Social

FOTO// Regina cântecului popular românesc cu rădăcini orheiene

Puţini ştiu că îndrăgita şi foarte cunoscuta pe ambele maluri ale Prutului interpretă de muzică populară Irina Loghin are rădăcini basarabene. Tatăl dumneaei, Efrim Loghin, s-a născut şi a crescut în s. Zăicani, judeţul Orhei. Reporterul CUVÂNTUL-ui a pornit pe urmele înaintaşilor îndrăgitei artiste. Ce a aflat, vedeţi mai jos. Dar mai întâi vă propunem câteva crâmpeie din autobiografia”Celei mai iubite voci a României”, “Artistei Poporului din Republica Moldova”, deţinătoarea unor prestigioase distincţii de stat ale României şi Republicii Moldova, Irina Loghin.

  Tatăl meu avea voce foarte frumoasă. Nici nu mai ştiu de când am început să cânt, pentru că m-am trezit cântând. Şi mama avea glas frumos. Eram şase fraţi la părinţi: Margareta, sora cea mare, care a avut grijă de toţi fraţii, Ionel, Elena – Nuţi, cum îi spuneam noi, Florica, apoi am venit eu, Irina, iar după mine, la 7 ani, s-a născut fratele Nicolae. Tata cânta pe note. A învăţat de copil, în Basarabia, pe când era la călugărie, însă n-a apucat să depună jurământul de călugăr. Nu avea diapazon, dar nimerea, din gât, orice tonalitate dorea. De la tata am împrumutat acest dar şi acest mir pe care mi l-a pus Dumnezeu în frunte. Pot spune că tata avea în sânge cântatul, iar la noi acasă era tot timpul o veselie. Cântam când venea cineva la noi acasă. Tata făcea cor cu noi. Aveam o bancă specială, ne aşeza pe ea şi cântam pe două sau trei voci. Pe urmă am început să cânt şi singură. Am început să merg la căminul cultural din comună, apoi, când am mers la şcoală, dirijam colegii din clasele I-IV.

Primavara mă luam la întrecere cu cucul. Şi acum încă sunt curioasă. Casa mea este într-un cătun, lângă o pădure. Nu stau la strada principală. Şi acum merg şi bat dealurile… Dar întotdeauna m-am întrebat cum, din vârful dealului ăluia cât toate zilele, cântă cucul de se aude, parcă ar fi lângă tine?! Păsărica aia, cât pumnul, o aud din sat! Cântam pe câmp, când mergeam cu caprele, cu oile… Apoi, tata a plecat în război. Noi eram foarte săraci. Nu aveam avere decât ce era în jurul casei.

 

Am început clasa întâi la 6 ani. Mama nu voia încă să mă dea la şcoală, deşi eram destul de dezvoltată. Mă tunsese până la piele. Nu e o ruşine s-o spun, era perioada păduchilor. Eu ţineam morţiş să merg la şcoală, să fiu în clasă cu Gogu, tovarăş de joacă. Mă îndrăgostisem de el. Şi nu puteam gândi să stau ore-n şir despărţită de Gogu. M-am îmbrăcat cu o haină de-a tatii, care îmi ajungea până mai jos de genunchi, mi-am pus o curea, să stea, cât de cât, haina pe mine. În picioare mi-am luat galoşi de cauciuc. Dar aveam numai o pereche în toată casa, aşa că toate surorile purtam pe rând şi galoşii şi haina. M-am dus direct în banca întâi. Şcoala începuse deja şi pe bănci erau repartizaţi copiii, în ordinea isteţimii lor. Învăţătoarea, când m-a văzut cu haina aceea, tunsă chilug, nu ştia dacă sunt fată sau băiat. M-a întrebat a cui sunt şi m-a trimis în banca a treia.

 

Am fost învăţată cu munca, de mică. Nici acum nu m-aş da în lături de la nici o muncă. Torc cu plăcere, sap pământul… Şi astăzi, dacă îmi dai o sapă în mână şi mă trimiţi pe un rând să sap, nu se ţine nimeni de mine. Mi-a plăcut munca, mi-a plăcut curăţenia, mi se spunea “Topor de oase” la noi în sat… Când eram mică mergeam după lemne. Ne trezea mama cu noaptea în cap să ne ducem după lemne, în pădure, la ora trei-patru, noaptea, când era somnul cel mai dulce. Până la ieşitul zorilor ne duceam de 2-3 ori… Simţeam că mamei îi era milă de noi, dar asta era situaţia…

Cea mai veche amintire din copilărie o am din timpul bombardamentelor. Într-o râpă era o tranşee. Ne ascundeam cu toţii, acolo. Toţi din cătunul nostru. Ca să ajungem acolo, oamenii făcuseră un fel de trepte, dar se ajungea foarte greu. Aveam doar câţiva anişori atunci. Tata ne-a trezit într-o noapte la ora trei, să ne ducă acolo. Nu era plecat încă la război. Din cauza bombardamentului, a panicii, am început să plâng, să ţip. Tata mă ruga, mă implora să tac. Atunci mi-a dat prima palmă: “Vrei să ne audă duşmanul?!” mi-a zis el. După aceea a devenit blând, m-a strâns în braţe, liniştindu-mă. Am aşteptat până s-a limpezit cerul iar avioanele au plecat. Alte amintiri le am de la întoarcerea tatălui din război, când voiau ruşii să-l ia prizonier şi el se ascundea sub o piatră, iar noi îi duceam de mâncare…

Am prins şi foamete, şi secetă, războiul, am du-s-o foarte greu… Aproape că erau zile când stăteam nemâncaţi. Mama făcea mămăligă şi ne dădea cu porţia şi ne spunea: “Asta vă este porţia! Să aveţi şi mâine, pentru că abia poimâine mai am să vă pregătesc!” Am ştiut însă copii de la noi din sat care au răbdat, efectiv de foame. Spunea câte unul: “Astăzi, de prânz, rabd. Mâine dimineaţă mi-a promis mama că-mi dă de mâncare!”. Am văzut foametea cu ochii mei! De aceea, nu mi s-a părut nimic greu în viaţă! Nu mă dau la o parte de la nimic!

Îmi plăcea singurătatea, dar şi pădurea, foşnetul ei. Eram bucuroasă să mă plimb prin pădure. Mama cumpărase trei capre, pentru că oile erau mai scumpe. Trăiam din acel lapte. Trebuia să le ducem la păscut, să avem grijă de ele. Abia mai târziu mi-am dat seama ce sănătos era laptele de capră pentru gâtul meu… Laptele acesta, împreună cu porumbul ce se făcea în jumătatea de pogon din jurul casei, era alimentaţia de bază a familiei.

 

Participam la toate concursurile, am foarte multe diplome câştigate. M-am angajat apoi la fabrica de geamuri din Scăieni. Lucram ca laborantă. Făceam parte din echipa culturală, care era foarte mare.

Un profesor de la Şcoala Populară de Artă, pe nume Octavian Cristescu mi-a spus “Ştii că ai urcat patru octave? Am 60 de ani, dar nu am întâlnit o voce cu o asemenea întindere. Uite, eu sunt profesor la Ansamblul Ciocârlia din Bucureşti. Te sfătuiesc să vii şi tu, fiindcă aici te vei pierde, te vei limita” Asta se petrecea în ’61-’62. Profesorul mi-a spus: “După ce termini şcoala, să te prezinţi la Ansamblul Ciocârlia”.

Făceam naveta pe atunci. M-au aşteptat în gară, pentru că nu le-a dat voie directorul în fabrică.

Le-am cântat în gară: “Pelinaş, pelin amar”, “Uite, mamă, Ionel” şi “Ghiocel din deal adus”. Şi mi-au spus: “Da, ai şi repertoriu… Te-am înscris”. Şi eram a 192-a pe listă. Nu aveam de unde să ştiu atunci ce drum greu aveam să parcurg.

Până la concurs, directorul întreprinderii nu a ştiut de cele întâmplate în gară. Dar, culmea, când am plecat la Bucureşti, directorul m-a dus cu maşina. Era cu nevastă-sa, făceau naveta la Bucureşti. Iar eu i-am zis: “Domnule director, mă luaţi şi pe mine la Bucureşti?”Şi mă întreabă: “Ce faci, tu, acolo?”. “Mă duc la sora mea mai mare, la Margareta, s-o ajut la gospodărie, că e cam bolnavă!”. M-au luat şi m-au lăsat tocmai la Margareta. A doua zi, era concursul… Am trecut prin trei faze de concurs, nu ca acum, să te trezeşti solist peste noapte. Îmi era indiferent dacă intru pentru că la Scăieni aveam anturajul meu, prietenii mei din ansamblu. Am plecat la concurs în martie 1962 şi… am reuşit. Din juriu făceau parte numeroase personalităţi. Îmbrăcată în uniforma de şcoală, din ultimul an de liceu, am cântat cântecele prezentate în gară. Regula era să cântăm şi un solfegiu. “Pe care solfegiu vi-l alegeţi?”. Am ales cel mai complicat solfegiu, unul cu tentă chinezească. “Da, e bine”, mi s-a spus.

Trebuia să fim prezenţi a doua zi pentru selecţia finală. În prima fază am rămas doar 7, iar în a treia fază nu am rămas decât eu şi Maria Ciobanu. Ne-au angajat pe amândouă. Aşa am început drumul spinos…

Când a aflat directorul, a urlat ca o fiară. Mânia nu a durat însă prea mult. Când m-am dus după transfer, s-a liniştit, mi-a dat dreptate. Am dat un spectacol de rămas bun.

Am făcut învăţământ profesional. Am avut profesor de canto, profesor de istoria muzicii… Mi-a fost profesor la teorie şi solfegiu Gheorghe Zamfir. Era şi dirijor. În timpul liber eram prieteni. La catedră era exigent şi nu făcea rabat de la calitate. Am avut multe de învăţat de la el… Avea la acea oră două licenţe… La fiecare sfârşit de an se făceau verificări, iar dacă nu ştiai, te aruncau, indiferent cine erai…

Un singur bărbat am avut. Şi primul, şi ultimul. Pe fostul campion la lupte greco-romane Ion Cernea. E un băiat extraordinar, e apropiat de mine ca suflet, simpatic, nu ştie să bârfească pe nimeni… La el am găsit sufletul pereche. Am o căsnicie fericită! Benone Sinulescu mi l-a recomandat. Ne-am împrietenit. Într-o zi, mi-a zis: “Ştii, eu aş vrea să mă însor. N-ai vrea să fii soţia mea?”. Iar eu i-am spus: “Dar, vezi, eu sunt mai înaltă decât tine…” “Nu-i nimic. Mie îmi placi foarte mult. Îmi place felul tău de a fi şi aş vrea să ne căsătorim”. Am acceptat. Nu eram eu atunci aşa cunoscută. Cu el m-am măritat, cu el am rămas…

 

Fiecare copil şi-a urmat propria chemare. Irinuca a cochetat la un moment dat cu muzica, dar a renunţat. Pe Irinuca greu am convins-o să vină să cânte cu mine. Deşi am surprins-o de multe ori când era mică şi îşi punea pantofii mei de scenă şi se fâţâia în oglindă. Mi-a spus că dacă ar avea voce mai bună decât mine ar cânta. Altfel, nu.

 

Cincisprezece reveli-oane, unul după altul, le-am petrecut la familia Ceauşescu. Dacă simţeam că nu sunt agreată de familia Ceauşescu, nu mă mai duceam. Dar era ordin: “Veniţi la revelion”, cu toate că, an după an, simţeai nevoie să stai în familie… Şi mergeam. Era ordin, ce să fac?! La un moment dat, pe la începutul anilor ’80, am avut un spectacol la “Neptun”. Un spectacol de succes, unde primisem o cantitate impresionantă de flori, încât aş fi încărcat o furgonetă. Întâmplarea a fost ca, la ieşirea din spectacol, să treacă pe acolo Elena Ceauşescu. A rămas şocată şi l-a întrebat pe un securist de-al ei ce reprezită atâtea flori. A fost geloasă, la nebunie, pe succesul meu… Când am susţinut un spectacol la pădurea Băneasa, acest securist m-a atenţionat: “Fiţi atentă, că vă paşte un mare necaz… ”

La o lună de la această discuţie am avut un spectacol cu Orchestra “Doina Moldovei”, la Vaslui. Când am coborât din maşină, şeful Miliţiei de acolo mi-a spus: “Tovarăşa Loghin, vă rog să părăsiţi locul. Nu aveţi voie în spectacol!”, deşi lumea aştepta, sala era arhiplină… Aşa a început interdicţia mea… . Redactorii de la Televiziune se fereau de mine pe stradă, parcă aş fi fost ciumată. M-am ocupat mai mult de copii…

Tata a murit cu dorul şi focul de Irina Loghin…

 

Am cântat şi la nunţi. Aici trebuie să oferi un program cât mai variat, să mulţumeşti oamenii… Prima oară mi-a fost greu… Erau condiţiile care erau… Nu era uşor: stat în picioa-re, praf, fum… Dar mi-am dat seama că aşa puteam câştiga, mai ales că salariul era mic…

Apoi am făcut o casetă, în casă. Erau şi melodii lăutăreşti, nu doar cele pe care le cântam la spectacole. Şi cred că de la acea casetă a plecat totul…

 

             “Cea mai iubită voce a României”

Despre viaţa de artistă a Irinei Loghin Agenţia de Presă Rador scria în 2019: “În anul 1974, un sondaj al revistei “Magazin” o declara interpreta numărul 1 de muzică populară a ţării, iar în anul 1980 se estima că activitatea sa artistică aducea ţării venituri anuale de circa trei ori mai mari decât Uzinele “Republica”.

 

În anul 1981, obţine locul I la Festivalul Naţional de Muzică Populară de la Suceava, la categoria Solişti Profesionişti, iar în 1982 a imprimat o casetă audio în nu mai puţin de opt sute de mii de exemplare, care aveau să se epuizeze în doar câteva zile.

A urmat, însă, o întâlnire întâmplătoare cu Elena Ceauşescu, la încheierea unui concert, în urma căreia, gelozia tovarăşei i-a adus interdicţia de a mai urca pe scenă, de a apărea la radio sau TV.

Totuşi, în perioada următoare, Irina Loghin se angaja, în secret, în anul 1985, la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, după ce, în 1984, a înregistrat – tot în secret, noaptea, 25 de piese la “Electrecord”.

În 1998, Irina Loghin a intrat în politică, devenind membră a Partidului România Mare (PRM).

În perioada 2000-2008 Irina Loghin a devenit senatoare, aleasă în judeţul Giurgiu.

La 29 noiembrie 2002, preşedintele României Ion Iliescu i-a conferit Crucea Naţională “Serviciul Credincios” clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.

În anul 2003, în cadrul unui turneu în Spania, a susţinut un concert alături de Goran Bregovici şi orchestra sa, iar în februarie 2004, a primit Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

În anul 2005, în cadrul galei „Zece pentru România”, i se decernează titlul de “Cea mai iubită voce a României”.

În acelaşi an, primeşte Discul de Aur pentru vânzările albumului „Mama şi Fiul”, imprimat împreună cu Fuego, primeşte Premiul I în cadrul galei „Femeile de succes ale anului 2005” şi, un sondaj realizat de CURS, o declară „Cea mai iubită solistă de muzică populară”.

În anul 2010, prin decret al preşedintelui Republicii Moldova, i se decernează titlul onorific “Artistă a Poporului”, iar în 2012, lansează CD-ul și cartea autobiografică „O viață de cântec”.

În mai 2014, Irina Loghin a fost decorată cu “Ordinul de Onoare” de către președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti şi tot atunci a susţinut un concert aniversar la Palatul Național din Chișinău. Cu ocazia aniversării de 80 de ani, în decembrie 2019, celebra interpretă de muzică populară Irina Loghin a primit distincția „Cetățeană de onoare a municipiului Orhei”. În aceeași zi, Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove Vladimir a decorat-o pe artistă cu ordinul ”Sfânta Parascheva”.

Pe urmele familiei Loghin la Orhei şi Teleneşti

Irina Loghin, supranumită și regina cântecului popular românesc, are rădăcini basarabene,  tatăl dumneaei, Efrim Loghin, fiind născut în satul Zăicani, judeţul Orhei.

 

De la 1990 încoace  interpreta este prezentă destul de des pe scenele din Republica Moldova. Acum vreo 10 ani, când Irina Loghin prezenta un concert în Palatul de cultură “Andrei Suruceanu” din Orhei,  pe scenă urcă un domn de vreo șaizeci de ani, cu un buchet mare de flori. Îmbrăţişându-l, solista menţionă emoţionată: ”E vărul meu de pe tata, e tot un Loghin și el!”. Publicul explodă în aplauze.

După spectacol am căutat bărbatul respectiv, dar fără succes. Iar la început de ianuarie curent am aflat că autorităţile orheiene i-au acordat Irinei Loghin titlul onorific “Cetățeană de Onoare a municipiului Orhei”, pentru contribuţie deosebită la promovarea muzicii populare românești menţionându-se şi faptul că dumneaei ar avea rădăcini originare din Zăicani, județul Orhei.

Cu scopul de a găsi careva rude ale părintelui Irinei Loghin, am mers la Zăicani, localitate care acum intră în componenţa comunei Ratuş, raionul Teleneşti. Tudor Țurcanu, primarul comunei, m-a dezamăgit: ”Tata îmi vorbea, când o auzea cântând la radio pe Irina Loghin, că tatăl ei își trage originile de la noi, pentru că în sat a fost o familie care purta acest nume. Dar după 1940 au plecat, probabil s-au refugiat în România. Căutaţi la Sărătenii Vechi și Ciocâlteni, unde sunt mulţi purtători ai numelului Loghin”.

Ion Certan, originar din Sărătenii Noi, doctor în istorie, conferențiar universitar la Universitatea din Cahul, mi-a relatat: ”Da, a fost o familie Loghin la Zăicani şi a avut  4 copii. Doi băieți ai lor au învățat la școala de 7 ani din Sărătenii Vechi. Apoi unul şi-a continuat studiile la şcoala agricolă din Cucuruzeni, care în perioada interbelică pregătea admi-nistratori pentru moșieri, specialişti în agricultură foarte apreciaţi. Nu ştiu dacă cineva din acea familie are vreo legătură cu părinţii Irinei Loghin”.

Am vorbit şi cu câteva persoane din Ciocâlteni și Sărăteni, care poartă numele Loghin, dar niciuna nu mi-a confirmat că ar ar avea legături de rudenie cu tatăl Irinei Loghin. Doar o doamnă în vârstă a menţionat  că mulți Loghini din zona Orheiului își numesc fiicele cu numele Irina.

Nu pierdem însă nădejdea şi sperăm că poate cineva va reacţiona la aceste rânduri cu date relevante.

  Ion Cernei

 

 

Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close