Țânțăreniul nostru necunoscut

Pe 1 decembrie toată suflarea românească marcheză Ziua Naţională a României. Cu această ocazie, dăm startul unei serii de materiale despre localităţile de pe ambele maluri ale Prutului, care poartă aceeaşi denumire. Începem, deci, cu Ţânţărenii.

 Satul Țânțăreni din ţinutul Orheiului este o așezare pe Răut, pe traseul Sărătenii Vechi – Soroca, în regiune de câmpie. Localitatea se află la 25 km depărtare de centrul raional Teleneşti, 27 km distanţă de Orhei și 73  km de Chișinău. Dispune de un fond funciar de 2369 ha, 580 de gospodării, 2217 locuitori, gimnaziu, grădiniță de copii, două biblioteci, oficiu al medicilor de familie, 16 km de drumuri locale. Biserica poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului” şi are o istorie de 200 de ani.

Satul Țânțăreni din ţinutul Orheiului este o așezare pe Răut, pe traseul Sărătenii Vechi – Soroca, în regiune de câmpie. Localitatea se află la 25 km depărtare de centrul raional Teleneşti, 27 km distanţă de Orhei și 73  km de Chișinău. Dispune de un fond funciar de 2369 ha, 580 de gospodării, 2217 locuitori, gimnaziu, grădiniță de copii, două biblioteci, oficiu al medicilor de familie, 16 km de drumuri locale. Biserica poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului” şi are o istorie de 200 de ani.

 

Cândva aici era un loc ce favoriza înmulţirea ţânţarilor, de la care, spune legenda, s-ar trage etnonimul. Data atestării documentare a satului mai dă încă localnicilor bătaie de cap. În culegerea de documente în două volume ”Moldova în perioada feudalismului” (ed. ”Lumina”, 1972) unde sunt publicate datele recensământului din 1773-1775, efectuat de către armata rusă (ca să impună populaţia la biruri), satul Ţânţăreni nu figurează. Dar istoricul Anton Moraru a descoperit o adresare a lui Toader Panța de la Țânțăreni care, în numele a 30 de săteni, roagă Mitropolia Basarabiei să li se permită construirea unei bisericuțe la Țânțăreni, motivând că satul are deja 12 ani. Anuarul SOCEC al României Mari, ediția din 1919, remarcă anul 1800 ca dată de constituire a satului. Sursa indică și numele primilor locuitori: Stratulat, Donos, Roșca. 

Moș Gavril Doibani, în vârstă de 87 de ani, ne explică: până în 1800 satul se socotea un fel de mahala a Chiștelniței. La locul de lângă Răut chiştelniţenii topeau cânepa și inul și-și țineau stânele. Ulterior o parte din chiștelnițeni au rămas cu traiul aici.  

Istoria Ţânţărenilor din raionul Teleneşti ar încăpea poate doar într-o carte. În acest articol ne vom referi doar la câteva personalităţi, viaţa şi activităţile cărora, într-un fel, reprezintă localitatea.  

 

Prooroc pe glia ta să nu fii

Procopie Stănilă a trăit 103 ani. Era neconformist, coturos la caracter, dar și tare ca fierul. În războiul ruso-japonez, undeva lângă Mukden a fost străpuns și ridicat în mai multe baionete precum ridici paiele-n furcă. A supraviețuit. În perioada interbelică, pământenii noştri, conform tradițiilor răzeșești, se judecau pentru haturi și cel dintâi martor era moș Pricoche. Iernile erau geroase, mulți martori  înghețau în drum, dar moș Pricoche întotdeauna era prezent să dea depoziții.

Pentru că era bun de gură, cu sovieticii dovedi să stea câțiva ani în lagăre, iar către moartea lui Stalin reveni în sat. Atunci mai era să se ardă a doua oară: când Ivan Motruk, secretarul organizaţiei de partid comuniste a colhozului declară la adunarea din club că a murit Stalin, cerând oamenilor să-și scoată căciulile, moș Pricoche şi-a apăsat cușma pe urechi și a zis tare, ca să-l audă toată lumea: ”A murit un bandit și un ucigaș!” Norocul lui a fost că Maria Petrovna, soția secretarului de partid l-a rugat pe soț să nu-l divulge.

Copii nu a avut, dar era naș de botez la o mulţime de săteni. Când apropia suta, cum îl vedea pe tata, dar și pe alți fini, zicea: „Finilor, rușii or pleca, colhozurile s-or strica, veniți să vă dau documente pe pământ!”

Chestia-i că până la colhoz moș Pricoche avuse 14 ha de pământ și-i era în grijă ca acestea să nu nimerească pe mâini de leneși. Bătrânul a murit în 1971. Iar după 1991, când colhozurile s-au desființat, sătenii mei și-au adus aminte de proorocirea lui moș Pricoche. N-a avut cui lăsa documentele pe pământ, că  nu l-a crezut nimeni.

 

Ioachim Arhip, un țânțărenean în Parlamentul României Mari                                                                                         

Una din personalitățile satului este şi Ioachim Arhip, pedagog și deputat în Parlamentul României Mari. S-a născut la 1889 în familia unui ţăran înstărit. Tatăl lui, Ion, avea în proprietate 20 de desetine de pământ şi toate cele necesare unei gospodării bune. Ioachim învaţă mai întâi la şcoala din sat, apoi termină cursuri de învăţător la Chişinău. Între 1 noiembrie 1909 şi 1917, a fost învăţător la şcoala din satul Drăguşenii Vechi, judeţul Chişinău; în următorii patru ani – director la şcoala din Ciuciuleni, iar până în 1926 – la cea din Bardar, acelaşi judeţ. Din 1926 şi până la ocuparea Basarabiei a predat în Chişinău. A participat în vara anului 1918 la renumitul Congres al învăţătorilor moldoveni, care a solicitat naţionalizarea şcolilor din Basarabia. În acel an, a fost ales membru al primului Comitet Şcolar din judeţul Chişinău. În 1921, la iniţiativa Congresului învăţătorilor din judeţul Chişinău, Ioachim Arhip a fost desemnat inspector şcolar. A fost membru, apoi preşedinte al Comitetului Şcolar al Învăţătorilor din or. Chişinău și județul Lăpușna.

În 1922, la îndemnul a doi foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, Nicolae Bivol şi Vlad Cazacliu, aderă la Partidul Naţional Basarabean, condus de Ion Inculeţ. În scurt timp a fost ales deputat în Parlamentul României. A mai obţinut un mandat şi în 1933, de data aceasta pe listele Partidului Naţional Liberal (după fuziunea formaţiunii basarabene cu acest partid). Distincţii: Ordinele „Coroana României în grad de Cavaler”; „Steaua României în grad de Ofiţer”; „Vulturul României în grad de Cavaler” şi Medalia „Răsplata muncii“ pentru construcţii şcolare, clasa I.

Când în vara lui 1940 Basarabia a fost ocupată de către Uniunea Sovietică, Ioachim Arhip a rămas la Chişinău. La 15 noiembrie 1940, este exclus din învăţământ, iar la 15 ianuarie 1941 este arestat. Anchetatorul care a luat decizia de arestare, pe 12 ianuarie, „argumenta“: „Ioachim Arhip, în calitate de membru al Partidului Liberal şi deputat în Parlamentul român, a promovat politica marii burghezii, care era îndreptată împotriva clasei muncitoare din Basarabia“.

La 13 mai 1941, procurorul a dispus trimiterea dosarului pentru examinare Consfătuirii Speciale a NKVD a URSS. Organul extrajudiciar a pronunţat „sentinţa“ pe 17 mai 1941. În baza art. 54/13 – „Lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“ Cod Penal al RSS Ucrainene, Ioachim Arhip a fost condamnat la 8 ani de munci corecţionale. Soarta lui Ioachim Arhip nu se cunoaşte. El a fost reabilitat de Procuratura RSSM la 26 aprilie 1989. 

 

Colonelul Alexei Stratan, eroul de la Cotul Donului     

Perioada interbelică s-a remarcat în Basarabia prin dezvoltarea vertiginoasă a învăţământului. Astfel procentul știutorilor de carte a crescut de la 3 la sută  în 1918, anul Marii Uniri, la 67 la sută în 1935. Când copilul avea aptitudini deosebite, învățătorii însistau către părinți să-l dea la şcoală. În acest sens este interesant destinul altui țânțărenean, colonelul-inginer Alexei Stratan (1907-1988), profesor la Academia Tehnică-Militară, unul din reputaţii specialiști în geniu al Armatei Române.

Face școala primară în sat, apoi Școala Normală la Chișinău. În armată este înrolat la serviciul cu termen redus, însă decide să se facă militar de profesie. Face școala de ofițeri de geniu la București, după care continuă serviciul militar la Călărași, într-un batalion de pontonieri. 

În perioada interbelică se făceau achiziții de tehnică militară în străinătate – Germania, Cehoslovacia și Anglia. Locotenentul Alexei Stratan pleacă în 1931 pentru studii la Potsdam. Mai apoi, în 1967, fiind deja profesor la Academia Tehnică Militară, proiectează primul parc de pontoane de producție românească.

A participat în Campania militară din Est, forțând surse de apă de la Nistru până la Don. Ordinul ”Mihai Viteazu” l-a primit anume pentru forțarea Donului. A asigurat desfășurarea podului, dar și trecerea de trupe timp de două săptămâni sub ploaie de schije și gloanțe, atacuri aeriene crâncene, fără să piardă materialul rulant, iar pierderile de oameni au fost minime. 

A participat și la Campania militară din vest, încheind războiul decorat cu trei ordine, inclusiv “Coroana României” și “Coroana României cu spade”. Avea să continue să servească în armată după 1947, reușind să facă o carieră bună. Iar renumitul parc de pontoane, proiectat de colonelul Alexei Stratan, l-am văzut în primăvara a. 1992 pe poligonul Bulboaca. Anton Vlas, unul din consăteni, îmi povestea că s-a întâlnit cu Alexei Stratan în 1983 (colonelul era frate cu socrul lui nea Anton) pe peronul Gării de Nord la București și timp de o oră i-a povestit filmul vieții sale. Pontonul elaborat de Stratan era umplut cu un fel de spumă tehnică, ce nu ardea  și asigura menținerea pe suparafață apei, chiar dacă era străpuns de proiectile. Era mai ușor de transportat și de manevrat decât cele de producție sovietică.                                                                  

A murit în 1988, în vârstă de 81 de ani, la București. Din motiv că era militar, așa și nu şi-a mai revăzut nici baștina, nici rudele.

Ion Cernei

În imagine: Primarul de Țânțăreni Dumitru Stoica (în centru), care exercită al doilea mandat, la o sărbătoare a satului, susţinându-l pe apicultorul Simion Chiochioros cu o vorbă bună   

Source: cuvintul.md

Distribuie

Lasă un răspuns