Silvia Goncear: “Cred că viitorul nostru este în cadrul României reîntregite”

Silvia Goncear, interpretă, directoarea orchestrei „Folclor”, s-a născut  în s. Tabăra, raionul Orhei. După absolvirea şcolii din sat, în 1977, urmând exemplul sorei mai mari (Raisa Bârnaz, cunoscută în regiunea Orhei profesoară şi interpretă de romanţe) urmează Şcoala Pedagogică din Călăraşi şi este repartizată la şcoala rusă din Teleneşti. Dar a lucrat un singur an şi în 1984 dă admiterea la Conservatorul din Chişinău, Facultatea Actori de comedie muzicală, pe care o absolvă în 1989. În acelaşi an, împreună cu grupa sa şi regizorul Sandri-Ion Şcurea înființează Teatrul muzical-dramatic pentru copii şi tineret, acum Teatrul de revistă „Ginta latină”. După doi ani, însă, îşi ia o pauză de 16 ani, dedicându-se familiei.

În 2007, la ediţia a XV-a a festivalului „Crizantema de argint” ia Premiul mare, revenind astfel la cariera de artistă. A înregistrat la scurt timp trei CD-uri cu romanţe, iar în 2008 a luat Premiul Mare la Festivalul „Crizantema de Aur” de la Târgoviște, după fiecare premiu înregistrând câte un CD. Ulterior i s-a decernat titlul “Artistă Emerită”. 

În prezent este directoare şi solistă a Orchestrei de Muzică Populară „Folclor”.      

  1. Doamnă Silvia Goncear! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”?

Eu asociez această noţiune cu chipul mamei, care, în pofida vârstei înaintate, vădeşte  o inteligenţă deosebită şi o vioiciune de invidiat; cu  fraţii şi surorile mele, casa părintească, cea care ne atrage permanent  şi unde mergem de câte ori ne cheamă sufletul. Nu prea avem timp, dar ar trebui să mergem mai des. „Acasă” mai este şi locul unde au crescut copiii mei, acasă este ţara mea de dor, unde mereu vreau să revin de oriunde aş fi: la Paris, Roma, Tel-Aviv, etc.

  1. Cine V-a predat pri-mele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

Sora mai mare Raisa, care m-a dădăcit, care şi acum îmi este sprijin în momentele dificile. Au mai fost şi alţi oameni extraordinari în copilăria mea, inclusiv prima noastră învăţătoare, Maria (Stepanovna) Bârcă. La Călăraşi, la Şcoala Pedagogică, am avut profesori la fel de buni. A fost norocul meu să am dascălii cei mai buni, cu care am rămas în relaţii de prietenie pe totdeauna, să cunosc  mai mulţi mari artişti de vază,  care cu timpul mi-au devenit  colegi.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dumneavoastră, locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

Am avut  părinţi extraordinari. Tata, cu cele 7 clase de şcoală românească, era un om foarte cult. Citea pe de rost versuri din Coşbuc, Eminescu, Bacovia, cunoştea proza lui Sadoveanu şi Creangă. Dacă la şcoală ni se preda o istorie trunchiată, falsificată, apoi istoria românilor, cea adevărată, am învăţat-o de la tata. Eram 13 persoane în casă: noi, 10 copii, mama, tata şi bunica. Mama făcea toată ziua mâncare şi ţinea casa, iar tata asigura familia cu cele necesare, mai fiind şi educatorul nostru principal. De la mama am învăţat a cânta. Aici tata era spectator şi un fel de moderator. El ne ruga: cântaţi-mi asta sau asta. Adică mama a fost profesoară de muzică, iar tata – promoter şi profesor al celorlalte deprinderi de viaţă.

Tata, Simion Goncear a fost fierar, meşterul la care venea lumea din toate satele din jur să-şi potcovească caii, să repare tractorul sau plugul, etc. Era un meşter universal. Şi dacă se întâmpla ca cineva să scape o înjurătură – drum la tata nu mai avea.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

La Tabăra, unde merg cu familia să-mi văd mama, fraţii şi surorile, a devenit nu ştiu cum mai trist – poate de atâta că multă lume se află la munci peste hotare. Mai dureros este că învăţătorul de cândva, care pentru noi însemna o divinitate, acum a devenit un sătean de rând, cu salariu mizer şi care, în loc să se ocupe de educaţie, de perfecţionarea cunoştinţelor – creşte animale, prăşeşte ari de porumb şi răsărită, ca să-şi asigure existenţa. Este grav când găseşti profesorul păscând vacile cu rândul. Ştiţi că în perioada interbelică pedagogul avea un salariu deosebit, ceea ce-i permitea să se dedice completamente şcolii şi educaţiei copiilor. Şcoala interbelică şi peste atâţea ani continuă să fie un etalon al educaţiei şi cunoştinţelor.

  1. Consideraţi că aveţi calităţi de lideră?

Mulți spun că sunt o lideră bună.

  1. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine credeţi că ar merita neapărat această onoare?

Am un respect deosebit pentru prima mea învățătoare, Dumnezeu s-o ierte, o doamnă cultă, cu o vorbă frumoasă românească. Cred că mulţi dintre sătenii noştri, cărora Maria (Stepanovna) Bârcă le-a pus în mână cartea, ar fi de acod să-i ridice un monument ori să fie numită o stradă cu numele ei. Mai era la noi maica Mavra, stareţa mănăstirii Tabăra, care a absolvit în tinereţea ei Conservatorul din Sankt-Petersburg şi care a format la mănăstirea Tabăra un cor extraordinar de maici. Când mergeam pe uliţele mahalalei unde se aflau căsuţele maicilor aveam impresia că păşeam pe uliţele raiului.

  1. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau printre disidenţi?

Am intrat în comsomol de ziua mea de naştere şi mă mândream cu asta. Nu am fost nici activistă, nici disidentă, dar mă străduiam să fiu prima în toate și am avut o poziție: educația, 7 ani de acasă și cumsecădenia îți ajută să fii un lider, dacă vreți.

  1. Ce calităţi preţuiţi în deosebi la prietenii Dumneavoastră?

Am prieteni de o viaţă, colegi de la şcoala din sat şi cea pedagogică din Călăraşi, ne întâlnim de parcă ne-am fi despărţit mai ieri şi începem să depănăm amintiri frumoase. Mulţi vin şi la spectacole. Cu un coleg, care acum este directorul căminului de cultură din Vadul-lui-Vodă, nu ne-am revăzut de 30 de ani şi când ne-am întâlnit, am trăit sentimentul că nu ne-am despărţit deloc. Adică prietenia din adolescenţă a  rămas tot aşa de sinceră ca în acei ani. Iar printre prietenii din preajmă îi avem pe Vasile şi Ala Bobeică, a căror copii au fost botezaţi, au învăţat în aceiaşi clasă cu ai noştri, adică este o legătură frumoasă, pe care n-o rupi cu una cu două.

Surorile Silvia Goncear, Raisa Bârnaz între solistele orchestri FOLCLOR

 

  1. Ce vă aminteşte cel mai des de casa părintească?

Am de acasă ţesături la stative, câteva lucruri făcute de mâna tatei, care-mi amintesc de copilărie.

  1. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

Am învăţat de la părinţii noştri, care ne-au altoit deprinderi de muncă, să ne descurcăm singuri, să fim solidari între noi, fraţii şi surorile. Închipuiţi-vă, tata cu fierăria lui era un fel de reprezentant al aristocraţiei  satului. Lumea venea să-i ceară sfatul, iar el nu a refuzat pe nimeni. În rest, dorinţa de a nu rămâne în urmă, de a cunoaşte şi a aplica cunoştinţele în practică m-au ajutat să mă afirm. Aşa mi s-a format caracterul. Şi apoi, dacă ştii că ai dreptate, trebuie să mergi înainte! Deseori, cu fraţii şi surorile, ajungem la concluzia că ne-am descurca oricum, dacă într-o zi am rămâne, să zicem, fără lucrul drag.

  1. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeana şi interpreta Sivia Goncear?

Cu formaţia pe care o conduc şi cu care am obţinut respectul şi admiraţia spectatorului nu numai la Chişinău, dar şi în întreg spaţiul românesc. Mă mai mândresc cu satul de baştină, Tabăra şi faptul că 9 localităţi în Europa poartă acelaşi nume; cu familia şi prietenii, copiii mei, cu tot neamul nostru, ce pornește de la Simion și Pelagheia Goncear şi care astăzi întruneşte circa 100 de membri.

  1. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi o dată un moment din viaţa Dumneavoastră, pe care l-aţi alege?

Bucuria apariţiei pe lume a copiilor noştri.

  1. Cum s-a întâmplat că aţi devenit artistă?

Iniţial credeam că voi deveni cu siguranţă profesoară de muzică. În clasa a VI-a, când am ascultat la radio un spectacol de operetă, mi-am pus în gând să mă fac interpretă de operetă. Şi uite că visele se împlinesc şi cuvintele se materializează. Mai întâi am urmat calea sorei Raisa, care, după studii, s-a întors la şcoala din sat profesoară de muzică. După absolvirea Şcolii Pedagogice din Călăraşi am fost repartizată la şcoala rusă din Teleneşti. Dar voiam să fac studii superioare. Când am mers la şeful Direcţiei Învăţământ, acesta nici n-a vrut să audă or, legea obliga să lucrezi neapărat trei ani după studii. Dar veneam la el în fiecare vineri, când avea zi de audienţă, până când mi-a dat îndreptare la Facultatea Pedagogie Muzicală a Universităţii din Bălţi. Odată, acasă fiind, l-am auzit la radio pe Constantin Rusnac, atunci rectorul Conservatorului, care anunţa că se organizează un concurs suplimentar pentru facultatea actori de comedie muzicală. Mi-am luat actele, m-am dus la Chişinău şi am susţinut cu brio examenele. Astfel am devenit studentă la conservator.

Surorile Silvia Goncear, Raisa Bârnaz și Rafaeil Boriga, laureati la CRIZENTEMA DE ARGINT
  1. De peste două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei Republicii Moldova. Cine credeţi că ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

Cred că problema limbii este una artificială. Cum guvernarea nu poate să-şi îndeplinească promisiunile – cum scoate în scenă iar problema limbii, ca să distragă atenţia societăţii asupra unor probleme vitale. De fapt, specialiştii demult şi-au spus opinia: noi vorbim limba română şi punctum. Austriecii parcă ar fi o naţiune aparte, dar vorbesc limba germană şi nimeni nu încearcă să afirme altceva. În cazul nostru este clar: suntem o bucată din Moldova istorică, ruptă la 1812 de către Rusia, care 200 de ani a făcut totul pentru a ne rusifica, dar nu a reuşit. Cred că nici nu va reuşi.

  1. Care sunt principiile de viaţă ale Silviei Goncear, peste care nu se poate trece în nici un caz?

Omenia, cumsecădenia, onestitatea.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

S-a întâmplat. Dar nu le port pică, chiar i-am iertat. Mi-am făcut impresia că ei au suferit mai mult, trădându-mă.

  1. Cine vă cunoaşte cel mai bine?

Soţul şi copiii, mama.

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

Nu am făcut politică, dar nici nu am lăsat ca politica să se ocupe de mine…

  1. Ce apreciaţi şi ce nu vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

Nu-mi place că-i moldovenească. Poate e cazul ca deputaţii, care stau de ani în parlament, să dea locul altora, care ar încerca să schimbe destinul ţării? Majoritatea sunt nişte oameni depăşiţi de timp şi, în loc să se preocupe de destinul poporului, născocesc fel de fel de tertipuri  pentru a se menţine la guvernare.

  1. Care circumstanţe au jucat rolul decisiv în formarea familiei Dumneavoastră?

Viitorul meu soţ, Constantin Palitu, care este inginer-constructor de profesie, m-a văzut pentru prima dată la spectacolul nostru de diplomă la teatrul “Luceafărul”. După spectacol mi-a înmânat un buchet mare de flori, am început să ne vedem mai des, apoi ne-am căsătorit. Astfel a apărut familia noastră, unde fiul Silviu poartă numele meu, iar Constanţa, fiica – numele tatei. Suntem o familie obişnuită, unită.

  1. Cu ce se ocupă copiii Dumneavoastră?

Copiii noştri nu au ales muzica, deşi au capacităţi. Silviu are 26 de ani, am un nepoţel de la el, a făcut  dreptul, acum lucrează în poliţie.  Iar fiica este în anul V la Medicină Generală la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu”. În liceu fiica a făcut clasă teatrală, dar până la urmă a ales medicina, opţiune salutată de noi.

  1. Unde vă simţiţi mai acasă: la Tabăra sau la Chişinău?

Greu de spus. Ambele locuri te atrag ca magnetul şi fără de care e imposibil să-ţi închipui dăinuirea. La Tabăra e mama, la Chișinău sunt copiii…

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

Mă tem că Republica Moldova este un stat eşuat. Aşa că dorinţa  guvernanţilor statalişti, ajunşi la putere prin fraudă, de a păstra cu orice preţ Republica Moldova (pentru dânşii, nu pentru popor) aduce aminte de străduinţa şobolanilor de a păstra o roată de caşcaval s-o devoreze tot ei în continuare. Cred că viitorul nostru este în cadrul României reîntregite.

  1. Cum preferaţi să Vă petreceţi timpul liber?

Acasă – să mă ocup de florile din grădina mea. Iar la Filarmonică – de elevii pe care-i am. Mai merg la câte un spectacol al colegilor sau la Operă. Vreau să-i acord mai multă atenţie şi primului meu nepoţel.

  1. În casa familiei Dumneavoastră, ce bucate şi băuturi sunt preferate?

Gătesc ce am deprins de la mama – sarmale, borş scăzut, plăcinte, etc. Avem şi o vilă, astfel că soţul se mândreşte cu vinurile lui, iar eu – cu florile  din grădină.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dumneavoastră.

Am prezentat documentele la concursul suplimentar pentru viitorii artişti de comedie muzicală la conservator, dar m-au refuzat din motiv că trebuia să lucrez trei ani după absolvirea Şcolii Pedagogice. Am izbucnit în plâns chiar în cabinetul preşedintelui comisiei, de nu puteam să mă opresc. Acesta m-a liniştit şi mi-a spus că deseară, la consultaţie, au să-mi spună dacă sunt aptă sau nu pentru profesia aleasă. Pedagogul care m-a ascultat, mi-a dat o foaie pe care era scris că sunt acceptată. astfel am devenit studentă la conservator. Ion Ciobanu, preşedintele comisiei de admitere, care atunci preda limba italiană la Conservator, a fost cel care mi-a decis destinul şi, de fiecare dată la examene, îmi spunea: „Mă bucur că nu am greşit”! Cred că dacă nu era acest om, nu ajungeam unde am ajuns!

  1. În opinia Dumneavoastră, Republica Moldova a avut sau nu şansa de a se integra în UE alături de Republicile Baltice?

Era o anecdotă cam sinistră vs. de moldoveni, dar care reflectă starea noastră în tentativa de a face un stat. Dumnezeu, când împărţea pământuri pentru popoarele lumii, cică uitase de moldoveni. Şi pentru a nu-i lăsa de izbelişte, până la urmă a decis să le dea un colţişor de rai. La care Sfântul Petru zise: Doamne, le-ai dat totul pe de-a gata, nu-i echitabil faţă de cei care s-au ales cu pustiuri, pământ muntos ori îngheţuri veşnice. Nu-i nimic. În schimb le voi asigura în permanenţă guvernări proaste, îi răspunse Creatorul.

  1. Câţi ani i-ar trebui Republicii Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

Nu ne trebuie mult timp pentru a fi primiţi în clubul acestor state! Trebuie doar să-l doară sufletul pe cineva din cei aleşi pentru Moldova, ca lumea să nu fugă din ţară, să aibă cuibuşorul lor şi o familie trainică. Aduceţi-vă aminte de timpul când stăpânul, plecând de acasă, punea doar mătura-n uşă în loc de lacăt. Era un semn de sănătate a societăţii. Acum câte odată nici uşile blindate nu pot salva.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real este acest obiectiv?

Ultima oară am fost cu orchestra „Folclor”, în primăvara anului 2014, la Tiraspol, în cadrul Festivalului „Mărţişor”. Lumea a fost entuziasmată de spectacolul nostru. Aflasem cu uimire că, din 1992 până la acel moment, nici un colectiv de la Chişinău nu a fost acolo! Chiar m-am mirat or, este evident că e o ambiţie a cuiva, de pe urma căreia trage foloase. Pătimeşte însă omul simplu şi nici de cum cel de la guvernare. Cuiva, inclusiv la Chişinău, îi este convenabilă aşa numita rmn, unde este un abis pentru afaceri tenebre.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

Ţinutul Orheiului, cu ai săi Codri, cu mănăstirile  din zonă reprezintă expresia concentrată a Basarabiei. Nu am văzut în alte părţi oameni mai de omenie decât la noi. Doleanţa mea este ca timpurile vitrege să nu le afecteze omenia şi bunătatea, deaceea vă rog: nu vă închideţi în case-cetăţi or, uşile şi geamurile pot să nu vă salveze, ci dimpotrivă – să-i împiedice pe oamenii care vor să vă vină în ajutor. Adică nu vă închideţi în sine, dăruiţi, împărtăşiţi cu lumea din jur omenia şi bunătatea, pentru că anume aceste calităţi sunt esenţa ortodoxiei, dar şi chintesenţa dăinuirii noastre.

Pentru conformitate: Ion Cernei

Distribuie

Lasă un răspuns