care nu s-au mai întors din URSS

Acum o săptămână, la Moscova, a avut loc un eveniment trecut cu vederea de presa de la Chișinău. Ambasada României în Federaţia Rusă a dat publicității LISTA NOMINALĂ INTEGRALĂ cu datele de identificare a 20.718 prizonieri de război (militari) și “internaţi” (deportaţi civili) români, decedaţi în perioada 1941-1956 în lagărele, spitalele şi obiectivele speciale NKVD-MVD, respectiv batalioanele de muncă sovietice care au existat pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse.

Ambasada a postat pe site-ul său lista cu numele, patronimul, prenumele, anul nașterii, etnia, (indicată cu RO-România; MD sau Basar. – că cel decedat este din actuala Republică Moldova), gradul, data decesului. Lista poate fi accesată pe net la https://moscova.mae.ro/node/931.

M-am apucat să caut în lista respectivă, care include 20 de mii 780 de nume, consătenii mei care nu s-au întors din prizonierat or, făgăduisem primarului de Ţânţăreni, Teleneşti, Dumitru Stoica, să-i identific până în toamnă. Primarul vrea să înnoiască monumentul militarilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, unde neapărat trebuie să fie și numele consătenilor care au participat la război în componenţa Armatei Române şi care fie au căzut pe front, fie nu s-au întors din prizonierat. Acest lucru s-a dovedit a fi nu prea simplu or, generația care i-a cunoscut pe acei oameni nu mai este în viață, iar cei tineri nu-și prea dau interesul.

Despre modul cum erau întreținuți prizonierii de război români cunoșteam de la moș Simion Mărăndici, care a nimerit în prizonieratul sovietic în apropiere de Iași în august 1944 şi s-a întors la vatră în 1949. Moș Simion a decedat în 1999, dar îmi lăsă unele mărturii despre aflarea sa în caprivitate: condiţii antisanitare care s-au îmbunătățit întrucâtva după terminarea războiului; din hrană – varză fiartă, uneori semiputredă, și terci de ovăz în două cu pleavă – de sărbători. Le mai dădeau pește sărat, din care cauză prizonierii se umflau şi mureau pe capete.

Marele meu noroc a fost că un evreu angajat la infirmierie m-a sfătuit să țin peștele cel puțin o oră în apă fierbinte. După asta puteam să-l mănânc fără mare pericol pentru sănătate. Dar oricum, de la greutatea mea de 80 de kilograme am ajuns la 43. Am rezistat pentru că eram tânăr şi organismul era puternic”, îmi povestea bătrânul.

Iar Epifan Iașcenco, tatăl jurnalistului Tudor Iașcenco, s-a ferit toată viaţa să povestească despre cele trăite în prizonierat – doar şi-a îndemnat copiii să se țină de carte, fiindcă omul cu carte se descurcă mai ușor în vicisitudinile vieții.

Dintre primii patru prizonieri moldoveni pe care i-am descoperit pe lista publicată, i-am identificat doar pe doi: David Ambrosie, născut în 1914, decedat în august 1945, tatăl lui Mihail Ambrosie, inginer pensionar, și Andrei Stratu, născut în 1919 și decedat în iunie 1946.

Între timp mi-a scris doamna Natalia Bulai, de la care am aflat că bunicul ei, Petru Costin, născut în 1908, s-a pierdut într-un lagăr de prizonieri din URSS. Dar acela, din păcate, nu figurează în lista respectivă.

Sveatoslav Neburac, colonel de aviație în rezervă, originar din Crăsnășeni, mi-a comunicat că Ion Sârbu din Bogzești, bunicul lui de pe mamă, împreună cu alți doi consăteni ai săi, a fost luat chiar de acasă, unde se întorseseră la vatră după 23 august 1944, data ieșirii României din război. I-au dus sub escortă în lagărul de prizonieri de la Bălți și de atunci nu i-a mai văzut nimeni…

Nu l-am găsit în listă pe bunicul colonelului, dar l-am găsit pe unul din consătenii acestuia – Pavel Zaporojan, născut în 1919 și decedat într-un spital în vara anului 1947, iar de aici s-ar putea să luăm urmele altor camarazi ai săi – de lucru aici este pentru ani şi ani.

Tot căutând informații despre lista respectivă, l-am contactat pe scriitorul şi publicistul Vasile Șoimaru, deputat în primul Parlament al R. Moldova, care mi-a spus că lista dată a apărut inițial în cartea istoricului Vitalie Văratic ”Prizonieri de război români în URSS”, de fapt o culegere impunătoare de documente, în peste 870 de pagini. Vitalie Văratic a absolvit Facultatea de Istorie a USM şi activează în România peste 25 de ani.

Nu am reușit să deschid pdf-ul cu textul cărţii, dar am aflat lucruri interesante dintr-un video de 1.5 ore de la lansarea lucrării și anume: că prizonierii au fost transmiși în custodia NKVD, care i-a folosit la munci mai mult în minele de cărbuni sau la tăiat pădure.

Locuri de detenție le-au fost regiunile Tveri, Sverdlovsk. Doar după 1947 situaţia lor s-a mai îmbunătățit întrucâtva, iar după 1948 a început repatrierea prizonierilor români. Au revenit în țară peste 40 000 de persoane. Întrucât, începând cu 1947, România deveni țară comunistă, de destinul foştilor prizonieri nu s-a mai ocupat nimeni. Cei din Basarabia de asemenea au fost ignorați pe toată perioada puterii sovietice și doar după 1991 au fost egalați în drepturi cu acei care au luptat în armata sovietică.

Odată cu publicarea listei respective, în privința prizonierilor români care au rămas să zacă pe vecie în pământurile Rusiei, într-un fel, s-a făcut un act de dreptate – cel puțin rudele pot afla unde aceştea își dorm somnul pe veci. Nu toți – or, după toate estimările, pe lista ambasadei este pomenit doar fiecare al treilea. În lagărele sovietice prizonierii mureau ca muștele. Acelaşi Epifan Iaşenco odată a menţionat că din opt pământeni ostaşi ai Armatei Române lăsaţi la vatră după 23 august 1944, împreună cu care a ajuns la tăiat pădure în Siberia, s-au întors acasă numai doi…

Imagine din Biblioteca Elenei Cojocaru.


Ion Cernei

Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close