Zinovia Marchitan: Pentru om cel mai greu e să se schimbe pe el însuși, dar anume cu asta ar trebui să o începem

Zinovia Marchitan s-a născut pe 1 februarie 1950 în satul Pereni, raionul Rezina. După școala medie din satul Cinișeuţi, acelaşi raion, îşi  continuă studiile la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie. Din 1968 este editoare de imagine la Studioul Moldova-film. Aici a montat peste 300 de filme documentare, de scurt și lung metraj, de popularizare a științei, cronici, filme de satiră și umor, precum și vreo 20 de filme în desen animat (cu maeștri ai genului precum Constantin Balan, Liuba Apraxin, Ana Evtușenco, Leonid Domnin, Victoria Barbă). A lucrat și la secţia de dublare, unde, deseori, pe lângă funcția de bază, evolua și ca actriţă (cu vocea).

Din 1989 până în 1995 a montat pelicule de scurt metraj cu regizori tineri, care-și încercau puterile în crearea filmului artistic, de ficțiune în cadrul atelierului de creație sub conducerea lui Emil Loteanu. Aici au făcut primii pași în cinematografie Tudor Tătaru, Mihai Mihăescu, Sergiu Burduh, Igor Isac ș.a. Cu Mihai Mihăescu a montat și un lung metraj – Păcatul, după o nuvelă de Mihail Sadoveanu. Din 1996 până în 2000 este șefă oficiu la biblioteca Onisifor Ghibu. Iar în 2010 revine la Studioul Moldova-film în calitate de şefă Filmotecă și restaurare, unde munceşte până în 2015.   

Este membră a Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova și CSI.

 

  1. Dnă Zinovia Marchitan, ce subînțelegeți Dvs. prin noțiunea “acasă”?

– ”Acasă”, pentru mine, nu e neapărat casa în care m-am născut, am copilărit și am crescut (de altfel, acea casă nici nu mai există, au demolat-o din cauza alunecărilor de pământ). ”Acasă” e ceva mult mai complex, mai valoros, pe alocuri de neînțeles, de nedefinit. ”Acasă” e atunci când știi că acolo te așteaptă cineva, că cineva are nevoie de tine… ”Acasă” e când te doare sufletul pentru ce se întâmplă cu rudele, sătenii, satul… Sau ce nu se întâmplă din varii motive…

  1. Cine V-a predat primele lecții care V-au marcat caracterul și viitorul?

– E greu de spus cine mi-a marcat caracterul. Iar viitorul?.. Poate hazardul? Sau caracterul despre care vorbim. Căci șansele au fost aceleași pentru mine, dar și pentru colegii și prietenii de școală. Îmi aduc aminte cu drag de părinții mei, dumnezeu să-i odihnească, de frați și surori, de profesorii din sat: Evdochia Isacovna, Nina Evghenievna, Alexandra Andreevna și alții… Profesorii m-au învățat carte, părinții – omenia. Dar, în mare, am fost și mai sunt un copil singuratic, deși mă trag dintr-o familie numeroasă. Eu, fiind cea mai mare, a trebuit să-mi ajut părinții la toate.

În familie cel mai mult m-a iubit bunica Hristița, care mi-a pus și numele destul de rar întâlnit pe atunci, dar și acum. Mergeam cu ea, la străbunici (părinții ei) tătâca Gavriil și mâca Ana. Mergeam pe jos prin pădure, unde veneam deseori să rupem negară pentru perii de dat cu var și să adunăm plante de leac.

  1. Ce știți despre părinții și bunicii Dvs., locul și rolul lor în viața comunității natale?

– Neamul Marchitanilor e unul numeros la noi în sat. Mai mult de jumătate din locuitori purtau acest nume. Au fost oameni de treabă și buni gospodari. Tata, Pantelimon Marchitan, precum și părinții, bunicii și străbunicii lui au fost băștinași din satul Pereni, județul Orhei. Bunica, Hristița Ciubotaru, era din  Mincenii de Sus, iar mama mea, Anastasia Moraru, din Cogâlniceni, un sat la trei kilometri depărtare de al nostru. Eu și frate-meu Valeriu ne duceam cât de des puteam la bunicii de peste Cogâlnic. Acolo ne simțeam cu adevărat în largul nostru, căci aveam mulți verișori cu care ne jucam. Bunicul Vanea (Ioan) avea o livadă minunată cu pomi fructiferi și o curte mare de aveam unde alerga. Bunica Frăsâna ne alinta cu alviță, mompasele, dar și cu minunatele ei dulcețuri și nu ne punea la lucru…

Tata cânta în strană. Mă lua cu el la biserică, mai ales de Înviere. Cânta frumos, era poreclit Privighetoarea satului. Au muncit mult, părinții mei, pe toate dealurile colhozului, au avut 6 copii și au construit 3 case…

  1. Cum apreciați schimbările care au avut loc la baștină în ultimul timp?

– După mine, nu s-a schimbat mare lucru: aceeași râpă neîngrijită, aceeași lipsă de poduri și punți peste ea și peste pârâul Cogâlnic, care o desface în două și care primăvara face ravagii. Mai e nevoie să zic de lipsa de drumuri? Totul a rămas ca acum 60-100 de ani, cu excepția câtorva case mai răsărite, mai moderne. Sunt multe de spus, dar și mai multe de făcut. Oamenii s-au mai schimbat și, din păcate, nu întotdeauna în bine…Tinerii fug din sat, neavând aici cu ce se ocupa. Pe când eram eu copil nu se punea lacăt la ușă, doar o mătură, ca să se știe că stăpânii nu sunt acasă. Acum se încuie și porțile…Nu țin minte să fi văzut pe atunci vreodată un om beat nici de sărbători, dară mite în zi de lucru…

  1. Ce Vă aduce aminte de casa părintească?

– Deseori îmi aduc aminte de bunica Hristița, era o mare vindecătoare despre care se știa în multe colțuri ale țării (fără publicitate și internet…). Veneau la ea cu probleme grave de sănătate și îi ajuta pe toți fără să le ia încaltea un bănuț. A lecuit pe un văr de-al ei de schizofrenie, boală în fața căreia medicina oficială și azi rămâne neputincioasă.

Casa în care m-am născut și am copilărit a fost demolată pe când aveam vreo 8-9 ani. Cele mai multe amintiri de acolo îmi vin. Părinții ne închideau în casă și plecau cu noaptea-n cap la muncă pe deal. Eu aveam vreo 5 ani, frate-meu Valerică – 3 ani. Ieșeam afară pe fereastră, coborând pe un taburet, pe care aveam grijă să-l pun de cu seară acolo, sub peretele casei. Îl coboram și pe Valerică. Apoi libertatea și toată râpa și mahalaua ale noastre erau. Pe la chindii reveneam în casă, folosind același taburet. Mai târziu, după ce o vecină li s-a plâns părinților mei că eu aș fi tras-o de păr pe fiica ei cu care, de altminteri, eram nedespărțite la făcut șotii, mama m-a luat la întrebări și așa ni s-a descoperit șiretlicul (nu fără pâra lui Valerică)… Multe șotii făceam, dar nu țin minte să fi fost bătută pentru ele. Mama se mai făcea spre noi cu mătura, dar tata nu m-a  atins niciodată, nici măcar cu o floare. Mai târziu pe locul casei vechi părinții au construit o casă mai mare, mai arătoasă, care însă s-a dărâmat la mai puțin de 20 de ani din cauza alunecărilor de pământ. Ultima casă pe care au făcut-o ”la bătrânețe”, cum zicea mama, este cu vreo trei case mai la deal de casa veche, în aceeași mahala.

  1. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, în istoria localității natale, unele personalități din partea lo-cului, cine, credeți, ar merita neapărat această onoare?

– Fiind plecată din sat de peste 50 de ani, nu prea îmi dau seama dacă, între timp, au apărut personalități. Cred că cei care merită să fie și să rămână în analele satului sunt, în primul rând, învățătorii care s-au întors după studii în sat. Și nu singuri, ci au mai adus cu ei soți și soții. În acest context nu pot să nu-mi amintesc de Stela Cheorghievna cu Fiodor Stepanovici, Veceslav Ivanovici cu Galina Ulianovna, Gheorghe Mihailovici cu Ira Ivanovna și încă atâția alții. Vă dați seama, într-un an-doi în satul natal au venit vreo 8-10 învățători, în loc de 5 care plecaseră pe la instituții. Erau toți tineri, frumoși, plini de energie, plini de idei… Primele cărți în limba română le-am împrumutat spre a le citi de la Gheorghe Mihailovici, care adusese mai multe valize cu literatură românească. Era anul 1965, dezghețul hrușciovist.

  1. La școală și la facultate ați fost printre activiști sau disidenți?

– În școală am fost șefă de clasă, de cenaclu, cântam, dansam, scriam poezii și nuvelete umoristice. Une-le din ele chiar au văzut lumina tiparului în ziarul raional  Farul Nistrean condus de dl Afanasiev. Mai participam și la concursurile declamatorilor. Ce să zic, eram foarte activă, dar dacă simțeam o nedreptate, indiferent din partea cui venea, mă transformam într-o răzvrătită sadea. Iar în clasele 9-10, la Cinișeuți, am condus cercul dramatic, încercând să punem în scenă mici piese într-un act. Și aici am avut noroc de profesori foarte buni, cu vocație de dascăli adevărați. La facultate eram mai matură, mai calmă și mai distantă. Mă interesa mai mult materialul care ni se preda, cărțile, biblioteca.

  1. Ce calități prețuiți îndeosebi la prietenii Dvs.?

– Capacitatea de a fi prieten, în primul rând, adică omenia, onestitatea și devotamentul. Nu am prea mulți prieteni, unii au plecat deja spre stele, mai aproape de Dumnezeu.

Dar toți cei pe care-i mai am sunt prieteni adevărați. E vorba de Ludmila Sobiescki și Ion Mânăscurtă, Lidia și Constantin Munteanu, Liuba Cernomoreț, Valentina și Gheorghe Caraman, Tatiana și Iurii Lozovoi, Natalia și Ion Grigor, Eleonora Romanescu ș.a. Iar eu mă strădui să fiu pe potriva lor.

  1. Considerați că V-ați realizat în viață?

– Încă nu. Dacă ar fi să aleg din nou o profesie acum, aș alege-o pe cea de medic, cum și-au dorit părinții mei. Aș fi adus mult mai mult folos oamenilor, cred.

  1. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeți scopurile?

– Nu mi-am pus prea multe scopuri în tinerețe. Eram un copil, deși răzvrătit, sovietic totuși, care știa că pentru a răzbate în viață trebuie să muncească…

Am avut norocul să întâlnesc oameni de mare valoare spirituală cum au fost Vladimir Plămădeală, Alexandru Conunov, Emil Loteanu, Vlad Ioviță, Gheor-ghe Vodă, Anatol Codru, Anatol Ciocanu și mulți alții. Multe lucruri minunate am avut a învăța de la Domniile lor. Un scop totuși am avut: mi-am dorit să devin și să rămân întotdeauna, în orice împrejurări, oricât de vitrege, OM.

  1. Dacă Dumnezeu v-ar oferi ocazia să mai trăiți o dată un moment din viața Dvs., pe care l-ați alege?

– Fiecare perioadă din viață vine și cu bune, și cu mai puțin bune… Tot ce e mai bun și frumos abia mă așteaptă de azi încolo.

  1. Cu ce se mândrește îndeosebi cetățeana și omul de artă Zinovia Marchitan?

– Filmul, precum știți, e o artă colectivă, în care își au locul și rostul mai multe profesii. Prima vioară, să zic așa, e regizorul, dar fără operator, scenograf, operator de sunete, actori, editor și o întreagă echipă de specialiști, filmul nu ar avea sorți de izbândă, nu ar avea succesul mult râvnit. Am activat ca editoare la studioul Moldova-film timp de 35 de ani. Au fost frumoși acei ani. Multă muncă, deplasări prin toată fosta URSS, cu nopți nedormite, cu zbor la Moscova unde, la  Mosfilm, aveam comandată sala și actorii pentru 4-8 ore și în aceeași zi ne întorceam la Chișinău, la studiou, în sala de montaj, fără să mai trecem pe acasă. Eram tineri, plini de vigoare, vise și entuziasm. Nimic nu ne obosea, fiindcă ne plăcea munca noastră. Au fost anii de glorie ai Studioului Moldova-film, când pe platourile de filmare ori în sălile de montaj munceau așa maeștri ai filmului moldovenesc ca Emil Loteanu, Gheorghe Vodă, Vlad Ioviță, Valeriu Gagiu, Vasile Pascaru, Anatol Codru, Iacob Burghiu,Vasile Brescanu. Mai tărziu li s-au alăturat mai tinerii Ion Scutelnic, Boris Conunov, Ștefan Bulicanu, Mircea Chistrugă, Vlad Druc, Ana Iurev, Dan Cercavschii ș.a.

