Unirea cu Țara și schimbarea politicilor este o prioritate și ar fi o salvare pentru noi

Veronica Boldișor, muzeografă la Muzeul de istorie a literaturii M. Kogălniceanu, s-a născut la Jora de Sus, raionul Orhei. A absolvit Școala Pedagogică din Orhei şi Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice Ion Creangă din Chişinău. Activează în învățământ, apoi în calitate de colaboratoare la Institutul de Istorie al AȘM, perioadă pe care o consideră cea mai prolifică pentru că i-a oferit posibilitate să studieze documente de arhivă la București și să aducă o mulțime de copii de pe documente privind activitatea lui Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Inculeț, alți înaintași ai neamului, dosare care în perioada României socialiste nu au fost deschise niciodată.  

După declararea Independenţei RM, activează în parlament în calitate de responsabilă pentru presă. În ultimii 20 de ani este colaboratoare literară la Teatrul pentru copii Licurici, redactoră la ziarul Miscării Acțiunea  Europeană, muzeografă la mai multe muzee din  capitală, iar în ultimii 10 ani – la Muzeul de Istorie a Literaturii M. Kogălniceanu.

Autoare  a  patru  monografii și a unei culegeri de piese pentru copii. Căsătorită, soțul, Nicolae Rusu, este prozator. Mamă a  doi feciori și a unei fiice, bunică pentru o  nepoțică.

  1. Dnă Veronica Boldișor, ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

– Locul unde m-am născut, am copilărit, unde am o casă părintească, unde azi sunt mormintele părinților și ale bunicilor, unde curge de veacuri cel mai frumos râu din lume – Nistrul, unde locuiesc pedagogii dragi, dar și ceilalți consăteni, unde am învățat să citesc, să scriu și să acumulez primele informații despre viață, primele cunoștințe; este locul pe care nimeni și niciodată nu mi-l poate șterge din suflet și din memorie și unde revin mereu, mereu…  Acasă este satul meu de baștină Jora de Sus, care pentru mine este „buricul pământului”, ca să-l citez pe Paul Goma, orheian și el, care este centrul Universului, al tuturor Galaxiilor și Metagalaxiilor… Acasă este ceva tulburător, inefabil, ceva ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, căci vor fi mereu insuficiente, este trăire, lacrimă, bucurie…

  1. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

-Părinții, bunicii, consătenii. Lecțiile lor mi-au marcat și caracterul, și viitorul. Apoi am avut profesori minunați, cărora le port respectul, precum zic francezii, „pour toujours”. Dar viitorul meu profesional a fost marcat, în prima lui fază, de regretatul profesor de istorie din sat, Mihail Iacovlev, care mi-a insuflat dragostea față de istoria neamului meu în condițiile în care ideologia comunistă nu stimula acest lucru ci, dimpotrivă, susținea creșterea și formarea noastră în spiritul internaționalismului proletar. Or, bunul meu profesor devia adeseori de la această metodă de educare și instruire a elevilor sovietici, vorbindu-ne cu multă dragoste despre strămoșii noștri, despre istoria noastră cea adevărată, desigur, nu în măsura în care și-ar fi dorit-o, dar eu înțelegeam asta, pentru că mai aveam un mentor și un „profesor de istorie”, care îl completa pe cel din școală și care era bunicul meu dinspre mamă, poreclit în sat „românul” pre numele lui Ion Țurcanu.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

-Părinții și bunicii mei, atât cei pe linie paternă, cât și cei pe linie maternă, au fost Oameni care nu au făcut nimic în viață de care nouă, celor trei copii, eu și cei doi frați ai mei, să ne fie rușine. Dimpotrivă, suntem mândri de ei, le cinstim memoria și nu doar noi, ci întreg satul, care nu-i uită, pentru că au făcut doar lucruri bune și frumoase pentru comunitatea în care au locuit o viață. Am vorbit deja de bunicul Ion Țurcanu, țăran cu ştiinţă de carte, care și-a făcut studiile în perioada interbelică la Școala agricolă din Cucuruzeni, care a luptat în Armata Română de la începutul și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și care a avut toată viața o conștiință națională nealterată de vicisitudinile vremii. Bunicul a fost pentru mine un model în toate. La fel și bunica Alexandra, cred că cea mai harnică femeie din Jora de Sus, care creștea primăvara și dădea satului întreg cel mai bun răsad de legume, care întreținea, împreună cu bunicul, o grădină ca o poveste, cu pomi din fructele cărora se înfruptau nu doar consătenii, ci și oaspeți de peste tot; care țesea cele mai frumoase scoarțe și covoare din sat și nu refuza nicio comandă în acest sens; care se trezea zilnic la ora patru dimineața și muncea ca o furnicuță până se lăsa întunericul; care ne-a învățat pe noi, copiii și nepoții, cântece patriotice din perioada interbelică, pe care le cântăm și azi când ne întâlnim grămăjoară: Treceți, batalioane române Carpații, Ginta nobilă latină etc., etc. Despre bunica Alexandra sunt în stare să vorbesc ore în șir, dar mă oprește gândul la limitele ziarului.

Și despre bunicii dinspre tată am doar amintiri frumoase. Bunica Maria a fost o țărancă la fel de harnică precum bunica Alexandra. S-a născut și ea, și bunicul Costache Boldișor, și au trăit toată viața în satul Gordinești, Rezina, sat de răzeși, buni gospodari cu tradiții românești foarte frumoase. Ea l-a învățat pe tata colinde atât de frumoase, pe care el, ajuns prin ironia sorții funcționar sovietic, nu se sinchisea să ni le cânte în fiecare an de Crăciun, umplând casa de farmec și de atmosferă de poveste. Bunicul Costache a murit în anul 1947, pe timpul foametei organizate de regimul sovietic. Noi, nepoții, îl știm doar din fotografii. Ni le arăta bunica din când în când, bocindu-l de fiecare dată și spunându-ne printre sughițuri de plâns că a fost un om cu inimă de pâine.

Despre părinți acum, când nu mai sunt în viață, îmi vine greu să vorbesc, mă podidesc emoțiile. Mama… Păstrez amintiri atât de duioase despre ea… Aplecată deasupra caietelor pe care le controla noaptea, din când în când își ridica ochii și ne învăluia pe noi, copiii ei, culcați în pătucuri, cu o privire pe care n-o pot descrie prin cuvinte… Avea o inimă cât un Univers! O ține minte întreg satul, a fost profesoară de limba și literatura română (pe atunci moldovenească) și numeroșii ei discipoli, răspândiți azi în lumea mare, vin de Blajini la mormântul ei cu flori… Întrebați pe primul trecător din Jora de Sus ieșit în cale, dacă a cunoscut-o pe doamna profesoară Maria Boldișor și vă veți încredința că ceea ce am afirmat mai sus este purul adevăr. Și despre mama aș putea vorbi ore în șir, zile în șir… Era sufletul casei, i-a avut oaspeți dragi pe o mulțime de intelectuali, atât din stânga, cât și din dreapta Prutului: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Alecu Reniță, Andrei Dumbrăveanu, Iulius Popa, Maria Mocanu, Dumitru Ciobanu, Silvia Hodorogea cu echipa de la TV Moldova 1, Dina și Mihai Ghimpu, părintele Ioan Ciuntu, Anișoara Ciubotaru, Valentina Cojocaru, Vasile Fluturel, Ioana Eremia și echipa fundației culturale Plai mioritic, Anatol Petrencu, Ion Țurcanu, scriitorul rus Iacob Kostiukovski și, Doamne, parcă-i mai țin minte pe toți?

Tata… Un Om de o cumsecădenie rară. „Adoptat” de joreni după căsătoria cu mama, a fost îndrăgit și respectat de aceștia, fiind invitatul de onoare la toate petrecerile, la toate nunțile din sat, pentru acutul și finul simț al umorului pe care-l poseda și prin care îi înveselea pe toți cei din jurul lui. A fost profesor de muzică în școală, președinte de soviet sătesc, secretar de partid, mai multe funcții sovietice, dar care nu mă fac acum să roșesc, pentru că oriunde și oricând, în orice împrejurare a fost și a rămas Om, nu a obijduit în viața lui un suflet și consătenii mei l-au prețuit pentru asta.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimul timp?

– Mă doare ceea ce se întâmplă azi în Jora de Sus, dar și în toate satele basarabene… În anii 1988-1989, când ne-am implicat în mișcarea de eliberare națională, în entuziasmul nostru de atunci, nu pentru un astfel de viitor am luptat. Am luptat pentru libertate, pentru o altă calitate a vieții, pentru Unirea Basarabiei cu România, pentru o apropiere de țările civilizate din Europa sub aspect economic. Vedem azi că aproape nimic din ceea pentru ce am luptat nu s-a realizat. De ce? Nu mă aventurez să răspund la această dureroasă întrebare. Explicații sunt mai multe. Pot afirma doar că ceea ce a dorit regimul stalinist să ne facă și n-a reușit, din nefericire, se întâmplă azi: depopularea masivă a satelor, deteriorarea matriței comunităților rurale, implicit, a tradițiilor de veacuri a lor, așa încât celebra expresie blagiană „veșnicia s-a născut la sat” azi și-a pierdut din veridicitate. Acest lucru mă doare cumplit.

  1. Ce vă aduce aminte de casa părintească?

– Eu îmi amintesc zilnic de casa părintească. Există niște fire invizibile care mă leagă de baștină, de casa părintească, de părinții care au trecut în lumea umbrelor… Vorba poetului Grigore Vieru: „…din atâtea locuri dragi și sfinte ochii mamei încă ne privesc”.

  1. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– Eu i-aș înveșnici pe toți consătenii mei, dar mai ales pe mamele noastre, care au ținut focul din vatră aprins până nu demult. Zic „până nu demult”, pentru că în ultima vreme toate s-au învălmășit. Mamele noastre… Pentru ele, dacă ar fi posibil, aș aduce din inima Bucureștiului statuia lui Constantin Brâncuși Cumințenia pământului și aș amplasa-o în centrul satului, ca un omagiu pentru spiritul lor de sacrificiu, care uneori atinge cote inimaginabile.

  1. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau disidenţi?

– Mie întotdeauna mi-a plăcut spiritul de frondă. La școală, deși învățam bine, nu prea eram văzută cu ochi buni de către profesori, tocmai din această cauză. La facultate – la fel. Mai mult decât atât: pe când eram în prag de absolvire a facultății de Istorie a Universității Ion Creangă din Chișinău, s-a pus problema la nivel de rectorat să fiu exmatriculată pentru implicare în acțiuni „naționaliste”. Am fost salvată de această nenorocire de timpurile care băteau la ușă (era anul 1988), timpuri care i-au încurajat pe câțiva profesori să-mi ia apărarea. Prin urmare, activistă n-am fost niciodată, disidentă în sensul clasic al cuvântului – abia în anul V de facultate.

  1. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

– Simplitatea, onestitatea, inteligența.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Și da, și nu. Mă simt realizată în plan personal: am o familie sănătoasă, sunt mamă, bunică și toți ai casei îmi aduc doar bucurii și mă protejează, pe cât pot, de necazuri. În plan profesional – nici nu știu ce să zic. Eu semăn bunicilor și mamei mele: sunt foarte, foarte muncitoare. Am făcut studii de doctorat la Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Moldova (1994-1997), dar așa și n-am susținut o teză de doctor în istorie, deși profesorii mei de la academie îmi preziceau un viitor de mare succes. Nu vreau să răscolesc trecutul, încă mă mai doare.

  1. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

– Cel mai mare prieten al meu, care întotdeauna m-a ajutat să-mi ating scopurile, am fost chiar eu însămi. Nu-mi prea place să mizez pe alții. Dar nici să-l supăr pe bunul Dumnezeu nu vreau: am rude, am prieteni, care mi-au întins și îmi întind o mână caldă atunci când am nevoie de ea.

  1. Dacă Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi o dată un moment din viaţa Dvs., pe care l-aţi alege?

– O masă de sărbătoare, în jurul căreia să fie toți ai mei, veseli și senini: buneii, părinții și noi, copiii – foarte și foarte încântați de glumele și de snoavele tatei.

  1. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeana şi istorica Veronica Boldișor?

– Mie nu-mi prea place cuvântul mândrie. Se știe că dintre cele 7 păcate mari pe care nu trebuie să le comită un creștin pe primul loc se află păcatul mândriei.

  1. Care-i cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

– Să am nu doar un băiat, ci și o fetiță cu ochii albaștri.

  1. Aproape trei decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R. Moldova. Cine ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Mă obosesc cumplit discuțiile interminabile ce țin de denumirea limbii noastre și a istoriei noastre, când lucrurile sunt atât de limpezi: toți recunosc genialitatea lui Eminescu, nu și celebra lui constatare – suntem români și punctum! Ce să mai discuți când toată lumea știe că limba noastră e română și istoria noastră e istoria românilor?! Știu acest lucru și alolingvii. Problema ar dispărea, dacă n-ar funcționa propaganda nebună din Est, dar aceasta nu se dezminte, este aceeași ca și pe timpul URSS. Și interesele sunt aceleași. Geopolitice. Regimurile de la Kremlin, oricare ar fi ele, au făcut, fac și vor face mereu o propagandă românofobă, pentru că nu se mai satură de pământuri străine. Doar în condițiile în care o conjunctură internațională ar fi capabilă să stârpească această propagandă furibundă, lucrurile ar reveni la normalitate. Dar noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân și s-o așteptăm, ci trebuie să intensificăm în fiecare zi propaganda noastră: cea a adevărului științific și a dreptății!

