Profesoară de franceză în Republica Moldova sau directoare a unei companii de drone în Franța

Oameni care s-au sacrificat în numele familiei ori a copiilor din cauza sărăciei găsim la fiacere pas în Republica Moldova. De fapt în Moldova mai găsim cazurile, deoarece mulți oameni au plecat demult și revin acasă doar în vizită sau la diferite evenimente.

Se întâmpla la sfârșitul anilor ’90, în localitatea Jora de Mijloc, Orhei. O familie cu doi copii își lua rămas bun de la femeia care era mamă și soție, dar și o personalitate în comunitatea din care făcea parte. Simțea că se sucește cuțitul sărăciei în rană. Maria Caprian avea un post foarte bun acasă, era profesoară de limba franceză și directoarea școlii, sprijinul elevilor, al părinților acestora și a altor categorii sociale din Jora de Mijloc, dar simțea că în foarte scurt timp nu va mai putea fi sprijinul propriilor copii, deoarece factorul material juca un rol primordial în societatea de consum din care făcea parte. 

O sumă de bani importantă, valiza și inima-n dinți au adus-o până în Franța, țară a cărei limbă o cunoștea foarte bine. Stresul la care a fost supusă atunci, astăzi este doar o amintire plină de adrenalină. Ceea ce îi rezerva viitorul Mariei Caprian, merita orice sacrificiu.

Raionul Orhei, satul Jora de Mijloc

Imediat după studii, tânăra Maria Caprian se întoarce în satul natal, pentru că decedase mama și trebuia să îngrijească de tatăl său. Cu diplomă roșie de absolventă a Universității din Bălți, se angajează la școala din satul de pe malul Nistrului. „M-am angajat atunci la școală și mi-am pus scopul să devin directoare. Nu m-am impus, ci m-a ales colectivul. Am încercat să fac multe pentru sat, școală și colectiv, dar schimbările din anii ’90 m-au îngrijorat. Nu aveam salarii aproape un an întreg. Lipsurile erau evidente, iar pe an ce trecea, cerințele erau tot mai mari.

Gândeam în perspectivă. Nu mai erau timpurile în care mama nu știa unde e universitatea copilului. Bursa nu mai era o sursă de siguranță pentru student. Realitatea pe care o vedeam și o simțeam îmi dicta că acea bursă lunară pe care ar lua-o băieții mei la facultate, chiar la buget fiind, va fi insuficientă sau imposibil pentru ca să se descurce.”

Copiii de 10 și 12 ani au rămas cu bunica, dar cu o mamă omniprezentă în viața lor, zilnic, prin intermediul telefonului și, mai târziu, al rețelelor de socializare.

După 15 ani de pedagogie nu putea fi ușoară despărțirea. Plângeau și copiii de la școală după profesoara lor de limba franceză. „Prima perioadă, când am venit la Paris, vorbeam în termenii de la școală. Puteam să-i zic cuiva că ies la recreație și revin cu un sunet. Acuma, mi-e dor, dar am trecut pagina. Viața fiecăruia are capitole. Eu acolo m-am afirmat, am făcut tot ce puteam să fac și am demonstrat că se pot realiza lucruri mărețe, dar nu mă puteam opri la acel stadiu, pentru viața mea și viitorul copiilor mei eu trebuia să mă sacrific în alt mod. Știam ce fac și unde mă duc atunci. Nu e nimic rușinos când lucrezi cinstit, corect, și câștigi banul prin muncă.”

Limba franceză frumoasă, dar țara ei cam … dură!

„A fost foarte greu la început. Eu trebuia să mă pot descurca, fără bani și fără sprijin. Aproape o lună am trăit la hotel. Am început a lucra într-o familie de avocați la Curtea Supremă de Justiție, care aveau doi copii. Aici am învățat că trebuie să le arăt băieților mei mai multă afecțiune, or eu eram mult prea severă. Nu aveau nemijlocit nevoie de bani, ci să investesc în cunoștințele lor, am sacrificat perioada de adolescență a copiilor mei, dar nu regret deloc ce am făcut. Dacă nu plecam – nu reaușeam niciodată ceea ce am făcut până acum și nu aș fi știut de ce sunt eu capabilă!

După familia cu copii m-am angajat la un castel, la 200 km de Paris. Găteam mâncare pentru lucrătorii de pe plantațiile de cartofi ai proprietarilor castelului. Stăpâna, o burgheză extraordinară. Deși lucram la negru la început, acolo mi se plătea un salariu destul de mare. Mi-au trimis ajutoare la început pentru a deprinde tehnicile, iar eu m-am evidențiat, vrei nu vrei, pentru că vorbeam o franceză literară și nu mă lăsam influențată de limba de stradă, din această cauză uneori ceilalți angajați făceau eforturi să mă înțeleagă, nu și stăpânii, care erau niște mari intelectuali și au spus de multe ori că Maria vorbește mai literar decât noi, cu Larousse și cu Le Robert, cele mai mari dicționare franceze. Cultura m-a ajutat foarte mult, având chiar privilegiul de a cina la aceeași masă cu familia. Ba chiar încercau să mă surprindă, gătind mâncarea mea preferată, iar eu le făceam sarmale, plăcinte, prăjituri, checuri după rețetele noastre moldovenești, dar mereu cu rezerve de bucate tradiționale franceze, ca să nu cumva să am surpriza să nu le placă.

Decizia de a reveni la Paris i-a surprins pe proprietari, dar nu am putut rămâne deoa-rece îmi lipsea comunicarea. Trebuia să mă întâlnesc cu oamenii mei dragi, să vin la comunitatea mea de aici.

 

Franța mi-a salvat rinichiul!

„Sufeream zilnic, iar cei care au probleme renale știu cât de mare poate fi durerea unui rinichi bolnav. Al meu nu funcționa, ci doar exista acolo, plutea într-un mediu foarte bolnav cu pietre și lichid despre care nu am înțeles mare lucru de la medicii din Moldova. Știam sigur că trebuie extirpat, dar am fost sceptică și am tot amânat decizia. Când am obținut drepturi la tratament și am reușit să adun niște bani, am ajuns la doctori, care, culmea, nu au adus vorba de bisturiu, ci de o intervenție cu laserul, aducându-mă la cea mai bună stare, deoarece mi-am recuperat organul bolnav, datorită medicilor foarte competenți. Atunci să fi cheltuit tot ce am agonisit mi-am zis că nimic nu mă poate face să regret venirea în Franța, aici mi-am recuperat sănătatea. Odată cu asta am obținut alte aripi și sunt capabilă să fac altceva.”

 

Studii și afaceri în Franța

Maria Caprian s-a aventurat să studieze Comerțul Internațional. Anumite acțiuni birocratice ale tipului de studii ales au făcut-o să abandoneze după un an. Așa că s-a apucat de secretariat și birotică. La un moment dat s-a angajat într-o companie ce se ocupa de realizarea dronelor – “CIVIC Drone”, ca traducătoare din rusă în franceză, iar mai târziu a fost avansată ca secretară asistentă, bazându-se pe cunoașterea limbii ruse și române, cu perspective de colaborare cu țările în care se vorbesc aceste limbi.

„La început erau greutăți foarte mari, deoarece lucrurile se schimbau în continuu și ei trebuiau să țină pasul cu tehnologiile mereu în tranziție și evoluție. Personal mă împlicam foarte mult în ceea ce făceam, începând de la acțiunile cele mai simple, treptat am intrat în jocul lor, făceam lucruri care nu țineau neapărat de datoria mea, pentru că eram captivată.

La un moment dat mi-am dat seama că eu pot și vreau mai mult. Am devenit acționară importantă a companiei “CIVIC Drone”, creând “Centre Drone System en Ile de France”.

O dronă are cu mult mai multe funcții decât vă puteți închipui. Ea nu se limitează doar la producțiile televizate. Cu ajutorul dronei te poți implica în cât mai multe activități și interveni acolo unde factorul uman nu poate să o facă. De exemplu, există o specie de omizi, care dăunează foarte mult copacilor și mediului. Noi nu avem dreptul legal de a le nimici, dar putem interveni cu o soluție specială, împiedicând înmulțirea lor. Datorită unei tije, sistem ce noi l-am inventat, prin care trece un produs chimic, astfel ele nu se mai dezvoltă.

La fel, luptăm cu invazia de pescăruși, care devin din ce în ce mai răutăcioși la sudul Franței. Cu ajutorul dronei putem steriliza ouăle. Pentru fiecare misiune au fost adoptate drone speciale, cu sistem GPS, cu memorie și ustensile speciale.

Noi avem 7 drone cu funcții diferite, dintre care la 2 ne aparține concepția în totalitate, pe celelalte le-am adaptat necesităților misiunilor cu care lucrăm. Toate sunt omologate, înregistrate, posedă parașute, care se declanșează automat, reducând pagubele, în caz de necesitate. Am reușit și să vindem drone pe care noi le creăm. Este o companie care cere mereu investiții, deaceea ne considerăm încă la început de cale, deoarece a doua companie a pornit când prima abia își lua zborul.

Când veni vorba să deschid compania mea au început invidiile, intrigile. Acestea persistau peste tot, iar eu nu am vrut să mă impun și să demonstrez prin aroganță că am capacități de a fi președintă. Aveam agenda în fața mea și cât e de mare pagina am scris cu roșu: REUCIR. Mi-am pus scopul să reușesc a le câștiga încrederea, știam că asta mă va ajuta, întâi încrederea în propriile forțe. Mi-am oferit un an. Nu mi-a fost frică să iau acest taur de coarne. Mie nu mi-e frică niciodată și îmi place să risc, mi-am luat multe responsabilități asupra mea. Am lucrat fără un salariu, ca să mă afirm, să văd dacă sunt sau nu bună. O singură femeie într-o companie de bărbați arăta oarecum straniu, dar am demonstrat că o femeie poate face lucru de bărbat, iar uneori iese mai bine.

Am atras mare atenție la alegerea personalului, deoarece aveam experiența “CIVIC Drone”, de unde dacă plecau oamenii din echipă, trebuia să se ia totul de la capăt, și orice inginer vine, o ia de la început. Noi am lucrat întotdeauna ca o familie. Aleg omul mai întâi, apoi specialistul cu talentul și cunoștințele sale. Caracterul omului este foarte important în succesul unei afaceri. Iar ultima angajare mă bucură și mai mult, deoarece am găsit cel mai bun specialist IT, moldovean.”

 

O nouă viață, un job nou, un nou început!

Maria Caprian a divorțat de tatăl copiilor săi și s-a cufundat în muncă. Uneori regretă că ziua are doar 24 de ore.

„Când va veni ziua pensionării voi scrie memorii, dar nu sper prea mult la acele zile, deoarece sunt în plină forță și nu am timp de stat acasă. Am impresia că acum zbor. Când ești tânăr, vrei casă, profesie, avansare în domeniul pe care-l ai, dar acum plăcerea mea reiese din ceea ce creez și realizez pentru societatea din care fac parte. Munca devine din ce în ce mai solicitantă, deoarece echipa se extinde, pretențiile se măresc. Când ajungem seara acasă lucrul continuă prin schimb de păreri cu soțul.

L-am cunoscut pe soțul meu aici, la “CIVIC Drone”, după ce m-am angajat. El era creierul acestei companii. Mai târziu am aflat că se îndrăgostise nebunește. Eu eram într-o perioadă în care nu mă interesa o altă relație, dar cred că acesta a fost destinul meu, întâlnind omul care a văzut în mine complexul de ajunsuri și neajunsuri pe care să le trateze ca pe o supracalitate.

Am câștigat mereu datorită caracterului meu. Sunt sinceră și directă, nu mocnesc în mine supărări sau lucruri nelămurite. Analizăm cum este și mergem mai departe. Acest om mă face să zâmbesc chiar și atunci când sunt supărată și mereu mă convinge că un om nu poate fi perfect dacă nu are și lipsuri.

Ne-am căsătorit după cinci ani. A fost ceva natural. Eu țin mult la tradițiile mele, astfel că la cina în familie sau de sărbători, involuntar aplic obiceiurile pe care le-am adus de acasă. De Paști ne spălăm pe față cu ou roșu și monede. Iar pentru el, la început era ceva frapant, cum pot eu, o femeie matură, serioasă, să mă țin de aceste copilării, pe care le respectă. Făceam plăcinte, clătite, prăjituri acasă, ceea ce îi mișca pe cei trei băieți ai lui, deoarece aici nu se mai practică aceasta prea des.

Când au venit un cuplu de tineri să ne ia de nași, soțul a zis DA, fără echivoc, trecând chiar de la religia sa catolică la cea ortodoxă. A fost o ceremonie superbă, aici, în Paris. Căldura și omenia de la poporul nostru nu o găsești la multe popoare, cu toate că se zic multe despre invidia și aroganța moldovenilor, dar unde nu-i pădure fără uscături?! Avem oameni buni aici, care au avut posturi înalte în Moldova, dar au avut curaj să o ia de la capăt fără să se rușineze să facă și munca de jos, ca să ajungă la ceea ce sunt acum.

Soțul meu adoră cuvântul „clacă”.  Era o încântare când veneau frații mei la ajutor în curte, după ce ne-am mutat în casa nouă! Eu făceam plăcinte, iar bărbații lucrau afară, a zis că e ceva uimitor, acest obicei.

Fiecare dintre noi condimentăm ziua cu ele-mente fascinante, pe care le-am acumulat de-a lungul vieții. În Franța am descoperit cât de bogată poate fi bucătăria, deoarece eu credeam că știu de toate a găti. Soțului îi place să bucătărească, manifestând o artă întreagă și un rafinament culinar. Am învățat și încă mai învăț, de la el, care adaptează orice rețetă după ocazii și propriile gusturi, iar răbdarea și expresia „toate la timpul lor” au devenit și o regulă a mea.

Moldova rămâne „ACASĂ”

Cei doi copii ai Mariei Caprian și-au urmat mama după ce au absolvit facultăți în Republica Moldova. Trăiesc la 5 minute unii de alții, iar duminicile le petrec în familie.

„Un copil are nevoie de o bază foarte bună, așa el va fi ferit de pericolele vârstei și de idei banale care îi pot trece prin cap. Eu le-am asigurat meditații, punând accent pe studii. Iar acum, când îi văd mari și aranjați, am mai multe puteri. Grijile s-au transformat în plăceri.

Nici unul nu lucrează cu mine. Ambii lucrează în securitate și au potențial mare de avansare. Fac formațiuni, se implică și mă bucură zilnic.

În Moldova mergem în fiecare an, poate și chiar de două ori pe an. Nu am rupt nici o legătură cu țara. Apartamentul din Chișinău este cu ușa încuiată și ne așteaptă mereu. Merg de fiecare dată la casa părintească, care e a fratelui, dar sunt fericită să mă duc acolo în grădină, să fac plăcinte la cumnata în bucătărie… mă simt ca-n casa mamei. E casa unde am crescut, lângă școală și ambele fac parte din mine.

Mă doare pentru oamenii pe care îi întâlnesc, când revin acasă, că nu este posibilitate și pentru ei de a trăi mai bine. Toți colegii mei rămași în sate nu merită mai puțin decât avem noi. Sunt pedagogi și trebuie să se bucure de viață și meserie, să citească mereu, să se informeze, dar nu să lucreze 24 din 24 de ore, inclusiv la câmp, chiar dacă sunt foarte harnici. Ei nu văd rezultatul, ceea ce i-ar satisface pe deplin. Eu am trecut prin aceasta și știu ce zic. La țară se muncește mai mult decât se câștigă, iar asta chiar te înjosește.

Caut o logică și nu o găsesc. Salariile sunt mici și prețurile europene, iar lumea supraviețuiește. De ce să înjosești așa bătrânii care au lucrat toată viața? Și în Europa se muncește foarte mult, dar am o siguranță pentru viitor. Eu știu că dacă mâine mă îmbolnăvesc, voi fi asigurată.

Cumnații mei francezi, care sunt deja pensionați, nu au altă grijă, după o viață de muncă, decât să călătorească și să-și trăiască viața. I-am adus în Moldova, de care au rămas frapați, pentru că am ales cu grijă punctele de vizită. I-am dus la operă, în Chișinău, de unde au ieșit încântați, chiar dacă au vizionat “Carmen” și la opera din Paris. Nu i-a deranjat drumurile sparte sau străzile neluminate, ci incomoditățile create de anumite servicii de taxi, imposibilitatea de a achita cu cardul în unele magazine mari sau restaurante. Astfel se spală bani la noi în țară. Aceasta, a spus cumnatul meu, era la ei cu vreo 40-50 de ani în urmă.”

Maria Caprian trăiește în Paris, unde și-a făcut o mică Moldovă. „Cu toate acestea nu uit de unde am venit și mă rog pentru cei rămași acasă, îmi doresc să înainteze. Democrația să fie democrație, oamenii să aibă salarii nu de lux, ci să poată trăi frumos. Vreau ca acum, când voi merge în Moldova, să văd zâmbete pe fețe, nu doar încrețituri de la soarele dealurilor și mâini zbârcite de muncă. Vreau satisfacție pe fața conaționalilor mei.

Corina Cojocaru

Distribuie

Lasă un răspuns