O altă bucurie mi s-a întâmplat în anul 1991, când am adus la școala din sat prima bibliotecă de carte românească din Moldova, primită în dar de la domnul Traian Brad, directorul bibliotecii județene din Cluj. Eram veniți acolo la zilele Eminescu (14-16 ianuarie) și am avut norocul să pot discuta cu domnul director despre lipsa de carte românească la noi, în Moldova de peste Prut. Tot atunci i-am vorbit și de noul cartier Ciocana, locuitorii căruia sunt în mare parte români și că ar fi bine să se deschidă aici o bibliotecă de carte românească. M-a ascultat, apoi mi-a zis să mă interesez la Chișinău ce se poate face pentru a deschide acea bibliotecă, iar ei, clujenii, vor veni cu donaţia de carte. Când ne pregăteam să plecăm spre casă, domnul Brad ne-a poftit să trecem pe la biblioteca județeană, unde, spre uimirea și bucuria noastră, – a lui Mihai Cimpoi, Leo Butnaru,  Arcadie Suceveanu, dar mai ales a mea, domnia sa mi-a înmânat un document pentru vamă. Apoi mai multe lăzi au fost încărcate în autobuzul nostru. Mi-a zis să dau cărţile unde voi socoti eu de cuviință. Am informat Ministerul Culturii de la Chișinău despre această posibilitate, în persoana domnului Ion Șvitchi, iar spre toamnă a fost inaugurată biblioteca Transilvania de la Ciocana. Iar biblioteca de carte românească, după cum ziceam, prima în Moldova, a fost adusă la Pereni, Rezina, de cum s-a topit zăpada. Au venit și au luat cărțile președintele de atunci Gheorghe Țurcanu și cu directorul școlii, Vasile Plămădeală. Mă bucur și chiar mă mândresc că am putut să fac ceva atât de important pentru satul și sătenii mei.

  1. Care-i cea mai mare dorință neîmplinită a Dvs.?

– Să reușesc să fac ceva deosebit pentru neamul meu, pentru satul meu de care mereu îmi este dor și care va ajunge ultimul la comunism, cum zicea Leo Butnaru acum 43 de ani.

  1. Aproape trei decenii nu mai contenesc discuțiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R. Moldova. Cine credeți că ar putea și ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– De fapt, lingviștii, academicienii și-au spus cuvântul în această problemă. Diletanții să mai tacă și să asculte de oamenii deștepți. Și de Dumnezeu.

  1. Care sunt principiile de viață ale Zinoviei Marchitan, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Aceleași principii, pe care Biblia le dă drept cele 10 porunci. Și ar mai fi ceva: trădarea. Dacă cineva te-a trădat o dată, o va face în continuare…

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Din păcate… Dar nu prietenii. Oamenii care m-au trădat au fost așa-zișii prieteni… i-am iertat și m-am îndepărtat de ei. Cel mai dureros e când te trădează ai tăi. Omul prin multe trece ca să devină și să rămână om. Vorba lui Nietzsche, ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici.

  1. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să devină fericit?

– Fără dragoste! Fără bunătate! Dragoste față de tot ce este frumos și bunătate pentru tot ce ne înconjoară.

  1. Printre prieteni, colegii de muncă sunt/au fost și consăteni?

– Printre colegii de muncă nu. Am o prietenă, Valentina Loghin (Diug după soț). E medică obstetriciană. Ea mi-a fost măhăleancă și colegă în clasele primare. Ne-am reîntâlnit la Chișinău, când am venit aici să-mi continui studiile.

  1. Ați făcut în viață și politică?

– Doar la bucătărie, ca toată lumea. Dar dacă e să vorbim serios, politica e o știință în care nu au ce căuta escrocii, hoții, diletanții și tot soiul de nemernici certați cu legea și cu Dumnezeu.

  1. Ce apreciați și ce nu vă place în politica promovată de autoritățile de la Chișinău din ultimele decenii?

– Sunt câteva realizări, dar ele puteau fi mai multe dacă nu se fura și se cheltuiau mai cu grijă banii orașului, statului.

  1. Cine, credeți, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică și socială?

– Mi-i teamă că încă nu s-a născut, nu s-a format Omul, personalitatea, care ar fi în putere să o facă. Vedeți, sunt pesimistă în privința aceasta.

  1. Credeți în viitorul țării cu numele Republica Moldova?

– Stăm în calea relelor, vorba cronicarului, și numai o minune ne mai poate salva…

  1. Care circumstanțe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei dvs.?

– Ne-am cunoscut într-o noapte de revelion, absolut întâmplător (de fapt nimic întâmplător nu există, doar că noi nu știm asta). Iar peste o oră am fost cerută în căsătorie. Am crezut atunci că e un joc și am hotărât să-l susțin… Trăim acest spectacol al căsniciei peste 43 de ani.

  1. Cu ce se ocupă membrii familiei Dvs.?

– Suntem doar eu cu soțul. Dumnezeu nu ne-a dat copii, deși ne-am dorit mult să-i avem. Și nu unul, cum a fost Leo, ci trei. Nu a fost să fie. Eu, de vreo doi ani, m-am aciuat acasă. Mă ocup de gospodărie… Iar soțul – Leo Butnaru – scrie, căci asta știe să facă cel mai bine.

  1. Cum preferați să petreceți timpul liber?

– De obicei mergem la spectacole, concerte, lansări de carte, la filme, în ospeție la cineva din prieteni ori ei vin la noi. Dar mai des citim fie o carte bună, fie ceva pe calculator.

  1. În familia Dvs. ce bucate și băuturi sunt preferate?

– Nu sunt pretențioasă la mâncare. Numai de cafea nu mă pot lipsi. În rest, prepar bucatele noastre tradiționale pe care le preparau mamele și bunicile noastre.

  1. Descrieți câteva momente cruciale din viața Dumneavoastră.

– Omul are două momente cruciale în viața lui: primul e când se naște, iar cel de-al doilea e când moare. Celelalte sunt pur și simplu niște evenimente, întâmplări mai mult sau mai puțin importante. Crucial e ceva ce ți-ar schimba radical destinul. Destinul meu e scris în stele și nu mi-l poate schimba nimeni. Poate doar eu însămi…

  1. În opinia Dvs., Republica Moldova a avut șansa de a se integra în UE alături de Republicile Baltice?

– Nu. Suntem un popor prea cuminte, dar nu și cu minte. Nu am știut să ne alegem conducătorii și, din păcate, mergem din rău în mai rău. Parcă am fi blestemați. Ori poate și suntem? Suntem un popor frumos și harnic, dar fără harul de a anticipa evenimentele. Cei mai buni dintre noi muncesc și îmbogățesc alte țări prin talentul lor, iar noi la fiecare scrutin suntem nevoiți să alegem nu pe cei mai buni din buni, ci pe cei mai puțin răi sau mai puțin compromiși. Adică un rău mai mic, dar care, ajungând la putere, devine un mare rău… Vorba aia: pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii.

  1. Câți ani, în opinia Dvs., i-ar trebui R.Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Se va întâmpla atunci când concetățenii noștri, plecați în lumea largă, dar mai ales tinerii, se vor în-toarce în țară, să-și aplice aici cunoștințele și experiențele acumulate. Într-un cuvânt, se va întâmpla doar atunci când nouă, tuturor, ne va păsa de curtea, drumul, satul, orașul nostru, dar nu numai de buzunarul nostru. Dar mai e până atunci. Cum zicea bunica mea, e mult până departe. Pentru om cel mai greu e să se schimbe pe el însuși, dar anume cu asta ar trebui să o începem. Dacă nu ne schimbăm noi, nu se va schimba nimic în viața noastră. Nimeni din afară nu ne va schimba în bine nici pe noi, nici țara, numai noi înșine prin unirea tuturor forțelor pozitive putem și trebuie să schimbăm lucrurile și mersul istoriei.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluționarea diferendului transnistrean. Cât de real vi se pare acest obiectiv?

– Oamenii sunt oameni peste tot, și mai buni, și mai răi. Eu, de mică, mă duceam cu tata la Rezina, caterul ne trecea Nistrul până la Râbnița, umblam prin oraș, pe la magazine și nu țin minte ca taică-meu să fi vorbit rusește. Toți știau limba, chiar dacă noi făceam glume pe seama dialectului lor „serbe seapa în seaun”. Peștele se strică de la cap! Nu oamenii sunt de vină, ci mafioții, care-i conduc. Ei vin, se îmbogățesc pe seama noastră, a oamenilor simpli și cuminți și pleacă. În ’92, poate era de ajuns să fi dispărut un singur om, Smirnov (numele lui sigur nu provine de la smirnă, nici de la smerit, ar fi prea mare cinste pentru el), dar nu sute de copii nevinovați, iar acesta să plece la familia trimisă bine mersi cu toată averea în Rusia. Când unui individ i se spune în fiecare zi, ani în șir, că el e un nimeni, până la urmă, sărmanul, asta crede că e. Or, pe partea stângă a Nistrului propaganda anti-moldovenească (ca să nu aprind spiritele nu zic antiromânească) este la ea acasă.

  1. Ce ați mai vrea să transmiteți neapărat consătenilor, dar și tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

– În primul rând sănătate tuturor. Aveți grijă de voi, de familiile voastre, adresați-vă la timp medicului. Doresc tuturor un an mai bun, cu multe realizări! Fiți atenți la ce gândiți și cum vorbiți și, mai ales, ce și cum faceți.

Pentru conformitate,

Ion Cernei

Distribuie

Lasă un răspuns