Vasile Dohotaru: Guvernul Sandu îmi insuflă speranţe

În atelierul din inima chişinăului

 

Pictorul Vasile Dohotaru s-a născut la 10 aprilie 1955 în s. Curchi, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Pictură a Universității Pedagogice Ușinski din Odessa în 1981. A participat la numeroase expoziții de grup la Leningrad (Sankt Petersburg), Moscova, București, Bacău. A avut expoziții  personale la Odessa, Leningrad, Iași, Chișinău, Piatra Neamț, Roman, Bacău. Acum este liber profesionist, participă la activități de master-klass în Timișoara, Bacău și Piatra-Neamț. 

Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova și al Școlii de Acuarelă Aldo Raimondi din Roma. A predat la mai multe universități din republică.       

Conform criticului în artă Negoiță Lăptoiu din România, pictorul basarabean Vasile Dohotaru “aparține categoriei de spirite elevate, animate de fervoare lirică și predispoziție către exprimarea metaforică. Este pasionat de reverberațiile umanului comun cu abilitate, eleganță și savoare, forme, fizionomii și caractere, a căror vibrație se resfiră către eternitatea timpului. Modalitățile stilistice au limpezime, rafinament, nerv rezumativ și certă originalitate”.

   

  1. Maestre Vasile Dohotaru, ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

– Pentru mine “acasă” e ceea ce te atrage mereu – amintirile, poezia copilăriei. După ce am trecut toate canalele academice de artă modernă, expozițiile, am inițiat contacte cu toți artiștii care fac artă modernă în România și alte țări, acum mă gândesc numai la baștina mea, la oamenii de la noi, care sunt de o bunătate rară. Ei nu puteau face rău la nimeni. Se întâlneau oamenii în toată sâmbăta – și profesorii, și cei care munceau pe deal, la discuții filozofice despre rostul existenței umane, sunt chipuri care mă urmăresc mereu.

  1. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Cred că Ion Iancu, profesorul nostru de matematici de la școala nr. 2 din Orhei. Mie nicidecum nu mi se dădea algebra și acest dascăl, care ne era și diriginte de clasă, a manifestat multă răbdare pentru ca eu să prind câte ceva. Sub oblăduirea mea era gazeta de perete a clasei, pe care trebuia să o editez periodic, şi dascălul era îngăduitor cu mine. Adică s-a străduit să-mi altoiască anumite calități și să-mi dezvolte aptitudinile pe care le aveam, pentru ce îi sunt recunoscător. A pregătit mulți elevi, care au intrat fie la matematică aplicată, fie la energetică. Grație dumnealui am făcut studii în artă plastică.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Isidor Dohocheru, bunicul de pe tată, în tinerețea lui era mai mult călător.Duceau la Cernăuți fructe și aduceau de acolo grâu. Plecau încolo un convoi pe trei săptămâni sau chiar o lună. Semăna mult cu Hemin-gway, era o fire romantică, atașat de valorile naționale. Ne cânta cântece românesți.

Petru Oleinic, celălalt bunic al meu, de pe mamă, care a trecut în lumea celor drepți cu un an înainte de a mă naște, a fost pădurar. Când războiul, în 1944, a staţionat 4 luni în codrii noștri, a îngrijit o mulțime de răniți fară a ține cont din ce armată erau, iar bunica Anghelina a salvat multă lume de la foamete. Avea rezerve mari de fructe uscate, pe care le dădea copiilor umflați de foame.

Am mai avut un străbunic – el a fost staroste la biserica din Morozeni şi a trăit 106 ani. Era un om deosebit. Apropo, tata a pus obeliscuri tuturor rudelor noastre. Iată de unde cunosc cum arăta fiecare. Tata a făcut serviciul la marină, la Sevastopol, cinci ani, apoi mulți ani a lucrat maistru la școala profesională din Curchi, aceasta s-a aflat pe teritoriul mănăstirii înainte să fie dislocat acolo spitalul. Întrucât lucrau amândoi la școală (mama era bucătăreasă), le-au dat pentru trai două chilii, unde m-am născut eu la 10 aprilie 1955.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimul timp?

– Spre deosebire de alte localități, satul Vatici prosperă. A fost construită o biserică, asfaltate străzi, amenajate izvoare, fântâni, adică are semne de primenire. Mă duc destul de des acasă, aproape săptămânal, îmi văd rudele. Încă pe când am lucrat la Școala de Arte Plastice din Orhei mi-am construit o casă acolo. Deseori mă însoţesc colegii mei, artiștii.

  1. Ce Vă aduce aminte de casa părintească?

– Sunt oaspete des la Vatici, unde nu mă duc cu mâinile goale, dar nici nu pierd timpul fără rost. Am ridicat o troiță în memoria celor deportați, am contribuit la construcția bisericii din sat  or, noi nu am avut-o pentru că nu departe de noi se află mănăstirea Curchi. Adică relația de suflet cu baștina nu s-a întrerupt niciodată, dimpotrivă cu anii ea a devenit mai puternică.

  1. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

-Am avut o învățătoare în perioada interbelică, pe nume Maria Savițchi, a fost colegă cu părinții scriitorului Paul Goma, s-a evacuat în 1944. Ea a fost directoare de școală la Vatici și peste ani, întâlnind-o în România, mi-a povestit toată istoria satului Vatici. Am avut expoziție în 1997 la Sibiu și am găsit-o acolo. Avea o fiică, Adela, care era deo vârstă cu mama mea și care a absolvit filologia la București. Apropo, Maria Savițchi m-a întrebat despre elevii ei, care fie erau deo seamă, fie mai în vârstă decât părinții mei. După cum îmi spunea dumneaei, din cele mai slabe a făcut cele mai bune clase la Vatici. În genere perioada interbelică este prea puțin cunoscută, ceea ce-i un mare păcat, fiindcă acelor dascăli le datorăm dăinuirea. Se știe că în Basarabia  nivelul științei de carte a crescut de la 3 % în 1917 la 63 %  în 1937!

  1. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau disidenţi?

– Nu am fost printre activiști cu siguranță. Apropo, clasele a noua și a zecea le-am trecut la Orhei, la școala nr. 2, actualul liceu A. Russo. Dar nu am prea avut ocazie s-o fac pe activistul, trăiam mai degrabă cu picturile mele, fiindcă mai învățam şi la Școala de Arte Plastice. La fel și la Universitatea din Odessa nu am avut timp pentru a mă implica în chestii obștești.

  1. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

-Inteligența, solidaritatea profesională, spiritul de amiciție, care ne leagă de ani buni. Am păstrat relațiile cu mulţi colegi de facultate de la Universitatea Ușinski din Odessa, sunt oaspete des acolo, unde avem tot felul de întâlniri de creație şi unde mă simt bine.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Cred că da. Dar a trebuit să lupt cu propriile prejudecăți. Omul trebuie să lupte, altfel merită ceea ce are.

  1. Dacă Dumnezeu v-ar permite să mai trăiți odată cea mai frumoasă clipă din viață, care ar fi aceasta?

– Perioada studenției. La Odessa, pe malul mării, pictam ziua 3 studii color și alte 3 – seara. De dimineaţă la ore, după-amiază lucram ca pictor–scenograf la un teatru care apaținea Clubului marin aflat nu departe de monumentul ducelui Richelier, părintele fondator al Odessei. Am cunoscut acolo mari pictori. Cu regret, la Chişinău nu am reușit să susţin examenele la actualul colegiu Alexandru Plămădeală, dar uite la Institutul de Arte Plastice m-au acceptat. Am avut profesori care l-au cunoscut pe vestitul pictor Saryan, care au fost prieteni cu Maiakovscki și Esenin. Am avut și alte clipe frumoase după 1990, când în România am fost primit cu brațele deschise ca pictor. Mi s-au deschis săli la Iași, Baia Mare, Timișoara etc. unde mi-am prezentat lucrările.

  1. Sunteți mai mulți frați. Unul din ei, Petru Dohocher, a fost primar de Vatici. Dumneavoastră și cu fratele Andrei, care e clopotar, purtați numele Dohotaru? De ce?

– Am fost nevoiți să-l stilizăm, deoarece Dohocher în România era greu de pronunțat, de memorizat.

  1. Care-i cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

– Mi-aș dori un muzeu solid, să-l încarc cu lucrări, fiindcă multe își așteaptă vizitatorul. Doresc să donez lucrările unor muzee mari. Cred că o bucată de muzeu îmi voi face în atelierul pe care îl am alături de Opera Națională. Acum sunt liber profesionist, dar am contact cu școlile de pictură de pe ambele maluri ale Prutului. Am susţinut master-klass la  Baia Mare, la Chişinău, la Timișoara, așa că-mi realizez visele la sigur. Eu am pus accent pe eposul eroic în acuarelă, pe tradiție coloristică, dar și pe viața de toate zilele.

  1. Aproape 3 decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R. Moldova. Cine credeţi că ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Până și rușii își dau seama că discuţiile în jurul denumirii limbii noastre sunt de natură politică, iar istoria Moldovei dintre Prut și Nistru în perioada 1940 -1989 a fost falsificată. Asupra problemelor în cauză trebuie să se pronunţe numai savanții de la Academie.

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului Vasile Dohotaru, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Nu pot trece peste cumsecădenie, omenie. Un om, dacă e la locul său, nu trebuie să suporte lașitatea, lipsa de simț omenesc, incultura…

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Niciodată. Dar de regulă pictorul are prieteni foarte puțini. Mai mulți nu te-ar lăsa să te concentrezi asupra meseriei.

  1. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie fericit?

– Cred că fără dragoste. Dragostea îi dă omului sensul vieții, este ca aerul, fără care viață nu există. Mark Shagal a fost întrebat ce e mai important pentru el. Dragostea, a spus el, fiindcă este ca motorul, mișcă totul înainte.

