Regimul, activiştii şi ecourile Siberiei

Familia noastră, care rămăsese numai cu mama şi care avea 25 desetine de pământ, fusese impusă la impozite insuportabile, pe care nicidecum nu le putea achita. Astfel, în iunie 1949, ne-am pomenit în curte cu o echipă de „activişti”, călări pe cai, veniţi cu ordinul: dacă Alexandra Topală n-are pâine pentru „postavcă”, să dea vaca.

O zi şi o noapte de pomină

Mama, săraca, nici n-a încercat să se împotrivească: „Dar vaca-i la deal, cu Ştefănică”. „Trimite fata să o aducă”, a ordonat şeful „activiştilor”. Mama aşa a şi făcut, dar i-a şoptit Catincuţei să nu se prea grăbească.

Trecu o oră, două, nici tu Ştefănică, nici tu Catincuţă, nici tu vacă. „Activiştii” au încept să se înfurie. „Cred că copchila ceea nu-i găseşte. Poate să mă duc eu să-i caut?”, încerca să-i îmbuneze mama. „Du-te! Tot acum să aduci vaca!”, i-au hotărât „oaspeţii”.

Mama ne-a întâlnit în drum. Tocmai trecusem de şoseaua ce ducea spre Rezina şi coboram la vale pe o cărăruie printre salcâmi. Ea ne-a întors imediat înapoi, explicându-ne: „Dacă ne iau vaca, murim de foame…” Toţi trei şi cu vaca ne-am ascuns într-o pădurice din Valea Chipercenilor, unde am stat până s-a înnoptat deabinelea. Seara mama a muls vaca pe nişte frunze mari de brusture, am băut lapte, apoi a trimis-o pe Catincuţa acasă, iar mai aproape de miezul nopţii eu cu mama am pornit spre sora ei, Anastasia Mârza, care locuia în Chiperceni.

Mătuşa Anastasia ne-a ajutat cu ce a putut, dar ne-a permis să stăm la ea numai până în zori, că se temea de autorităţi (și nu înzădar, deoarece apoi și dânsa a fost deportată împreună cu cele 4 fiice în Siberia). Spre dimineaţă am plecat la Step-Soci, unde am rămas pe vreo două săptămâni ascunşi în gospodăria lui Andrei Cibotari – o cunoştinţă mai veche de-a lui tata. Într-o zi însă nişte consăteni care se întorceau cu căruţele de la Orhei m-au văzut şi m-au recunoscut. I-am spus despre aceasta mamei şi chiar în acea noapte am plecat la Cucuruzeni, iar de acolo – la Chiştelniţa. Doi consătenii – Vaniuşa şi Dumitrăchel Mâţu, ajunşi acasă după corvoada la Orhei, imediat s-au dus şi au spus la sovietul sătesc lui Petrea Burdujan, secretarul, unde m-au văzut. A doua zi, pe la ora 7 dimineaţă, trei călăreţi din Curleni au intrat în curtea lui Andrei Cibotari, întrebându-l unde-s fugarii. Gazda le-a răspuns calm şi cu oarecare indiferenţă că noi am plecat la Orhei să vindem vaca, să ne achităm cu statul.

La Tatiana Jenescu – o vară de a mamei din Chiştelniţa, am stat ascunşi încă vreo 12 zile. Acolo ne-a prins şi „operaţia” din noaptea spre 6 iulie 1949. Noaptea ceea nicidecum n-o pot uita, din cauza spaimei straşnice pe care am tras-o, ascunzându-mă într-o casă părăsită în care mişunau şoarecii şi guzganii. Mama, sărmana, toată noaptea a stat ascunsă în buruieni într-o râpă adâncă din Chiştelniţa. Iacob şi Tatiana Jenescu nu figurau pe lista deportaţilor, de aceea şi vaca noastră a scăpat.

Mai târziu am aflat că „activiştii” de la noi din sat, călări pe cai, ne-au căutat peste tot unde aveam sectoare de pământ, dar în zadar. Unul din ei, cică, își îndreptățea neputința în faţa şefilor zicând: “Parcă au intrat în pământ”.

Drumul pătimirilor

Surorile Maria şi Catincuţa, şi fratele Mihai care rămăseseră atunci în Curleni, au fost încărcaţi în maşini militare, împreună cu alte 17 familii, inclusiv vreo 20 de copii, şi duşi la gara Şoldăneşti, iar de acolo, în vagoane pentru vite, tocmai în ţinutul Altai.

După cum îmi povestea apoi Catinca, drumul pătimirilor a durat aproape 30 de zile şi nopţi apocaliptice. În vagoanele pentru vite lipseau toaletele. Oamenii au făcut o gaură în podea într-un ungher pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice. În acele condiţii un lucru deosebit de problematic era mai ales pentru persoanele tinere – flăcăi şi fete mari, crescuţi şi educaţi în alt spirit. Mâncare caldă li se dădea o dată pe zi – o strachină cu supă de cartofi ori cu ciorbă de varză acră, 150 g de pâine neagră şi 1 litru de apă. Pentru Mihai, un copil de 4-5 ani, această hrană era insuficientă. „După ce-şi mânca bucăţica lui de pâine, îşi amintea Catinca, el deseori cerea de la cei din jur ceva de mâncare. Şi când cei din vagon nu-i acordau atenţie, începea a plânge… Toate cele 30 de zile şi nopţi eu am mâncat numai supa ori ciorba, pâinea păstrând-o pentru dânsul.

În drumul spre Siberia în mărfarul cu oamenii din Curleni s-au întâmplat mai multe evenimente tragice: un băieţel de vreo 2 anişori şi un părinte a trei copii (două fete şi un băiat) au decedat. Alt copil de vreo 6 ani a murit de scarlatină, iar o fata de 18 ani a decedat de tuberculoză cronică avansată. Însoţitorii marfarului aruncau noaptea cadavrele pe calea ferată, lăsându-le pradă păsărilor şi fiarelor. La finele acelui drum toţi pasagerii s-au pomenit năpădiţi de păduchi. La locul destinaţiei deportaţii au fost trataţi contra paraziţilor cu dust, hainele – dezinfectate cu aburi fierbinți în etube.

Trei copii, singuri, la muncă silnică

Chiar de eram la zeci de mii de km de Moldova, noi niciodată n-am pierdut speranţa, că ne vom întoarce acasă, ne povestea mai târziu Catinca. Ne rugam Domnului, zicând: „Doamne, ajută-ne, ca în anul care vine Crăciunul să-l întâlnim acasă, în Moldova. Şi, până la urmă, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a auzit. Peste 7 ani, 7 luni şi 7 zile ne-am întors acasă”.

Peste ani sora Maria mi se destăinia: „Când am ajuns în Siberia, trei familii (Vasile Margină cu soţia, Anastasia a lui Ion Tihon cu fiica şi eu cu Catincuţa şi Mihai de 5 ani) am fost cazaţi într-un sarai părăsit, cu o singură odaie, în care mai mulţi ani fusese ferăria satului. Pereţii, podeaua şi podul erau îmbibaţi cu o duhoare grea de fum, fier topit și solidol. Acel miros grețos mă urmăreşte toată viaţa. Într-o seară de februarie, afară era un ger de 48 de grade. Ştiind că Catincuţa şi Mihai nu mâncaseră nimic în acea zi, când mulgeam ultima vacă la ferma colhozului, m-am încumetat să umplu pe ascuns un termofor de un litru cu lapte, legându-l strâns sub haină. Dar cineva m-a observat şi m-a pârât la şeful fermei. Doi bărbaţi înarmaţi m-au urmărit până am intrat în casă. Abia am dovedit să scot fufaica şi să arunc termoforul într-un ascunziş, că cei doi au şi deschis uşa. Eu, de frică, în rochie şi desculţă cum eram, am ţâşnit afară. Cât timp am stat pe omăt desculţă nu mai ştiu, dar cei doi, văzând că, în dricul nopţii, atâta timp nu apar, au plecat. Numai am reuşit să trec pragul şi m-am prăbuşit ca un snop. Noroc de sora Catincuţa, care a târât omăt de afară şi mi-a frecat picioarele până s-a pornit sângele, de altfel puteam să rămân oloagă pe viaţă”.

Tot atunci sora Maria mi-a povestit cum i-a scris o scrisoare lui Stalin, în care-l informa ca ea, sora şi fratele au fost duși cu sila în Siberia pe nedrept, fără nicio vină. Peste un timp a primit răspuns, că Maria Topală, sora şi fratele ei n-au fost deportați „de Marele Stalin sau Puterea Sovietică, ci pentru că așa a hotărât poporul din Curleni”. Adică, poporul din Curleni a comandat mașini, soldați, tren, vagoane pentru vite, ca să-i ducă pe cei 3 copii din familia Topală, alături de alte mii de familii, la muncă silnică în Siberia…

Ştefan Topală, prof., dr. hab. în biologie

Distribuie

Lasă un răspuns