Schimbarea la faţă

Până în clasa a III-a am învăţat în şcoala românească. Îmi amintesc cu nostalgie cum începeam lecţiile cu „Tatăl nostru” şi le terminam cu „Trăiască regele!”, cum de sărbători mergeam la biserică împreună cu părinţii sau cu buneii.

Când am învăţat a citi, părintele ne-a adus la fiecare cele 10 porunci. Le repetam şi la şcoală, şi acasă. Le ştiam ca pe tabla înmulţirii. După sosirea „zmeului cu 3 capete”, toate s-au dus pe apa sâmbetei. Au fost înlocuite cu fel de fel de jurăminte (scrise din biblie, dar cu subtext ideologic comunist). Aşa au trecut 50 de ani. Unii şi-au pierdut orientarea către credinţă, alţii nici n-au avut ce pierde, fiind născuţi şi educaţi în spiritul ateismului.

Cu toate acestea, majoritatea populaţiei, mai ales de la sate, ducea dorul serviciilor divine, când ascultau cântece bisericeşti şi poveţele preotului or, biserica este lăcaşul unde primeşti botezul şi eşti petrecut pe ultimul drum, unde enoriaşii se iartă unii pe alţii, unde îţi tratezi sufletul, acumulezi energie pozitivă, îţi ispăşeşti păcatele cele cu voie şi fără de voie.

Botezurile, cununiile şi alte ritualuri se făceau prin subsoluri, la domiciliu, în secret. Părintele se temea să nu fie deportat în Siberia, iar cetăţeanul – concediat. Părinţii îşi protejau copiii, care puteau suferi în urma denunţurilor. De frica acestor acţiuni inumane oamenii deveneau mai uniţi. Dar oare trebuie să fim uniţi numai la nevoie? De ce nu încercăm şi în viaţa de toate zilele să ne iubim cum scrie Sfânta Scriptură ori să respectăm cu sfinţenie cele 10 porunci?

Iată că după dispariţia „imperiului răului” a sosit şi multaşteptata libertate pentru credinţa în Dumnezeu, pentru tămăduirea sufletului. Cu părere de rău, ne-a găsit nepregătiţi, cu unii preoţi sezonieri. Problemele spirituale au rămas pe planul doi. Canoanele bisericeşti nu totdeauna se respectă întocmai. Unii parohi inventează fel de fel de „ritualuri”. Controale din partea Mitropoliei, în afară de cele financiare, nu se efectuează. Sfatul bisericesc este un fel de parlament al bisericii care, deseori, dă propuneri bune, dar nu se iau în seamă. Nu există un control riguros asupra surselor financiare provenite de la enoriaşi pentru serviciile bisericeşti, despre care enoriaşii se tem să vorbească – nu cumva să-l supere pe preot. Câte scandaluri apar în urma acestor ilegalităţi, câte plângeri către Mitropolii, nimeni nu ştie. Acest tabu şi lipsa de transparenţă pe mulţi îi îndepărtează de biserica ortodoxă, îndreptându-i către alte confesiuni. Mari prejudicii aduc bisericii acţiunile negândite ale unor preoţi, când aceştia refuză să înmormânteze, motivând, de exemplu, că decedatul, în timpul vieţii, nu a fost cununat, sau când slujitorii bisericii sunt depistaţi în stare de ebrietate la volan. Astfel, credincioşii îşi pierd încrederea în preoţi şi în biserică. Din păcate, şi mulţi enoriaşi s-au schimbat nu spre bine.

Ar fi bine, cred, ca mitropoliile să unifice canoanele bisericeşti obligatorii, să interzică fel de fel de reguli arbitrare introduse de unii preoţi la prestarea serviciilor bisericeşti (botezuri, cununii, sfinţiri, înmormântări, mese de pomenire, etc). Despre aceste lucruri lumea vorbeşte, dar mai mult în şoaptă sau la bucătărie. Însă problemele ar trebui să fie discutate în societate.

De ce biserica cu guvernarea conlucrează foarte bine, mai ales în perioada scrutinelor, dar cu societatea civilă nu? Statistica şi sondajele arată că, în jur de 90 % din populaţia ţării sunt creştini ortodocşi, dar lăcaşele sfinte sunt vizitate numai de 15-20%. Dacă cei din conducerea ţării, care nu ştiu cum să ţină o lumânare ori să-şi facă semnul crucii, nu ar vizita biserica în ajun de alegeri, procentul ar fi şi mai mic.

Mai are poporul nostru un vis (unii îl numesc irealizabil) – Unirea. Despre aceasta mulţi vorbesc, dar, în realitate, nu şi-o doresc. Ar fi bine să pornim de la unirea celor două Mitropolii. Să ieşim de sub influenţa altor patriarhi, ca să putem împăca populaţia. Adică să avem o biserică unică, autocefală, care să se conducă singură, independent şi, care ar aduna sub o umbrelă toți creștinii ortodocși din Moldova, în pofida diferențelor etnice, lingvistice și geopolitice dintre ei.

Am trece la un stil (fie nou sau vechi), am avea sfinţii noştri, tradiţiile noastre, terminând-o cu dublele sărbători etc. S-ar hotărî multe probleme care astăzi dezbină societatea or, pe noi ne uneşte acelaşi pământ, aceeaşi sărăcie şi aceleaşi nedreptăţi.

Mai am o propunere care e uşor de realizat, dar, probabil, greu de acceptat: pomenirea morţilor la Blajini. În copilărie, bunelul din partea tatei locuia mai la vale de biserică, având vecin pe cel mai înstărit om din sat, moş Vasile Popovici, care, fiind alături de biserică, în fiecare an, la Paştele Blajinilor, organiza în ograda sa o masă de pomenire pentru tot satul.

În  acea zi, pe iarba verde, erau întinse 3 – 4 rânduri de ţoluri, pe care se puneau vase cu plachie, sarmale, colăcei cu lumânări. Ritualul era început cu un cuvânt de pomenire a celor care decedase pe parcursul anului, după aceea părintele, împreună cu mesenii, spuneau în glas „Tatăl nostru”. 4-5 bărbaţi cinsteau mesenii din ulcioarele cu vin adus din beciul lui naş Vasile (toţi îi spuneau naş – cununase şi botezase aproape tot satul).

La finele ritualului, primarul îi mulţumea lui moş Vasile pentru bunătatea sufletului şi din nou spuneam „Tatăl nostru”.

Din păcate, vremurile s-au schimbat. Moşi Vasilii au dispărut şi societatea a devenit alta. Dar oare nu s-ar putea ca la cimitir (sau în ograda bisericii) în prima zi de Blajini să se adune cei care doresc să-şi pomenească morţii, să asculte un discurs al primarului, care i-ar pomeni pe cei plecaţi în veşnicie şi faptele lor în comunitate, urmat de un ritual al parohului, schimbări de pomeni între enoriaşi, după care să se ducă la mormânt cu flori şi pomene. Apoi să se întoarcă la casele lor, împreună cu rudele, la masa de pomenire.

În aceste zile, fie la biserică sau la cimitir, ar fi bine să fie instalată la vedere o urnă, în care fiecare creştin, după putere şi dorinţă, să doneze un suport financiar pentru lăcaşul sfânt. Donaţiile sunt binevenite şi prin transfer. Astfel de tranzacţii trebuie să fie transparente. Numai aşa enoriaşii vor avea încredere în biserică şi în slujitorii ei.

Şi încă ceva. Se colectează donaţii pentru biserici, mănăstiri şi mitropolie de către unele persoane prin pieţe şi pe străzile oraşelor. Mie aceste colectări mi se par suspecte. M-am interesat la un paroh dacă acest lucru îl putem considera normal. Ştiţi ce mi-a spus? Dacă are permisiunea Mitropoliei, poate colecta. Dar cine şi cum poate verifica dacă are permis sau nu?

Dumitru Noroc, enoriaş al Parohiei “Sf. Petru şi Pavel”, Chişinău

Distribuie

Lasă un răspuns