Social

Amintiri… Amintiri…

Publicând pe reţelele de socializare fragmente din lucrarea apărută recent de sub tipar – “Carte de vizită a comunei Căzăneşti pe Răut”, am avut fericirea să să aflu că aceasta a generat emoţii puternice, revelaţii, amintiri ale altor persoane ce-şi preţuiesc rădăcinile. Astfel că paginile din istoria adevărată  a acestor două localităţi se completează cu noi poveşti interesante, din prime surse. 

“Dragă Iacob, căutând în cutia cu fotografiile de la bunici, am găsit  o fotografie pe care scrie Elena Istrati şi mă gândesc că poate este o rudă…

A doua fotografie, cred că a fost făcută în 1968, atunci când bunica Nina a venit după 28 de ani în Basarabia şi s-a întâlnit cu bunica Anica. Poate recunoşti pe cineva în fotografie. Eu i-am recunoscut pe Sergiu, unchiul Saşa şi tanti Şura. M-am bucurat văzând fotografia cu bunicii mei pe pagina de Facebook, este chiar o pagină de istorie, după mai bine de 80 de ani.

Toate cele bune! Cristina”

 Am primit acest mesaj de la dna Cristina An-ghel din Giurgiu, România, fiica lui Iuliu şi nepoţica lui Nicanor şi a Ninei Anghel, foşti învăţători în şcoala din Vadul-Leca, judeţul Orhei (azi în raionul Teleneşti) în anii ’30 ai secolului trecut, refugiaţi în Ţară în 1940, la a doua anexare a Basarabiei de al doilea imperiu rus – URSS. În Basarabia le-au rămas rude, fraţi şi surori… Astăzi mai e în viaţă la Căzăneşti fiul fratelui lui Nicanor, Alexandru, pe nume Sergiu Anghel. S-au întâlnit pentru prima dată abia peste 20 de ani cu rudele. Îmi aduc aminte, că bunica Cristinei, Nina, care era verişoară cu bunica mea, Anica lui Filimon Istrati, sosise în aşa numita pe atunci vizită (în satul ei!) să-şi vadă neamurile. Pe bunicul nu l-a mai apucat, decedase cu o lună înainte de sosirea ei. Aveam 14 ani şi-mi amintesc bine ce-i spunea bunicăi: Of, Anică, Anică, oare mai este în lume vreo ţară cu hotare în inima ei să nu se poată întâlni frate cu frate nici la înmormântare?

Pe Cristina am văzut-o doar într-o poză primită prin poştă în anii ’70… 

Vă închipuiţi ce se făcea în sufletul meu, primind astăzi poza mătuşii mele Ileana, sora mamei mele, Oniţa, fiicele Anicăi şi ale lui Filimon Istrati?! Ce tinerică era!.. Şi cum de s-a păstrat aşa de bine poza? Se vede, că le era scumpă bunicilor şi tatălui Cristinei. Mama mea îmi povestea multe întâmplări din viaţa ei în casa părintească. Povestea ce urmează s-a întâmplat prin anii ’50. Era după război, foamete şi primele deportări, când ese formau gospodăriile colective. În Vadul-Leca era de-acu format colhozul în numele lui Stalin. Bunicul a intrat în colhoz doar cu condiţia să îngrijească de albine, că doar el avea vreo 40 de stupi şi pe care colhozul i le luase cu forţa. Aşa a muncit prisăcar toată viaţa în colhoz. Apoi, iată că pe atunci începuseră să apară şi artiştii de muzică populară, că ţara formată după Războiul Doi Mondial din Basarabia şi Transnistria şi botezată de Moscova RSSM avea nevoie nu doar de colhozuri, dar şi de cultură, mai cu seamă de muzică, pentru ca poporul să mai uite de necazurile prin care trecuse şi mai trecea.

În satele Moldovei soseau să concerteze artişti de talie republicană. Printre ei erau Tamara Ciobanu şi Gheorghe Eşanu, renumiţi cântăreţi de mai târziu, recunoscuţi în toate ţările lumii. Au sosit şi la Vadul-Leca aceşti doi mari interpreţi de muzică populară, care, pe lângă susţinerea concertelor, aveau şi misiunea de selectare a tinerelor talente ca viitori artişti de muzică populară. În rândul lor a nimerit şi tânăra colhoznică Ileana lui Filimon Istrati. După cum am menţionat mai sus, bunicul a fost om înstărit până la venirea sovieticilor, avea pământ, cai, prisacă… De deportări l-a salvat cumătru-său, Valentin Cobalschi, cu care erau legaţi printr-o frăţie puternică şi care lucra secretar al sovie-tului sătesc. Dar mai detailat veţi citi într-o nouă carte a mea, care va apărea… Şi iată, că toţi vizitatorii, şefii de diferite ranguri care veneau în sat erau repartizaţi să ia masa şi să odihnească pe noapte la bunicul. Aşa şi în cazul cu artiştii noştri de la Chişinău, care la fel au fost cazaţi la bunicul Filimon, dar nu înainte de a vizita renumitele noastre Ponoare cu prisaca… Iată acolo au şi auzit-o pe tânăra Ileana, care cânta în vârful unui cireş “O seară la Constanţa”. Avea o voce nemaipome-nit de frumoasă. Atunci, Tamara Ciobanu i-a zis lui bunicu:“Bade Filimon, fata asta a dumitale are un viitor mare. Dă-i voie să meargă cu noi la Chişinău şi va deveni mare artistă.”  Bunicul i-a răspuns: “Noi suntem oameni de la pământ, iar ea poate cânta şi în sat.” 

Dar… tinereţea e plină de vise! S-au sfătuit cele două surori între ele, că a treia, Valentina, era mică. Soră-sa Oniţa a sfătuit-o  să plece cu artiştii, să lase colhozul, că o aşteaptă o viaţă frumoasă, nu ca în sat, toată ziua să ţină în mâini coada săpii. Aşa a şi făcut a doua zi dimineaţă, că Tamara Ciobanu a convins-o pe bunica Anica s-o lase pe Ileanca să plece cu dânşii. Bunicul dormea la prisacă, iar când a venit acasă să ia masa, primul lucru pe care l-a făcut a fost să întrebe unde-i Ileanca?

În casa bunicilor minciuna nu avea loc şi ţin să menționez, că bunicii Filimon și Anica nu s-au tutuit unul pe altul pe tot parcursul vieții, adresându-se unul altuia cu: ‘neata, Filimoane, ‘neata, Anică, fiind pentru mine etalonul dragostei și omeniei.

Da, trebuie să spun, că până a pleca la Chişinău artiştii aveau să mai concerteze în Orhei, despre care bunicul ştia din spusele lui Gheorghe Eşanu. A înhămat din grajdul colhozului cei mai buni cai şi… dus a fost. I-a găsit la Orhei. Aşa şi n-a mai dovedit Ileanca să cânte nici pe scena din Orhei, nici la Chişinău… “Acolo, în sat pe deal să cânţi, la prăşit!” – mai mult nimic n-a zis… 

Aşa a fost să fie ca Ileanca, mătuşa mea, să cânte pentru săteni. Căsătorindu-se cu Maxim Gherasim,  a adus pe lume şi a crescut doi băieţi, Nicolae şi Tudor, şi două fete, Maria şi Olguţa – verişorii mei scumpi. Amintirile frumoase dăinuiesc…   

Iar Aliona Gherasim mi-a scris pee Facebook: “Ce frumoasă poză, cu bunica mea Elena, chiar nu prea avem poze cu ea. Ecoul anilor de tristă amintire”.             

 Să trăiești viața fără a o analiza este ca și cum n-ai trăit-o deloc.

 

 Prima poză: Bunicii mei, Filimon și Anica Istrati, Vadul-Leca, 1965.

 

Poza a doua: Tânăra Elena

Poza a treia: Întâlnire peste 20 de ani. Familia Anghel: Alexandru şi Nicanor, tanti Nina şi tanti Şura, Serghei… Fotografie din arhiva Cristinei Anghel.

Iacob Cazacu-Istrati, Toronto, Canada, originar din s. Vadul-Leca, raionul Teleneşti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close