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţenei Veronica Boldişor, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Nu pot trece peste trădare, peste impostură, peste fariseism, peste nedreptate. Mai ales peste nedreptate. Când unui om i se face o mare nedreptate, mă cuprinde o imensă compasiune față de acel om. Dacă e în puterile mele să intervin, o fac fără să mă gândesc la consecințe.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Nu-mi amintesc să mă fi trădat cineva vreodată. Eu am o altă problemă în această ordine de idei: mă las folosită – de colegi, de prieteni, de pseudo-prieteni. Nu mă pot debarasa de acest neajuns, chiar și atunci când văd flagrant că cineva îmi folosește munca, aptitudinile… Mă las păgubașă, zicându-mi: dacă îi trebuie omului, ce pot să fac?

  1. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să devină fericit?

– Un om nu poate fi fericit, dacă nu este un om liber.

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Da, am încercat și eu marea cu degetul. În anul 2006, când la putere erau comuniștii, m-a telefonat domnul profesor Anatol Petrencu și mi-a propus să formăm, împreună cu alți intelectuali, preponderent istorici de meserie, un partid anticomunist. Am acceptat. S-a numit partidul nostru Mișcarea Social-Politică Acțiunea Europeană (MAE). Eu făceam buletinul informativ al partidului, o gazetuță care se numea Acțiunea Europeană. Eram prea romantici, prea neexperimentați și, mai ales, prea bine intenționați, ca să nu fim lichidați ca formațiune politică. Dar păstrez o amintire frumoasă a acelor câțiva ani de activitate politică sinceră și curată, când am înțeles că nu întotdeauna politica e murdară. E murdară, dacă e făcută de oameni murdari, rău intenționați sau profitori. Noi nu eram așa. Păcat că am dispărut de pe eșichierul politic.

  1. Ce apreciaţi şi ce nu vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

– Nu prea am ce aprecia, dar nu cred că sunt din cale afară de exigentă. Luați separat, chiar am și simpatii față de anumiți oameni politici. Dacă vorbim de primul Parlament (1990-1994), l-am prețuit foarte mult pe domnul Alexandru Moșanu, iar de-a lungul anilor l-am admirat constant pe Oazu Nantoi și pe alții câțiva. Dar lucrul pe care îl detest cel mai mult la oamenii politici este parvenirea, mercantilismul, oportunismul. Întotdeauna mi-au displăcut profitorii, mai cu seamă profitorii din politică.

  1. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Moldova, mai exact Basarabia, trebuie singură să iasă din marasm. La ora actuală, din nefericire, n-are pe cine miza, nici chiar pe dulcea noastră Țară România, în care e cam tot atâta dezordine politică, precum la noi. Unirea cu Țara și schimbarea politicilor este o prioritate și ar fi o salvare pentru noi, dar cum s-o faci, când suntem atât de dezbinați? Multitudinea de partide unioniste doar compromit acest sfânt ideal. Dar, tot ce am spus, sunt doar vorbe frumoase. Le-au mai spus și alții, când au lansat sloganul „prin noi înșine”. Dacă e să vorbim de soluții concrete, trebuie să recunosc: nu le văd, deocamdată. E un subiect care mă depășește.

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Nu cred. Libertatea noastră, prosperitatea noastră o văd doar alături și împreună cu Țara noastră – România!

22.Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei dvs.?  

– Respectul, dragostea, afinitatea spirituală.

  1. Cu ce se ocupă membrii familiei Dvs.?

– Toți membrii familiei mele muncesc. Care și încotro, dar toți cinstit, fără a căuta să speculeze o situație, o împrejurare sau, și mai rău, ignoranța sau naivitatea unor oameni. Așa ne-au educat părinții, așa i-am educat și noi pe copiii noștri. E greu, e foarte greu, dar somnul ne e liniștit și conștiința curată.

  1. Cum preferaţi să petreceţi timpul liber?

– Timp liber nu prea am. Câteodată mai glumesc, mai fac haz de necaz: odihna mea este schimbarea unei activități pe alta. Și orele de somn nocturn. Cam atât. Apoi, tot eu mă autoliniștesc: lasă, Veronica Boldișor, că nu-i chiar ca în Gulag… Dacă aș avea mai mult timp liber, l-aș consacra lecturilor. Din punctul acesta de vedere, tare mai tânjesc după anii de studenție, când colegele mele se duceau la dansuri, la alte distracții, iar eu – la bibliotecă. Acolo mă simțeam cel mai bine.

  1. În casa familiei Dvs., ce bucate şi băuturi sunt preferate?

– Nu suntem snobi. În casa noastră preferințele culinare sunt tradiționale: mâncare ca la bunica și vin de casă.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

– Momentele cruciale din viața mea nu pot fi descrise. Eu le pot doar numi: bucuria de a deveni mamă, apoi bunică, imensa tristețe, neîmpăcarea pe care o provoacă pierderea părinților și a altor ființe dragi. Așadar, cele două taine mari: taina nașterii și taina morții neîndurătoare…

  1. În opinia Dvs., R. Moldova a avut şansa de a se integra în UE, alături de Republicile Baltice?

– E greu de spus. Or, noi nu ne putem compara cu Țările Baltice. Ele au fost încorporate în imperiul sovietic întregi, fără rupturi, pe când noi am fost rupți de la sânul Patriei. Lor le-a fost imens mai ușor să se integreze în structurile europene, ca țări integre. Șansa noastră de a ne integra și de a ne alinia țărilor civilizate este doar una: revenirea nu doar culturală, nu doar spirituală, ci și teritorială la Patria noastră istorică – România.

  1. Câţi ani, în opinia Dvs., i-ar trebui R. Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Nu sunt Casandră și nici spirit vizionar. Nu pot numi niște ani. Știu doar că suntem un popor harnic și, dacă am fi liberi, dacă am scăpa definitiv de sub tutela Kremlinului, am schimba destul de rapid calitatea vieții și, astfel, ne-am alinia atât economic, cât și cultural, țărilor civilizate. Ne-o dovedește și perioada interbelică când, grație integrității Țării și a spiritului liber, spre finele anilor `30 România ocupa locul patru în Europa în ceea ce privește situația economică.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real este acest obiectiv?

– Eu am copilărit pe malul drept al Nistrului. Pe malul stâng, aproape față în față cu Jora de Sus, se află satul Jura, un sat mare, cu populație mixtă, românii alcătuind vreo 60 la sută și ucrainenii – vreo 40 la sută. Nu s-a auzit niciodată, niciun caz de conflict interetnic. Dimpotrivă, se făceau petreceri comune, nunți, se încropeau familii mixte. Și situația era generală. Conflictul transnistrean nu este unul interetnic, precum trâmbițează propaganda rusă, spre a-și justifica prezența armatei în aceste teritorii, chipurile, pentru a proteja populația rusă. De cine s-o protejeze? De noi, cel mai pașnic popor de pe Terra?

Diferendul transnistrean nici nu ar fi existat, dacă nu existau interesele geopolitice ale Rusiei aici. Rusia consideră Transnistria un important punct strategic în planurile sale imperiale. Rusia nu se dezminte de veacuri: ea a moștenit de la țari, apoi de la sovietici, mania cuceririi pământurilor străine. Iar mania, o știe toată lumea, este o boală greu de lecuit. Noi nu putem rezolva singuri această problemă atât de complicată. E nevoie de implicarea Uniunii Europene, dar și a Statelor Unite ale Americii. E nevoie de o presiune mare din partea lor asupra Kremlinului. Când o vor face este greu de spus. Nouă, deocamdată, nu ne revine altceva, decât să facem lobby în favoarea noastră, dar și în favoarea securității întregii Europe. Eu așa văd lucrurile.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

– Mă folosesc de prilej și le transmit orheienilor mei dragi să nu-și piardă cumpătul și speranța în mai bine în aceste vremuri zbuciumate. Au fost în istoria noastră timpuri și mai grele și noi, românii, care avem „șapte vieți în pieptul de aramă”, vorba poetului, le-am depășit. Eu parcă întrezăresc o luminiță la capătul tunelului. Îmi doresc s-o întrezărească și consătenii mei, și cititorii ziarului CUVÂNTUL, și toți oamenii de bună credință, care și-au pierdut speranța într-un viitor mai bun. Vine ea, luminița, se zărește, s-o întâmpinăm! Cu fruntea sus și cu demnitate!

 

Pentru conformitate, Ion Cernei

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns