Enoriaşii din Căzănești și Chiștelnița, raionul Teleneşti, l-au pomenit, la 40 de zile, pe părintele Vasile Malai, petrecându-i astfel sufletul la Ceruri şi rugându-se să-l aşeze Dumnezeu de dreapta Sa.
Părintele protoiereu mitrofor Vasile era originar din Chiștelnița, dar acum 30 de ani a fost numit paroh la Căzănești și a servit acolo exact aceste trei decenii. De Blajini, a făcut toate rânduielile creștinești în cimitir, ca să revină acasă şi să închidă ochii în urma unui stop cardiac la cei 68 de ani ai săi sub privirile îngrozite și neputincioase ale celor apropiați.
Avea părintele Vasile nu numai darul preoţiei, dar şi un hobby: clădea sobe. Şi nu sobe obișnuite – opere de artă, care ar fi putut să înfrumusețeze palate regale. Îmbrăca un șorț deasupra rasei și punea mâna pe mistrie. Lucra așa, că trei salahori trebuiau să-i dea la mână cărămida şi mortarul. După ce am scris odată despre asta, părintele îmi arătă fotografii cu vreo 40 de modele de sobe pe care le-a construit. Acestea nu scot fir de fum când aprinzi focul.
”Dacă-i bine ermetizată casa și nu pierde căldura, după 24 de ore temperatura va scădea doar cu câteva grade”, îmi explica părintele.
Doar după decesul său mirenii au aflat că părintele Vasile nu-şi întreținea familia (care numără 5 copii) din banii obținuți de la biserică, ci din comenzile pe care le executa! Mai era și lemnar bun, așa că toate lucrările de reparație și renovare la Biserica Sfântul Gheorghe Purtătorul de Biruință au fost executate de mâinile sale.
Părintele nu a voit ca măestria sa de meșter sobar să se piardă. Numai la Căzănești a instruit 7 tineri să construiască sobe de calitate: ”Este o meserie care nu se învață la școli. Îți aduce un ban în casă, dar mai important e că bucuri lumea cu un lucru bun, de nădejde”, îmi spunea părintele.
Provenea dintr-o familie de buni creștini de la Chiștelniţa, care nu aveau la inimă puterea sovietică. Când a venit de la școală cu steluța de octombrel, tata i-a hotărât să n-o mai prindă la piept, spunându-i acest lucru şi învățătoarei. Nu a fost nici pionier, nici comsomolist. A crescut în smerenie creștină, dar nu a fost indiferent față de plăcerile nevinovate. Odată, la Festivalul Familiei, organizat la căminul de cultură, părintele, trecând pe lângă un acordeon, îl netezi cu drag. La care eu exclamai, parafrazând vorba rusească: ”La ce i-ar trebui popei baian, dacă nu poate cânta?!”
Părintele zâmbi și, fără a mai fixa pe umeri curelele instrumentului, interpretă Ciuleandra, apoi Treceți batalioane române Carpații.
”Iată pentru ce-i trebuie popei armonică!, exclamă părintele! Sala explodă în aplauze.
Iar în iarna trecută, fiind la Orhei, avui o discuție nu prea agreabilă la ieșire din autogară cu membrii unei comunități religioase. Când colo, mă ciocnii cu părintele Vasile:
– Ce-i, frate Ioane?
– Da uite, părinte, m-am contrat şi mi-am stricat dispoziţia…
Părintele Vasile mă conduse într-un local mai select şi comandă o masă bună… ”Ei cum, fiule, te mai deranjează fenomenul sectar?”- mă întrebă la sfârşit, mucalit de felul lui.
Şoferul de autobuz Nicu Costandoi mi-a spus că satul îl pomeneşte:
”Părintele Vasile ne-a învățat pe parcursul acestor 30 de ani de preoție care i-a dus la noi la Căzănești cum să fim adevărați creștini. Adică să fim cumsecade, să nu fim indiferenţi faţă de durerea aproapelui, dar și a oricui, să trăim cu demnitate de creștin. Simţim un gol fără povețele, glumele sale”.
Drum lin spre grădinile raiului, părinte Vasile…
Ion Cernei
