Teofil Ioncu, deputat în Sfatul Țării și ministrul Finanțelor al Republicii Moldovenești

Teofil Ioncu s-a născut pe 20 octombrie 1885 în satul Olișcani, județul Orhei (astăzi raionul Șoldănești). După studiile la Chişinău şi în străinătate şi un prizonierat în Germania în timpul Primului Război Mondial, reuşeşte să revină în Basarabia.

 A fost preşedintele Partidului Naţional Moldovenesc, întemeiat în 1917, din partea căruia a şi fost ales deputat în Sfatul Ţării. În septembrie 1917 a participat la Congresul popoarelor din Rusia, care şi-a ţinut lucrările la Kiev și unde se discuta despre soarta imperiului rus, după căderea ţarismului, în condiţiile în care naţiunile îşi cereau dreptul la independenţă. În cuvântarea sa Teofil Ioncu menționa: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi ca separatişti“.

După Unire a fost delegat de către Sfatul Ţării pe lângă Banca de Stat a Rusiei, cu scopul de a reglementa schimbul de bani în teritoriul dintre Prut şi Nistru. A fost ministru de Finanţe în primul guvern al Republicii Moldoveneşti.

Viaţa acestui înaintaş conţine câteva enigme. După ce a ocupat funcţii atât de înalte, s-a pensionat din postul de profesor la liceul din Orhei. 16 martie 1954 figurează în toate enciclopediile ca data şi anul morţii lui, în timp ce pe piatra funerară de pe mormântul său este trecută data de 16 ianuarie 1953, ceea ce corespunde adevărului, fiindcă am reuşit să o găsim pe nepoata lui, Florina Capşa, care, prin intermediul dnei Eugenia Dragoş, ne-a furnizat mai multe informaţii inedite despre această personalitate:

“…După moartea bunicului Gheorghe Ioncu, rămânând cinci copii încă mici, iar gospodăria prosperă din Olişcani decăzând, T.Ioncu s-a străduit să-şi facă un viitor prin propriile puteri. După frecventarea mai multor şcoli la Chişinău, la Teodosia – Crimeea şi la Moscova (Institutul de Comerţ), T.Ioncu ocupă funcţii în domeniul comercial, luptând pentru îmbunătăţirea situaţiei agricultorilor prin crearea unei mişcări cooperatiste. A participat la congresele cooperaţiei din Chişinău, Odessa, împreună cu sora sa Maria, mama mea, unde a ţinut un discurs îndrăzneţ, fiind luat la ochi pentru spiritul inovator şi naţionalist. La sugestia lui, s-a înfiinţat în satul natal Olişcani o bancă populară, un lot agricol demonstrativ, un oficiu poştal, votându-se la o adunare generală a băncii un fond pentru construirea unei şcoli româneşti – lucru care, bineînţeles, nu era admis de către autorităţi (era în 1912). Apoi pleacă în Germania, la Leipzig, pentru specializare în studii economice şi financiare. Războiul îl prinde acolo. E făcut prizonier într-un lagăr, ca inamic, şi, cu timpul, prin Crucea Roşie, revine în Basarabia, ocupând postul de contabil la Uniunea pentru aprovizionarea frontului în Kiev. Începând cu perioada studiilor, T.Ioncu a fost urmărit mereu de securitate. I se făceau percheziţii la gazdă şi la casa părintească din Olişcani de către “ureadnic” (plutonier de jandarmi) şi de “starşina” (primar). Revenind în Basarabia în 1917, se dedică activităţii Partidului Naţional Basarabean, congreselor ţărăneşti, congreselor cooperatorilor, Comisiei pentru naţionalizarea şcolilor, susţinând latinitatea noastră, scriind broşuri de propagandă naţională. Urmează anii realizărilor patriotice şi politice.

Activitatea politică ulterioară şi diferitele funcţii l-au făcut să neglijeze viaţa personală, rămânând burlac până la sfârşitul vieţii. Când vorbea de “familia mea”, ştiam că se referea la sora lui, Maria Capşa, mama mea, şi la familia acesteia, unde era “acasă”. La îndemnul lui, am studiat limbile străine – franceza, germana, engleza – şi, ajutat de el, am învăţat să scriu şi să citesc ruseşte. Am locuit un timp la el (1936), fiind elevă, la Chişinău, str. I.C. Brătianu, 76 – unde avea o casă utilată modern. Uneori, mă ducea la livada de care se ocupa în mod ştiinţific şi care era ca un adevărat rai. Îmi dădea sfaturi şi îndrumări la Bucureşti. Îmi arăta ce diferenţă există între adevărata iubire de ţară şi de valorile neamului nostru şi excesele mişcării legionare (pe timpul rebeliunii).

La refugiul din 1944, el s-a fixat la Deva, apoi într-o comună din jud. Arad, Marghiţa “ca să fie cât mai departe de armata sovietică ce înainta”. Noi ne-am refugiat la Petroşani – Hunedoara cu serviciul tatălui meu, repartizat la ocolul silvic Petroşani. T. Ioncu ne vizita foarte des, bucurându-se că am devenit profesoară de limbi străine, fapt care-mi descoperă lumea.

După a treia pierdere oficială a Basarabiei, T.Ioncu s-a mutat în 1947 în casa noastră din Iaşi – care era disponibilă, părinţii mei locuind în continuare la Petroşani. El s-a ocupat împreună cu sora lui, Elena, de administraţia şi întreţinerea casei, până la decesul său în 1953, după o scurtă suferinţă, fiind înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iaşi – mi-a fost ca un părinte spiritual care mi-a inoculat un adevărat şi sănătos sentiment naţional, precum şi o viziune europeană a evenimentelor”, s-a destăinuit Florina Capşa.

Iurie Colesnic, scriitor

Din partea redacției: După cum ne-a relatat primarul satului Olişcani, Adrian Sveclă, din vița lui Gheorghe Ioncu în localitate n-a mai rămas nimeni. Din imobile – de asemenea. Nici la școală, nici la primărie nu există careva materiale, documente care le-ar aminti urmașilor de consăteanul lor renumit.

Din Declarația mișcării unioniste ”Sfatul Țării-2″, prilejuită de împlinirea unui centenar de la Reunirea Basarabiei cu România.

“Sfatul Țării-2” propune:

Ziua de 27 martie să fie declarată Sărbătoare Națională a poporului Basarabiei.

În toate localitățile de baștină ale deputaților care au votat Unirea din 1918 să fie organizate manifestări de omagiere și să fie dezvelite busturi ale acestora.

Actul Unirii de la 27 martie 1918 să fie placardat (expus) în fiecare instituție de învățământ și în fiecare primărie din republică.

Manifestări consacrate Centenarului Unirii să fie desfășurate în toate localitățile republicii de-a lungul întregului an.

 

Distribuie

Lasă un răspuns