  1. Ați făcut în viață și politică?

– Nu. Socot că politica moldovenească este tărâmul celor care nu s-au afirmat ca profesioniști în domenii.

  1. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

– Multe nu-mi plac. Cu regret lumea îi alege pe exponenții vechii nomenclaturi, crezând că aceştea vor întoarce timpurile URSS şi nu vrea să înțeleagă că bine atunci n-a mai fost. Dar noii ciocoi n-au nici o legătură cu aspirațiile poporului nostru. V-ați întrebat de ce lumea-i votează masiv pe Dodon și pe Usatâi? E votul de protest contra așa zișilor democrați, care pur și simplu și-au bătut joc de popor. După cum s-a comportat Plahotniuc cu țara, te-ai mira cum de nu s-a întâmplat aici un Maidan. Și apoi este cinic, contra bunului simț să construiești palate în condițiile când pământenii tăi cu greu o pot scoate la capăt.

  1. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Cred că pot s-o facă niște politicieni abili, integri, tineri, cu studii în străinătate. În acest sens Guvernul Maiei Sandu îmi insuflă mari speranțe.

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Nu mă pot pronunța. Stalin a rupt din trupul țării Basarabia cu intenția să refacă fostul imperiu. La 1991, în Republica Moldova s-a voit să devenim țară independentă, alegând la guvernare nomenclaturiști, românofobi până în măduva oaselor, fără memorie, care ne-au tot îmbuibat mințile că doar la umbra baionetei soldatului rus se poate de trăit bine. Cred că acest colţ de țară poate s-o ducă bine doar fiind parte din România.

  1. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei dvs.?

– Dragostea a fost circumstanța de bază. Am făcut cunoștință cu viitoarea mea soție la o demonstrație. Venise cu o cunoştinţă de-a mea. Peste un timp ne-am legat destinele.

  1. Cu ce se ocupă membrii familiei Dvs.?

– Fiica, Constanța Dohotaru, a făcut Arhitectura la Timișoara. Ea a înființat un colectiv de arhitecți urbaniști la Chișinău acum doi ani. E un colectiv tânăr, cu specialişti școliţi în Anglia, Austria, România, care au posibilitate să se afirme acasă. Soția este contabilă întro firmă de asigurări.

  1. Cum preferaţi să petreceţi timpul liber?

– Merg acasă, la Vatici, unde mai ales vara este foarte mult de lucru.

  1. În casa familiei Dvs. ce bucate şi băuturi sunt preferate?

– Bucatele tradiționale: plăcintele, mămăliga, friptura, salatele. În privința vinului am o istorie aparte – soția îmi este din Stăuceni.  De la părinți i-au rămas trei rânduri de vie plantate încă pe când acolo era sovhoz.  Am înnoit-o cu cârlige de Raindor negru aduse de la Bălăurești, Nisporeni. Este o vie sănătoasă, prin urmare de 15 ani nu mai cumpăr vinuri de prin magazine.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dumneavoastră.

– Unul ar fi faptul că am intrat la studii la Odessa. Am încercat de mai multe ori să intru la acualul colegiu Alexandru Plămădeală din Chişinău, dar în zădar. M-am dus la uzina Vibropribor, unde am încercat să mă fac lăcătuș. Maistrul însă a înţeles repede că nu mă trage inima pentru meserie, dar văzând tablourile mele, mi-a recomandat Universitatea pedagogică Ușinscki din Odessa, unde era unica în Ucraina facultate care pregătea profesori de arte plastice. Acolo am susținut examenele din prima încercare, mi-am găsit destinul de artist.

  1. În opinia Dvs., Republica Moldova a avut şansa de a se integra în UE alături de republicile baltice?

– Prea puține șanse a avut, fiindcă bucata asta de pământ niciodată nu a avut experiența unui stat, spre deosebire de țările baltice. Ca să intri în UE trebuie mai întâi să ai componentele unui stat. Noi mai păstrăm încă mentalitatea de colonie, deși demult trebuia să ne debarasăm de ea.

  1. Câţi ani, în opinia Dvs., i-ar trebui R.Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Cred că după investirea guvernului Sandu avem această șansă. Numai de i s-ar permite să se afirme la deplina capacitate.    

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real este acest obiectiv?

– În condițiile când Transnistria se află sub conducerea Moscovei, cred că implicarea marilor puteri în soluționarea problemei respective este prioritară. Trebuie mai întâi de toate să se ceară retragerea trupelor ruse – cel mai mare factor de instabilitate. Dar și să ridicăm nivelul de trai în partea dreaptă a Nistrului. Anume aşa a procedat cancelarul vest-german Konrad Adenauer – pledând pentru creșterea economică a RFG, a fost sigur că Germania de Est va fi motivată să-şi dorească reunirea.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

– Să-și iubească baștina, să promoveze, nu să stingherească talentele și să țină minte că istoric regiunea Orhei a reprezentat tot ce are mai bun Moldova.

 

Ion Cernei

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns