Uncategorized

De ce să lași Londra pentru un sătuc din Moldova?

Doina Sârbu-Pantaz a absolvit Liceul Teoretic Ștefan cel Mare din or. Rezina, a făcut Școala raională de Muzică, secția Vioară și a dansat 10 ani în Ansamblul de dansuri populare Floricica. Concomitent cu Facultatea de Jurnalism a absolvit și Facultatea de Arte Frumoase la USM, specialitatea Dirijat orchestră. Deşi cariera-i profesională era în urcuş, în prezent este fermieră şi o persoană foarte activă, cu numeroase iniţiative în satul Meşeni, raionul Rezina.    

– Dnă Doina Sârbu-Pantaz! Mulţi cititori, până la urmă, se vor întreba: studii superioare – un job prestigios – loc de muncă legal în Londra – fermieră întrun sat îndepărtat de centre urbane şi chiar de o şosea naţională. Cum şi de ce?

Eram angajată la Radio Plai, îmi plăcea munca mea. Dar am fost patriotă până-n momentul când plata pentru chirie venea lunar, iar salariul aproape trimestrial. Atunci am început a căuta destinații favorabile pentru emigrare. Ultima picătură a fost o adunare la grădinița lui Traian (băiatul nostru), unde ni s-a prezentat lista cu cheltuielile necesare pentru următoarea perioadă, iar unii părinți au insistat să mărim ajutorul salarial pentru educatoare și dădacă. Astfel, după mai multe discuții, privirea noastră pe harta lumii s-a oprit pe Marea Britanie, pentru că mai locuisem acolo jumătate de an cât am fost în concediu de maternitate și aveam actele necesare pentru a munci legal. Chiar din prima săptămână mi-am găsit de lucru într-o farmacie care vindea și produse cosmetice prin internet. Sarcina mea era să pregătesc comenzile pentru curier. Mâinile mi-erau ocupate, dar mintea nu prea și am început să ascult cărți audio în căști. Printre lecturi s-a nimerit și Tată bogat, tată sărac de Robert Kiyosaki. Mi s-a părut fenomenală. Am înțeles cât de greșit, din punct de vedere financiar, trăim noi. Cheltuim bani pe haine, în timp ce dulapul ne e plin de ele, trăim cu ziua de azi, fără să facem rezerve pentru zile negre, nu investim deloc în noi, stagnăm din punct de vedere al dezvoltării personale, luăm telefoane scumpe în credit… Pe scurt, investim doar în pasive. Suntem robii banului, în loc să-l facem pe el să lucreze pentru noi. I-am descărcat neapărat cartea și soţului. Mihai o asculta în metro, în drum spre și dinspre serviciu. Iar seara acasă analizam ce am aflat. Până la sfârșitul cărții deja luasem decizia să mai adunăm câteva luni banii, apoi să-i investim acasă. Asta deși mie-mi plăcea foarte mult viața din Londra, atitudinea oamenilor de acolo, faptul că poți rezolva aproape orice chestiune din fața laptopului, iar Traian își adora grădinița și educatoarele engleze. Totuși am ales să fim decât codaşi la oraş, mai bine în satul nostru fruntaşi.

– Ce ocupaţie aţi ales la Meşeni?

– Domeniul în care am decis să activăm necesita teren în zonă rurală, departe de poluanți și gălăgia urbană. Balanța s-a înclinat spre apicultură inclusiv și datorită faptului că-l aveam acasă pe tatăl meu, apicultor cu acte în regulă, care urma să aibă grijă de albinuțe cât timp noi ne încheiam obligațiile în Marea Britanie.

Am venit în Moldova în mai 2018, pentru o vacanță de 10 zile, timp în care am înfiinţat gospodăria țărănească. Nu mi-am imaginat că pentru cea mai simplă formă juridică (care nici nu se consideră măcar juridică, deși ești obligat să ai cont bancar și ștampilă) vor fi necesare zeci de drumuri, acte și semnături de la diverse instituții. În ultima zi de vacanță, după ce mi-am luat ștampila cu care urma să deschid contul bancar, iar cei de la bancă au decis că-mi lipsește un act pe care trebuia să mi-l dea FISC-ul de la Rezina, m-am așezat pe treptele Poștei Moldovei în centrul Chişinăului și am izbucnic în plâns de neputință. Mă-ntrebam de ce în Marea Britanie se poate deschide o firmă online, iar la noi e atâta birocrație? Atâta timp și bani pierduți pe drumuri și ștampile! Dar dacă tot intrasem deja în horă, i-am făcut procură tatălui meu, care a deschis contul bancar, a transferat banii și s-a pus pe așteptat să-i fie livrate albinuțele. A trecut luna mai, a trecut și iunie, apoi iulie și abia la sfârșit de august i-au adus stupii. Deci era clar că vara 2018 o pierdusem şi recuperarea investiției s-a amânat cu un an. Deja grija noastră era să iasă familiile din iarnă, pentru că le primisem destul de slăbuțe. Cu paza lui Dumnezeu și cu ajutorul lui tăticu, am scăpat cu pierderi nesemnificative. Așa că în mai 2019 am revenit acasă nerăbdători să ne apucăm de lucru în prisaca noastră.

– După două capitale, traiul în sat nu v-a decepţionat ci, dimpotrivă, a declanşat o energie demnă de invidiat, investită întro serie de iniţiative civice.

– Fiind încă în Londra, eram foarte convinsă să aduc din bunele practici pe care le văzusem. Mi-am tot însemnat idei pe care să le implementez în sat la revenire. Primul proiect a fost Festivalul Florilor, pe care am început să-l organizez de la distanță. A fost desfășurat în iunie, cu premii donate de voluntari și cu participarea instituțiilor satului (grădinița, școala, primăria) și a câtorva voluntari. Mi-aș fi dorit implicarea mai multor săteni, dar, din păcate, majoritatea au preferat să stea pe scaune la umbră și să bată din palme… uneori.

Din prima perioadă a revenirii noastre am făcut cursuri de engleză gratuite la biblioteca sătească. Au frecventat foarte mulți copii, până-n momentul când am început să verific serios temele pe acasă. Concomitent, în fiecare seară, adunam doritorii la fitness, în căminul de cultură. Veneam cu laptopul, includeam video cu exerciții și săream în sus după cum ne dicta antrenoarea din video. Dar iarăși nu am avut efectul așteptat: în loc să vină adulți care într-adevăr au nevoie să scape de kilogramele în plus, veneau doar copiii care găseau în fitness o modalitate de distracție.

– S-ar putea să fiţi cam unica în localitate cu asemenea dorinţă de a vă dedica timpul şi forţele altor săteni.

– Ca să înțelegeți, eram mereu pe fugă. Între 9:00 și 16:00 făceam știrile pentru Radio Plai, apoi fugeam la engleză, veneam acasă, mâncam un pic și ieșeam la fitness. Ai mei deja se supărau când auzeau că iar mă duc în sat (deși acasă era foarte multă treabă). Eu mă regăsisem în activitățile civice. Îmi aduceau satisfacție.

– Chiar dacă nu aduceau şi rezultatele scontate?

– Nu mă dădeam bătută. În cadrul unei întâlniri cu cititorii din Clubul Nici o zi fără lectură am cunoscut-o pe directoarea Teatrului poetic Alexei Mateevici, Elena Frunze-Hatman. Printre discuții mi-am exprimat opinia că oamenii din sate sunt defavorizați în comparație cu chișinăuienii, din punct de vedere cultural. Dna Frunze a spus că actorii merg foarte des cu spectacole în țară, acolo unde sunt invitați. Atunci mi-am propus să aduc teatrul și la Meșeni. Or, majoritatea sătenilor n-au fost niciodată-n viața lor la un spectacol. Dna Elena a fost de acord să ne dea biletele cu 50 de lei (în comparație cu 100 lei, cât costă în Chișinău), condiția era să adunăm măcar 150 de oameni. M-am înțeles cu directoarea casei de cultură din Ignăței, unde-s mai multe locuri, să ne găzduiască gratuit. Apoi am început a vinde biletele. Într-o săptămână am vândut puțin peste 30 de bilete și acelea cumpărate de primărie, ca premii pentru Festivalul Florilor. Consătenii refuzau pe-un cap: unul are de prășit, altuia nu-i place teatrul, deși l-a privit doar la televizor, al treilea a fost deja o dată la teatru (când era în armata sovietică) și a văzut cum e. Peste 3 săptămâni, în care am reușit să vând vreo 45 de bilete, m-am întors la teatru cu coada-ntre vine (scuzați de expresie, dar așa m-am simțit) și am returnat biletele. Atunci m-am supărat pe sat și am abandonat lecțiile de engleză și fitnessul.

– Şi V-aţi apucat să cheltuiţi din resursele familiei pentru alte iniţiative…

– Peste o perioadă mi-a trecut jalea și am anunțat campania Citim și ne-ndulcim. Am promis câte jumătate de kg de miere celor care vor povesti pentru pagina noastră pe facebook întitulată Viața la țară, unde sunt fondatoare, câte o carte citită recent. M-am gândit că de dată ce noi am început afacerea datorită unei cărți, ar fi frumos să motivăm și pe alții să citească mai mult, poate-și găsesc și ei cartea care le va schimba viața. Mai ales că până atunci ofeream ca etichetă pe fiecare borcan cu miere vândut și câte o recomandare de lectură (dintre cele pe care le citisem eu). Copiii din sat s-au activizat destul de mult și au început a povesti inclusiv povești micuțe (fiecare după vârsta și abilitățile sale), deși eu mă așteptam la lecturi mai serioase. Mihai, văzând că scade mierea destul de repede, m-a convins să scad cantitatea oferită la 250 de grame de miere. „Nu așa se fac afaceri”, mi-a zis soţul. Astfel am mai întins campania pentru vreo 2 săptămâni și am încheiat-o.

– Ca să Vă apucaţi de alte iniţiative! Apropo, cum reacţionează factorii de decizie, sătenii de rând? Vi s-au alăturat eventual susţinători?

– În august am lansat o campanie de strângeri de fonduri și rechizite ca să completăm ghiozdănelele celor 8 bobocei care urmau să pășească pragul școlii pentru prima dată. Am fost foarte entuziasmată că s-au implicat destul de mulți săteni (de acasă și din diasporă). Am făcut un live pe Facebook la Primul sunet, când am înmânat ghiozdanele, ca să fie totul transparent. Întâmplător, tripedul pe care stătea telefonul (sau eu, mutându-l dintr-o parte-n alta, sau vreun copil mai glumeţ) a activat una din măștile haioase pe care le are aplicația, astfel toți vorbitorii (inclusiv eu) au fost „împodobiți” cu barbă și ochelari. Am văzut asta acasă, când am privit live-ul înregistrat. Peste câteva săptămâni, directorul școlii mi-a cerut socoteală. A fost foarte dureros.

– Nu fiecare soţ ar suporta atâta activism civic.

– Mihai mă susţine. Pentru că tot din vară m-am gândit să ofer 3 burse lunare a câte 100 de lei celor mai buni elevi din sat, începând cu luna septembrie. Scopul meu era să stimulez concurența pozitivă între copii, să-i fac să-și dea interesul pentru carte, iar pe părinți să-i conving să nu-și aglomereze micuții cu treburi casnice și să le ofere timp pentru studii. Planul meu era să ofer bursele nu doar elevilor eminenți, dar și celor care și-au ridicat media de la o lună la alta și n-au avut absențe deloc. Astfel 5 lei din fiecare kg de miere vândut era contribuție pentru aceste burse. Profesorii însă au insistat să oferim bursele trimestrial (la Anul Nou și la Ultimul sunet). Argumentele lor erau destul de convingătoare: era să fie invidie între elevi, intrigă între părinți, presiune pe profesori, luptă pentru note, nu pentru cunoștințe. Așa că am decis să organizez un TVC, iar banii adunați pentru burse (1200 lei) să-i împart între echipe, în ordine descrescătoare, după locul ocupat în concurs. M-am gândit că oricum participă mereu cei mai buni și cei mai activi elevi. Am adunat 3 echipe, ca până la final să rămân cu una. Vă povestesc imediat cauza…

Auzisem prin toamnă că elevii au avut un eveniment la școală în cadrul căruia trebuiau să aducă de acasă câte o carte. Mulți au venit să împrumute cărți de la bibliotecă, pentru că nu au o bibliotecă personală. Atunci mi-a venit ideea să organizez campania Moș Crăciun dăruiește o carte. I-am îndemnat pe săteni să cumpere fiecare câte o carte copiilor lor, iar cei care nu-i au, să cumpere verișorilor, nepoțeilor, iar în ajun de Revelion, un Moș Crăciun va împărți cărțile celor mici. În afară de câteva like-uri la postare, n-am reușit să obțin alte reacții. Au fost și voci care au zis că picii așteaptă dulciuri de Anul Nou, nu cărți. Atunci am organizat alegeri în școală. Le-am făcut buletine de vot, procese verbale, am adunat un consiliu electoral și în câteva ore am avut rezultatele scrutinului: 59% dintre copii au ales dulciurile, iar 41% – cărțile. Cifra m-a bucurat enorm. Asta însemna că nu-i totul pierdut. Or, un popor care citește este mai greu de manipulat.

Văzând că sătenii nu vor (sau nu pot) să participe în campania Moș Crăciun dăruiește o carte, am făcut o postare pe pagina mea personală, prin care am rugat prietenii virtuali care au cărți pentru copii să le doneze picilor din Meșeni. Am povestit că ideea mi-a venit după acel eveniment la școală, pe care l-am numit „lecție deschisă”. S-a iscat un scandal în școală!!! Au început să mă blameze și unii profesori, și unii elevi că le fac școala și satul de rușine, cerșind cărți pe internet, că ei au cărți destule în biblioteca școlară și că n-au cerut niciodată copiilor să aducă cărți de acasă. Marea problemă (din câte am înțeles) era că acel eveniment n-a fost o lecție deschisă, cum l-am numit eu, dar o masă rotundă, organizată de biblioteca școlară, în cadrul căreia elevii trebuiau să povestească despre personajul preferat. După acest scandal echipele la TVC au început să se rărească. Dar n-am renunțat. Am zis că vom face prezentarea cu cei care vor rămâne până la final. Ei și vor împărți banii din burse + 500 de lei oferiți de un consătean, care a dorit să rămână anonim + încă 200 de lei oferiți de o altă meșineancă (Mariana) pentru căciulițele de crăciunei.

Am adunat în total peste 100 de cărți, după acea postare pe Facebook. Mi-a trimis o cutie mare cu cărți (nu noi, dar foarte bune) și o doamnă din România. Prietenii m-au ajutat cu transportul. Deci au ajuns la copii absolut gratuit. Irina Diacenco, inspirată de campania mea caritabilă, s-a oferit să vină gratis cu Moș Crăciun și Fulguța și cu show-ul lor de Anul Nou, să le dăruiască micuților cărțile adunate. Am rugat sătenii să coacă niște plăcinte sau prăjituri, în semn de recunoștință pentru Irina și echipa ei, dar, din păcate, nimeni n-a binevoit. Au venit, s-au distrat, au luat cărțile și câte un ou cu surpriză oferit de Primărie și au plecat. Am avut și alternativă pentru cei care nu vor dori cărți – jucării de pluș, oferite gratuit de o consăteancă emigrată, dar și din colecția mea proprie. Cărțile care au rămas, le-am donat bibliotecii sătești, care nu și-a completat fondul de câțiva ani.

Inspirată de succesul campaniei Moș Crăciun dăruiește o carte, m-am gândit ca la următoarea etapă să adun cărți pentru secția Pediatrie a Spitalului Raional Rezina.

În concluzie, foarte multe probleme ar putea fi rezolvate prin implicarea cetățenilor. De exemplu, la Meșeni am putea finisa terenul de joacă pentru copii, am putea construi o stație de așteptare a autobuzului sau, elementar, un WC la cimitir.

Pentru conformitate, Elena Roman

 

 

 

 

 

Arată mai mult

Ziarul Cuvântul

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
Close