Satele…

Mor satele și urlă câinii…

Se trec căsuțele de lut…

Își plâng și păsările puii

Ce de la cuiburi au zburat demult.

Pe drumuri cresc copaci și iarbă,

Şi înverzește apa din fântâni.

Nu se mai joacă copilași la coarbă,

În prăbușire-și deapănă-amintiri.

Ah, cupola bisericii… mai să cadă…

Nu se mai cântă-n ea slăviri…

Nici cimitirul nu mai vin să-l vadă

Și răposaților să facă pomeniri.

Iar nucul ce mai străjuie la poartă

Se prăpădește necăjit de dor,

Căci au uitat și nuca cum să spargă

Cei care azi trăiesc on-line mai mult.

Mor satele… Ce au ei treabă?..

Iar casele stau una cu pământul.

Le spală ape în vâltori ce curg…

Trăiește în ele numai vântul

Ce zbenguie pustiul din amurg.

Și-așa un dor de simplitate te cuprinde…

Când și cerul parcă e îmbătrânit…

Doar vorba spune –

Omenia nu se vinde!

Și amintiți-mi – Veșnicia unde s-a născut?

Vasilisk Donica

 

Prin străini, străin…

Aici de toate sunt,

Bunurile lumii toate…

Dar… mi-i dor de-al meu pământ,

Cu-ale râului dulci şoapte…

Aici apa parcă-i apă,

Gingasă şi cristalină,

E dulce şi e bogată,

Însă, totuşi e străină…

Cum e Codrul îi pădurea:

Fel de fel de păsărele…

Frumuseţe – cât privirea,

Dar… nu-s păsările mele.

Şi legume, fructe multe

Ca la noi în ţară cresc,

Dar… îmi pare că sunt mute –

Cu-ale mele eu vorbesc…

Totu-i bine, lumea-i bună,

Zâmbete şi flori – cât vrea…

Chiar de este la noi ură,

Mi-i mai dragă, că-i a mea.

Ce bine arată omul

Care este fericit,

Dacă Ţara-i e ca pomul,

Plină cu ce ai dorit.

Dar… cât mi-i acum de bine,

Soarele nu-aşa răsare…

Nu e ca în sat la mine,

Parcă nu-i acelaş soare.

Iarăşi dorul mă cuprinde:

Fie-n Ţara mea mai rău

Şi-n străini fie mai bine….

Tot mai drag mi-i satul meu!

Iacob Cazacu-Istrati, Toronto

 

Distribuie

Lasă un răspuns