Pitești: locul celui mai odios experiment comunist

La sfârșit de septembrie c. am avut ocazia să fiu la Pitești unde, alături de  o echipă de istorici, muzeografi și pedagogi, am participat la al XIX-lea Simpozion Internațional despre “Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”, pentru ce sunt recunoscător dr. în istorie Mihai Tașcă, unul din organizatorii acestei reuniuni dedicată uneia din cele mai sălbatice manifestări ale regimului comunist din România, unde în perioada 1949-1951, deținuții, în mare majoritate studenți, erau impuși să se tortureze unul pe altul.

”Educația prin tortură”, una din invențiile regimului comunist, întrecea orice imaginație în ale cruzimii şi crea o atmosferă psihologică aidoma lagărului fascist de exterminare Auschwitz.

 

Insula ororii în Arhipelagul românesc

La festivitatea de deschidere a simpozionului a participat dl Emil Constantinescu, profesor universitar și al doilea președinte al României, dr. habilitat în drept și în… geologie. 19 ani în urmă, domnia sa a fost unul din inițiatorii acestei activități de comemorare, dar și cercetare a ororilor regimului comunist, în deosebi a acestui experiment barbar de umilire și nimicire a personalității care gândește altfel.

Între invitații Simpozionului s-a aflat și un grup de pedagogi de la școlile românești din Transnistria.

Piteștii este unul dintre cele mai industrializate orașe ale României. Uzinele Dacia se află în Mioveni, la 15 km de Pitești. Câteva întreprinderi de piese auto funcționează în aria urbană a Piteștiului. De asemenea, în oraș își desfășoară activitatea rafinăria de petrol Arpechim, parte a grupului Petrom.  „Țuica de Pitești” este produsă din culturile de prun din zonă. De asemenea, vinurile de Ștefănești (oraș situat în imediata vecinătate a Piteștiului) sunt printre cele mai cunoscute din România.

Piteștii mai sunt și baștina Brătienilor (politicienii-ctitori ai României moderne, sub guvernarea cărora către 1932 în majoritatea satelor basarabene s-a construit câte o școală), a mareșalului Ion Antonescu și revoluționarului de la 1848 Nicolae Bălcescu.

Dar amintirea cea mai sinistră a localității ține de ”Experimentul Pitești”. Astfel, în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunista: închisoarea de la Pitești. Apropo, despre ”Fenomenul Pitești” a scris şi scriitorul rus Aleksandr Soljenițin, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970, care considera că acesta este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, considera “Fenomenul Piteşti” drept “una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomații, preoții, militarii, magistrații, poliţiștii, oamenii politici ai vechiului “regim burghezo-moșieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportați în coloniile de muncă forțată. Tuturor împreună și fiecăruia în parte li se aplica eticheta de “duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forță socială imprevizibilă, care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate “reeducare”. Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor detinuți “recalcitranţi”, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic şi psihic) unul pe altul. Victimele sunt transformate în călăi, detinuții sunt torturați chiar de colegii lor de suferință. Scopul: “reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.

Exemple de torturi psihice: a). În noaptea Paștelui, deţinuții care refuzau să-şi facă “autodemascarea” totală (să spună tot ce se presupunea că n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) erau împărtășiţi cu materii fecale; b). Cei bănuiţi că încă ascund informații despre participanți la acţiuni anticomuniste, erau băgați de torționari cu capul în tinete cu urină; c). Deţinuţii erau forțați să scuipe în gură pe şeful lor de luptă anticomunistă, pentru a-l face să se răzbune, “demascându-i”; d). În ziua de Crăciun, un deținut este forțat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza nașterea lui Iisus; ceilalți deţinuți politici erau forțați să stea în genunchi și să i se închine.

“Imaginația delirantă a lui Ţurcanu (n.r.: șeful torționarilor) se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau “botezaţi” în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Aceasta dura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre aceşti “botezați” căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.”, scrie  Virgil Ierunca, autorul cărții  Fenomenul Piteşti.

În final, majoritatea celor “reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire și că nu se pot reabilita decât parțial, devenind ei înşişi torționarii noilor veniți. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor.

Această operaţie diabolică de depersonalizare şi de asasinat moral s-a desfășurat cu începere din decembrie 1949 în penitenciarul Pitești, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. Experimentul de la Pitești este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă a personalității umane.

 

Ion Negrei despre reîntregirea Ţării

Aproape toţi membrii delegaţiei din R. Moldova au avut comunicări care, aparent, nu erau la tema simpozionului – Alexandru Cimbriciuc, elev la Liceul Teoretic din Fălești – despre destinul bunicilor săi de pe mamă și tată deportați; istoricul Ion Negrei – despre deputații basarabeni din Parlamentul  României interbelice; scriitorul Nicolae Rusu și soția sa Veronica Boldișor – despre literații disidenți din Basarabia anilor 50-60 ai secolului trecut etc. Pe parcurs însă ne-am restructurat comunicările or, tortură și bătaie de joc față de personalitatea umană au fost destule şi în Basarabia, turnătorii şi activiştii care au făcut listele culacilor, au măturat podurile oamenilor până la ultimul grăunte n-au fost persoane venite de pe aiurea, ci băştinaşi. Mai mult, între lideri politici de dincoace de Prut sunt destui nepoți și strănepoți ai acelor trepăduși…

Noi a trebuit să răspundem la multe întrebări, dar și rep-lici. Cu regret, procesul de conștientizare a adevărului aici la Pitești s-a dovedit a fi unul anevoios, dar sănătos. Asta ne este istoria, care trebuie conștientizată, ca să nu mai admitem repetarea ei.

Una din cele mai  interesante comunicări a prezentat-o Ion Negrei, doctor în istorie, care a vorbit despre deputații basarabeni din Parlamentul României interbelice. Tot dumnealui cineva i-a adresat întrebarea de ce nu a reușit Unirea celor două maluri de Prut în 1991, dar și ulterior? Răspunsul istoricului cred că merită a fi reprodus aici:

”Nu este vorba de Unire, dar de Reîntregirea Țării, adică repararea consecințelor pactului Molotov–Ribbentrop. Nu s-a produs unirea din motiv că este un proces care nicidecum nu-l poți încredința doar politicienilor. Este vorba de acțiuni comune, temerare ale somităților- experți în diferite domenii – economiști, istorici, oameni de afaceri, juriști etc., care ar materializa acest proces de reîntregire. Puțină lume știe că în toți anii de la cance-larul vest-german Adenauier, adică din 1949 până la unificarea Germaniei, miniștrii economiei celor două state germane, RFG și RDG, s-au aflat în contact permanent. Adică se cer intense contacte, inițierea unor punți de colaborare – economică, științifică, culturală intensă cu rezultate eficace. Prin asemenea acțiuni de diferit gen, inclusiv și simpozionul de astăzi, se identifică pașii spre Reîntregirea Neamului”, a remarcat istoricul.

 

Cel din urmă refugiu  al scriitorului Gheorghe Madan

Scriitorul Gheorghe V. Madan, născut în 1873 la Trușeni, Basarabia, a fost unul din cei mai  cunoscuți folcloriști de la noi. Deşi cu studii în Regat şi repatriat în România, a fost inclus în manualele şcolare sovietice. Este înmormântat la Piteşti.

În manualele școlare din perioada sovietică nu se menționa faptul că el a făcut Institutul de Dramă la București și că a fost actor timp de 2 ani în mai multe teatre din capitala Regatului. Gheorghe V. Madan este mențonat în cartea  Albumul Basarabiei a lui Gh.Andronachi ”drept unul din activiștii care au început a activa pe teren național încă pe când învăţa în seminarul teologic pentru ce a fost dat  afară”.

Madan, care a colaborat la mai multe publicații naționale începând cu anul 1905, a mai deschis și prima trupă românească de teatru la Chișinău. În 1917 înființează Comitetul național al ofițerilor și soldaților moldoveni, este unul din părinții-fondatori ai Partidului Național moldovenesc.

Faptul că i s-a păstrat mormântul se datorează unui ziarist din acest oraș, Tudor Ungureanu, trecut și el deja la cele veșnice. Ne-a condus către locul de veci al folcloristului Gheorghe Papuc, redactor la editura Știința. Dl Papuc ne-a relatat că s-a reușit tipărirea scrierilor folcloristului într-o ediție în două volume în 2011 la Editura Știința, și că împreună cu Tamara Macovei, președinta Fundației Gheorghe V. Madan, cu sediul la Trușeni, au dorit să ajungă și la Pitești, la mormântul scriitorului. Ocazia s-a ivit la 26 septembrie curent, când au fost invitați la al XIX-lea Simpozion Internațional despre “Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”. Redactorul de la Știința a făcut ordine la mormânt și a invitat un preot local pe nume părintele Marius, care s-a arătat impresionat de personalitatea celui care, mai mult de 75 de ani, își doarme aici somnul de veci.

Dl Papuc ne-a povestit în ce împrejurări a ajuns Gheorghe V. Madan la Pitești:

”În noaptea spre sinistra zi de 28 iunie 1940, în casa lui Pan Halippa din Chișinău suna telefonul întruna. Lumea speriată voia să afle de la fruntaşul politic basarabean ce se va întâmpla după cererile ultimative ale sovietelor de a părăsi Basarabia. Mult mai târziu zarva se mai potolise. „Pe la ora 3 de noapte – mărturiseşte Halippa – am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean, bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei”.

N-a reuşit Madan să plece imediat, pentru că într-un dosar deschis de către NKVD-ul sovietic, în care figurează un mare grup de foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, apare şi un proces-verbal (datat cu 5 septembrie 1940) al interogatoriului la care a fost supus Gheorghe V. Madan (anchetator – Cerepanov), însoţit de o succintă biografie a scriitorului. Faptul că cel anchetat, adică Gh. V.Madan îşi ascunde obârşia socială, fiind trecut ca provenind dintr-o familie de „ţărani săraci”, precum şi anumite ambiguităţi din declaraţiile lui, nu pot fi explicate decât ca o manifestare a spiritului de orientare într-o situaţie de un dramatism feroce, precum şi dorinţa de supravieţuire, de apărare a fiinţei umane în faţa unei monstruoase maşinării, care nu ierta nimic. Rămâne la Chişinău până în iarna aceluiaşi an, când se repatriază în România.

Se stabilește la Piteşti, fiind chemat aici de dramaturgul Alexandru Kiriţescu, autorul remarcabilei „comedii întunecate” a dramaturgiei româneşti Gaiţele, care îi oferă două camere pe care le avea păstrate în casa în care se născuse de pe strada Crinului, nr. 22.

Piteştii sunt pomeniți într-o nuveletă a scriitorului intitulată O întrecere pe jos de la Bucureşti la Piteşti şi înapoi, publicată în aprilie 1889. Este o întâmplare haioasă plină de umor, în care 350 de inşi se angajează într-o competiţie de alergare pe jos de la Bucureşti la Piteşti în schimbul unor premii de la 100 până la 400 de lei. Autorul însuşi participant, părăseşte traseul foarte repede neputând rezista decât până la Găieşti.

Deocamdată nu se cunosc date mai concrete despre relaţia lui Alexandru Kiriţescu cu Gheorghe V. Madan. Putem doar face anumite presupuneri. Gheorghe V. Madan a fost un personaj pitoresc, în orice mediu ar fi apărut, bucurându-se de susţinerea şi admiraţia celor care-l înconjurau sau comunicau cu el. Avea un talent narativ excepţional, o voce frumoasă, era o fire extrem de comunicativă, cunoştea excelent tradiţia, mitologia populară, era un izvor inepuizabil de anecdote. Nu a avut o casă în viaţa lui, îşi trăia zilele şi anii pe la cei patru frați ai lui, toți absolvenți de seminar teologic, pe la prieteni, pe la hoteluri, unde avea mereu datorii, pe la spitale, inclusiv cel de psihiatrie de la Costiujeni, mărturisind unui prieten că se simte printre pacienţii de acolo ca la Cotroceni. Poate că sentimentul de prietenie și solidaritate manifestat de Alexandru Kiriţescu față de basarabeanul Madan de aici porneşte.

Dintr-o notă informativă, semnată „Raza” (probabil numele periodicului Raza din care a fost reprodusă, director, preotul Vasile Ţepordei), publicată în revista Viaţa Basarabiei, nr. 6-7, 1940) aflăm că „Gh. V. Madan, preţiosul nostru colaborator, a fost admis la ultima adunare generală a Societăţii Scriitorilor Români ca membru. Gh. V. Madan este unul din cei mai talentaţi scriitori pe care i-a dat Basarabia. După Creangă, aproape nimeni n-a mai scris într-o limbă aşa de frumoasă, căutând să întrebuinţeze expresiile cele mai potrivite ale ţăranului moldovean. Povestirile lui Gh. V. Madan sunt întru totul povestirile lui Creangă. Amintirile din perioada luptelor naţionaliste din Basarabia formează un capitol important din opera sa. Cele două volume editate de Fundaţiile Culturale Regale constituie o mândrie pentru literatura română în general şi basarabeană în special.”

La Pitești continuă să scrie, publicând în 1942 în ziarul local Argeşul câteva schiţe, semnate cu iniţialele G. M.: Ignatul (în I, nr. de sărbători (ianuarie); Noaptea Bobotezii (în I, nr.3, 11 ianuarie); Cântecul cavalului (în I, nr. 9, 22 februarie); Regăsirea (în I, nr. 15, aprilie).

Împlineşte 70 de ani şi se pare că nu suferea de nimic, păstrându-şi şi lăudându-se cu firea sa de „om de veselie şi voie bună”, dacă i se înfăţişa istoricului literar Gheorghe Bezviconi un „înalt şi voinic bătrân, pe care nici timpul, nici urgia bolşevică n-au putut să-l aplece” (Basarabia literară, an. II, nr. 20, 10 august 1942).

Acelaşi Gheorghe Bezviconi reafirmă o convingere unanimă a mai tuturor istoricilor şi cronicarilor literari din tot spaţiul românesc, precum că Gheorghe V. Madan este „unul din cei mai valoroşi prozatori ai Basarabiei, un scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, pe drept denumit „Creangă al Basarabiei”.

Se presupune că lucra la Pitești la un roman despre condiţia refugiatului, din care deocamdată nu s-a descoperit nicio pagină. De altfel, încă în 1939 îl anunţa într-o scrisoare pe bunul său prieten şi susţinător G. T. Kirileanu că lucrarea sa mare va fi una pe care o avea în proiect şi în care, între altele, avea să evoce viaţa refugiaţilor basarabeni în Vechiul Regat.

Se stinge din viaţă la 4 octombrie 1944, în vârstă de 72 de ani.

În scurta noastră ședere la Pitești am încercat să identificăm și casa în care a locuit pe strada Crinului. Nu am reușit. Dar credem că vom mai veni la Pitești, un oraș frumos și curat, cu multe monumente care impresionează. Nu vom uita că acolo ne așteaptă pământeanul nostru drag.

 

Însemne despre soţia Mareşalului Antonescu

Și dacă  a venit vorba de oameni dragi istoriei noastre – chiar alături de mormântul lui Gh. Madan se mai afla o cruce de piatră cioplită cu numele Mihai Antonescu și anul de naștere a acestuia, 1925. Dar pe o aripă a crucii era o imagine în medalion a unei doamne, care mi s-a părut cunoscută. Acasă căutând în internet am reușit s-o identific – era imaginea Mariei Antonescu, văduva Mareșalului, înhumată apropo în vara anului 1964 la cimitirul Bellu. Ne-am gândit că la acel cimitir Sf. Gheorghe s-ar fi aflat cavoul familiei Antonescu (viitorul mareșal s-a născut la Pitești), iar imaginea soției acestuia ar fi fost postată pe crucea respectivă de către rude. Mareșalul executat în 1946 așa a și rămas fără mormânt…

Ion Cernei

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns