„Pentru mine mai importantă a fost Țara, şi nu regimul”

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în s. Pripiceni-Răzeşi, acum raionul Rezina. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. După refugiul din 1944, absolvă Politehnica din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-80). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul surse şi sisteme de lumină. Istoric autodidact (cu o bibliotecă de unicat, dar şi cu abilităţi şi cunoştinţe unice în domeniu), a publicat în România (2014) şi în R.Moldova (2015) sinteza istorică „Părinţii războaielor”. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de popularizare „Din istoria veche a Basarabiei” (Bacău, 2014). Ajunsă şi în R.Moldova, cartea a generat un mare interes, fiind, totodată, apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chişinău (2015). Aceasta l-a determinat să pregătească o ediţie aparte pentru Basarabia, completată, dar și cu un tiraj care, potrivit dlui Statnic, să ajungă „pentru toate bibliotecile, şcolile şi bisericile româneşti dintre Prut şi Nistru, întru luminarea tineretului, ca el să cunoască trecutul Basarabiei, în spiritul adevăratei istorii a ei”.

 

În imagine: Eugen Statnic, în septembrie 2015, la Pripiceni, unde a participat la o slujbă în biserica în care a slujit tatăl său şi unde a fost botezat.

 

1. Domnule Eugen Statnic!  Ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

– Pentru mine “acasă” înseamnă locul unde am văzut lumina zilei şi am făcut primii paşi pe lungul drum al vieţii, locurile de care se leagă primele amintiri. Din povestirile mamei știu de Pripiceni, de Trifeşti, unde rude ne erau familia preotului Emilian Barbăroşie şi verişorii Cleopatra, Nil şi Lidia; de Scorţeni, unde preoteasă era sora tatălui meu, Larisa, soţia preotului Mârza, şi verişoara Lilica-Agnes; de Chiştelniţa, de unde se trăgea profesorul de teologie Ilie Tocan, cu soţia Raisa şi băieţii Nicolae, Victor şi Leonid cu care am fost prieteni toată viaţa de după refugiul din 1944. Ştiu de Cinişeuţi, de Saharna, de Pecişte şi Olişcani, de Horodiştea de lângă Țâpova, dar și de “călugării din stânca Nistrului”, unde după 80 de ani m-a condus dna Iftodi din Lalova, în toamna lui 2011.

“Acasă”, este pentru mine casa în care m-am născut, lângă frumoasa biserică din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 şi unde azi păstoreşte părintele Serghei Cozma Botnari din Mateuţi de Jos şi care în fiecare duminică citeşte în pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatăl meu care, timp de șapte ani (1924-1931), a preoțit la Pripiceni, iar mama a fost învăţătoare la şcoala primară din sat. Peste patru ani, în septembrie 2015, am revăzut, cu emoţie, încă o dată Pripicenii, unde împreună cu profesorul Vasile Şoimaru am participat la o slujbă în biserica nu prea plină cu enoriaşi. Sufleteşte, pentru mine Pripicenii sunt “acasă”, ca şi Orheiul, dar şi toată Basarabia.

2. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Mama a fost primul meu dascăl, învățător, profesor şi prima mea enciclopedie, o enciclopedie vie, cu multe pagini nescrise. O chinuiam pe mama cu zeci de întrebări zi de zi şi an de an, de când mă ştiu. Noi am fost patru copii – Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) şi Victoria (1941). Cum în anii 1933-1936, înainte de a merge la şcoală, cei mai mari erau la liceu la Chișinău şi, respectiv, Bolgrad, eu eram “singur” acasă şi am beneficiat de toate cunoştinţele mamei. Mama a fost şi primul meu profesor de istorie, căci anume de la dânsa am cunoscut legendele biblice, viaţa lui Hristos, dar şi legendele vechilor greci, adică legendele olimpice: Samarineanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota, Grădina Ghetsimani; eroii de la Troia, despre cele șapte minuni ale lumii, Sparta, Atena, Maraton şi Olimpia, cu toţi zeii… Și toate acestea – înainte de a merge la şcoală, pe 15 septembrie 1936. Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoaşterii şi mi-a turnat în suflet pentru totdeauna bunătatea şi mila.

3. Ce ştiţi despre părinţii şi bunicii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Părinţii, bunicii şi străbunicii mei sunt toţi din sudul Basarabiei, eu tot de la mama ştiind multe despre ei, doar că acestea le-am aflat mult mai târziu. Pe linie paternă, toţi înaintaşii au fost preoţi, începând cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar după război a fost răsplătit cu o moşie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasâc, la sud de vechiul orășel Tatarbunar, acolo unde se termină Valul lui Traian (el începe la Prut, lângă Vadul lui Isac, și, după 127 km, ajunge la lacul Sasâc). Cum la fiecare sfârşit de limes / sistem de apărare roman era statornicită cel puţin o cohortă într-un castru (lagăr) militar fortificat, este sigur că acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumătate a acestui nume e turcească (eski = vechi), iar alta –  grecească (polos / polis = oraş), ceea ce ne spune că la 1484, când turcii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipols şi Pripiceni, aceste două sate fiind baștina sau patria mică a străbunicilor mei şi a mea. Copiii şi nepoţii mei sunt apatrizi, adică ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, şcoala şi societatea din  mai multe ţări europene elimină din educaţie sentimentul apartenenţei etnice şi legătura sufletească cu patria, urmărindu-se minimalizarea rolului credinţei şi al conştiinţei naţionale… Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numită “multi-culti”, un om fără rădăcini, fără opinie, fără cunoştinţe de istorie, un individ incult, ateu, fără aspiraţii, o marionetă pe scena politică, uşor de manipulat. Mediile audio-vizuale fac educaţia pe această linie a turbo-capitalismului dominat de o oligarhie financiară care poartă necontenit războaie, chipurile, întru apărarea păcii, distrugând ţări întregi şi omorând milioane de oameni nevinovaţi pentru a impune regimurile dorite, marionete pe scena mondială.

În neamul meu s-au amestecat români moldoveni dintre Prut și Nistru, ruşi (veniţi în Basarabia după 1812 pentru a se simţi aici stăpâni), o prinţesă poloneză, un profesor german, dar şi români dintre mocanii / ciobanii din părțile Sibiului, care, după anul 1300, au devenit locuitori băştinaşi, mai ales în câmpia Chiliei, dar şi în tot Bugeacul, ba chiar până la Bug, Nipru, în Crimeea şi Caucaz. Și nu numai ca transhumanți, adică păstori care se mutau sezonier cu turmele lor spre locuri cu pășune mai mănoase, ci și ca locuitori aşezaţi în sate vechi şi sălaşe / aşezări vremelnice. Ei trăiau / trăiesc de peste 25 de generaţii la Dunărea de Jos, de la Giurgiuleşti pe Prut până la Palanca pe Nistru… la Vulcăneşti, Colibaşi, Cartal, Babele, Frecăţei, Împuţita, Barta, Cişmeaua Văruita, Potcoava, Băneasa, Fântâna Zânelor, Valea Perjei, Dumitrești, Eschipolos, Mahala (Noul Caragaci), Sărăria, Sărata, Satul Nou, Frumușica, Minciuna sau Furata, Plăcinta, Roșia. Dar acolo existau și câteva sate cu nume turcești: Erdec-Burnu, Ceamașir, Hagi Curda, Cioburciu, Buduri, Cioara-Mârza, Kizil, Anadol, Kitai sau Batâr, ca și unele rebotezate, după 1812, cu nume rusești: Borisovca, Furmanca, Pocrovca, Novo Selivca sau Cosa.

Dacă aş fi copilărit doar la Pripiceni, aş fi știut numai româna, aşa cum o vorbeau, cu 90 de ani în urmă, răzeşii respectuoşi faţă de mazili. Grație însă faptului că am copilărit în sate sud-basarabene, am învăţat de la alți copii, cât de cât, să vorbesc și în alte limbi: bulgăreşte (în anii 1932-ґ35) – la Cuporani (azi Rivna), dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-ґ39) – la Martaza; nemţeşte (în 1939-ґ41) – la Sărăria. Sub ocupația din 1940-ґ41 a trebuit – în şcoala deja sovietică – să învăţ, timp de un an, și limba ucraineană (oficială), iar limba rusă am început să o învăț la Tighina, continuând, în anii 1941-ґ44, la Chişinău, chiar în curtea Liceului „B. P. Hasdeu”: în pauză elevii orăşeni conversau ruseşte, ca noi, colegii lor de clasă, veniți de la ţară, să nu fi înţeles chiar totul…

Mi se pare necesar și util să mai relatez ceva despre unele detalii privind învățământul din Basarabia, căci, ca și multor altor, mi-a influențat decisiv viața ulterioară. La liceul menționat aveam colegi cu nume autentice basarabene, uneori și pitorești: Mămăligă, Mălai, Castravete, Chistol, Roadedeal, Hrib, Scurtu, Chioru, Barbăroşie, Plămădeală, Plăcintari, Morari, Ciubotari, Botnari, Crivăț, Caisân, Gobjilă, Ciomârtan, Costin, Țanțuc, dar şi Bobicov, Nevzorov, Soloviov, Melnic, Tcacenco, Arzamasov. Precum vorbesc aceste nume, majoritatea elevilor Liceului „B. P. Hasdeu” erau din familii de români moldoveni din Basarabia – inclusiv copii de gospodari de la ţară, dar, evident, și de preoţi, și de învăţători. Poate, cam 20 la sută erau basarabeni care aveau ca limbă maternă rusa și aparțineau, în mare parte, la intelectualitatea orăşenească de cultură clasică rusă, intelectualitate care, aş zice, era nu numai integrată în societatea românească, ci și de orientare net anticomunistă. Învățau cu noi și câțiva găgăuzi, ei fiind de orientare românească, unii proveneau din familii bilingve. Am avut şi câțiva colegi din Vechiul Regat, mai ales din Oltenia (Diaconescu, Văgâi, Buzuloiu). Nefiind tocmai tari la învățătură, ei toţi, nu pricepeam de ce, erau bursieri, ceea ce provoca nemulţumirea noastră, a elevilor care îndeplineam primul criteriu legal de obţinere a bursei – media anului şcolar – , dar nu o aveam, totuși…

Încă o dovadă a faptului că învățământul secundar în Basarabia (licee, şcoli normale) era de calitate. După 1944, câţiva ani am comunicat intens cu foştii colegi de la fostul nostru liceu „B. P. Hasdeu”. De la ei știu precis că aproape toţi au devenit premianţi la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianţi absoluţi, și nu în niște comune oarecare, ci la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj şi Braşov…   nemaivorbind de Târgu Jiu, Piteşti, Buzău sau Focşani. Elevii noştri aveau succese deosebite, mai ales la materie de cultură generală: limba română, istorie, geografie și „dexterități”, precum erau numite muzica, desenul, sportul şi limbile străine. (Eu, bunăoară, în anul 1944 vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara şi germana, iar la absolvirea liceului însușisem bine şi franceza, italiana, studiate facultativ, ba făcusem și latina pe parcursul a șase clase. Engleza am învăţat-o în timpul cursurilor de limbă rusă, devenită, în România de după 1948, obligatorie şi în instituțiile de învățământ superior.)

Așadar, din anii de şcoală făcuți în Chişinăul de până la 1944, am plecat – și nu e vorba doar de subsemnatul – cu o pregătire foarte temeinică, care, precum ziceam, ne-a ajutat să fim fruntași în unele privințe și după refugiu, chiar întrecea nivelul de atunci în unele astfel de școli din Vechiul Regat și din Transilvania. Faptul se explică în mare parte, cred, prin aceea că noi eram mult mai puternic motivați pentru a obține cunoștințe cât mai temeinice. Deoarece ne dădeam bine seama că fără astfel de cunoștințe, chiar dacă nu ar fi venit urgia din 1944, nouă, unor tineri din Basarabia – o provincie nu numai că periferică, ci și doar nu de mult revenită acasă, ba încă și fiind una care rămânea puternic influențată de elementele subversive cominterniste – ne-ar fi fost nu tocmai ușor să ne afirmăm, să concurăm cu absolvenții liceelor din Vechiul Regat. Iar după ce, în 1944, ne pomeniserăm refugiați, această din urmă împrejurare a devenit absolut indiscutabilă. Dar nivelul intelectual relativ înalt al multor tineri basarabeni de atunci se explică, fără nicio îndoială, și prin influența benefică din partea culturii clasice ruse. Căci, chiar dacă, după Unire, acei tineri au avut norocul de a nu mai trăi nemijlocit în spațiul acestei culturi, valorile ei îi influențau – cu deosebire, prin contactele cu marea pleiadă de basarabeni care își făcuseră studiile în Rusia și, deci, aduseseră cu ei foarte multe din cultura clasică rusă. Și e de datoria tinerilor de azi și de mai apoi ca să cunoască bine șirul acestor mari nume de compatrioți (ca și faptele lor nobile): Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Vasile Stroiescu, Pavel Gore, Vladimir Herţa, Petre Cazacu, Ion Pelivan, Ioan Halippa, Nicolae Casso, fraţii Alexandru şi Carol Cotruţă, Ştefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Elena Alistar, Petru Corobceanu, Alexei Mateevici, Emanuil Catelli, Gurie Crosu ș. a. Toţi aceștia au activat, au luptat, au votat cu preţul vieţii, la vremea tulbure de după declanşarea revoluţiei, în anii de teroare bolşevică 1917-ґ18 în Basarabia. Până şi marii boieri basarabeni, despre care Nicolae Iorga zicea că sunt rusificaţi, au fost cu neamul şi patria: D. C. Moruzi, A. Murafa, N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, Constantin Cristi, Pavel Dicescu – o adevărată nobilime…

Întrucât întrebarea la care răspund acum e despre strămoși, consider potrivit să aducem aici la cunoștința tinerelor generații – şi cu ajutorul unor date concrete,  statistice –  ceva informație despre condițiile în care românii moldoveni din Basarabia au trăit, după ce Imperiul Rus a înghițit partea de est a Moldovei istorice.

La 1810 românii constituiau 90% din populaţia Basarabiei, iar rutenii şi lipovenii – mai puţin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, între Nistru şi Prut ruşi încă nu erau „nici de sămânţă”. Primii ruşi care au început să se așeze în vechea Moldovă au fost dintre cei veniți cu armata lui Kutuzov şi Ciceagov. Este drept că nu puțini ruşi ajungeau și anterior în Basarabia, dar întotdeauna veneau cu război. Așa a fost în: 1711, 1735-ґ39, 1768-ґ74, 1787-ґ92, 1806-ґ12, 1828-ґ34, 1848-ґ49, 1853-ґ56, 1877-ґ78, 1914-ґ18, 1940-ґ41, 1944-ґ45. Am numărat zece războaie ruso-turce (dar unii istorici vorbesc de 13 sau chiar 15 asemenea războaie) când zeci şi sute de mii de soldaţi înfometaţi, vara şi iarna, au tăbărât peste Basarabia şi întreaga Moldovă, au sărăcit poporul, au distrus satele şi oraşele, au siluit şi au înfometat populaţia mereu scăzândă din cauza foametei, molimelor şi uciderii.

Ştim că după 1812 au fost colonizaţi / aduși 33 mii de bulgari şi găgăuzi, dându-li-se 565 mii desetine de pământ (o desetină = 1,09 ha). În anii 1814-1842 au venit cam 10 mii de germani care au întemeiat în Bugeac 25 de colonii, ei primind 353 mii desetine. După 1829 în sudul Basarabiei au fost aduși și cazaci – aşa-numita “Kazacie Novorosiiskoe Voisko”, formând vreo 11 staniţe căzăceşti, inclusiv Volontirovca, Staro-Cazacie, Mihailovca, Acmanghit, Nicolaevca, Divizia, Sofian, cu cca 4000 de luptători plus 22 mii de membri ai acestor familii.

Dacă la primul recensământ rusesc din anul 1817 în Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numărul evreilor era deja de 78751, iar la 1897 – de 228168 suflete. În mai multe localități evreii deveniseră chiar majoritari. Astfel, la 1911 în târgurile Hânceşti, Telenești, Călăraşi şi altele câteva cota evreilor ajungea la 70%, în Chișinău ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regulă, ei deţineau controlul asupra comerţului, mai ales cu băuturi alcoolice tari.

Ruşii au pătruns treptat – cu armata, administraţia, poliţia, justiţia, intelectualitatea, dar şi prin nobilime, căci ţarul a dăruit moşii uriaşe (peste 600000 desetine), în cazurile unor foşti generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine. Dar încă la 1746 s-au aşezat la Vâlcov şi Jibrieni primii lipoveni (ruşi de rit vechi), 1055 de persoane primite de beglerbegul cetăţii Chilia. A fost o acţiune mai mult politică decât umanitară din partea Turciei, ca urmare a conferinţei de la Nemirovo din 1738. Unii ruşi de rit vechi (satroobreaști / staroobreadțy) s-au aşezat (pe la 1750-1770) şi la Iaşi, alţii – în Delta Dunării. Conform datelor statisticianului de stat, colonel A. Zașciuc, numărul rușilor arăta astfel: la 1861 erau 17 517, în 1869 – 21 443, iar în 1897 – tocmai 154 825 mii de persoane, o cifră, de altfel, contestată de unii specialişti, ca V. Butovici. La același an 1897 în Basarabia erau 104 mii de bulgari, 57 mii de găgăuzi şi 61 mii de germani, dar şi 380 mii de ucraineni şi ruteni (la sudul și, respectiv, la nordul guberniei).

În 1930, din 2 864402 locuitori ai Basarabiei 1 610757 erau români, 351 912 – ruşi, 314 211 – ruteni şi ucraineni, 204 858 – evrei, 163 736 – bulgari, 98 172 găgăuzi, şi – 81 089 – germane. Judeţele cu cea mai multă populație română erau: Orhei (87%), Lăpuşna (78%), Soroca (76%), Bălţi (74%). În judeţele dinspre sud cota românilor era: de 54% la Tighina, 51%  la Cahul, 33% la Ismail și doar 19%  – la Cetatea Albă. În județul Hotin români erau 36%.

La cedarea  forţată, în 1940, a Basarabiei,  Bucovinei de  Nord şi a  Ţinutului  Herţa, din 3 779414 locuitori ai teritoriilor luate de URSS, 2 179 604 (57,67%) erau români. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al URSS (adică o slugă a dictatorului din Kremlin), scria în nota ultimativă că aceste teritorii ar fi fost „…locuite în principal de ucraineni”, aceștia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toată populaţia. Şi aşa se poate scrie istoria (de învingători!!!). Iar învingătorii vor scrie întotdeauna istorie…

Aşadar, să reţinem: de la 6% sau 36 mii de slavi, în totalul populaţiei Basarabiei la 1812, peste 100 de ani acest număr constituia deja aproape 800 de mii, adică mai mare de tocmai 23 de ori, în timp ce numărul românilor a crescut de la 400 de mii la 1 mil. 600 de mii, adică doar de patru ori.

4. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

– Întrucât 70 de ani nu am putut revedea vechea mea patrie mică, iar timp de 45 de ani nu am avut dreptul de a ţine legătura cu rudele şi prietenii de acasă, îmi este greu să apreciez schimbările care au avut loc timp de trei generaţii.

Revenit, după 70 de ani, ca să-mi revăd meleagurile natale, m-a uimit gradul de urbanizare, mai ales a Chișinăului. Și nu pot să nu compar înfățișarea lui cu cea din vara lui 1941. Totodată, amintind și de unele evenimente, pe care tineretul nu are de unde să le cunoască. La 1900-1910 orașul avea cca 140 mii de locuitori, în 1938 – 117 mii şi numai aproximativ 20 de mii în toamna anului 1941, după distrugerile făcute de „glorioasa” Armata Roşie „cu vitejie şi eroism”, în fuga ei rușinoasă, când, la 14 şi 15 iulie, a dinamitat şi a dat foc oraşului, în timp ce vitejii locuitori sovietici, şi mai ales evreii, în panică şi disperare fugeau şi distrugeau. Cum în Chişinău nici în anul 1938 nu erau mai mult de 31 mii de români, iar în anul de ocupaţie sovietică numărul celor deportaţi, arestaţi sau înrolați din aceştia a fost de tocmai 13 mii, în august 1941 Chişinăul avea doar circa 18 mii de români, și aceia foarte obosiţi – de teroarea bolşevică, de comportamentul sub orice critică a societăţii sovietice, de turnătorii şi “observatorii” NKVD-ului, de tot felul de suspiciuni / bănuieli, de manierele necioplite şi primitive ale funcţionărimii de partid, din sindicate și de administraţia orăşenească, dar și de obrăznicia celor care, cu un an mai devreme, arborau steaguri roşii şi îi scuipau și suduiau pe ostașii români, și așa umiliţi şi batjocoriţi prin însuși faptul că fuseseră forţaţi să se retragă din Basarabia, cu capul plecat… Oraşul Chişinău era grav avariat, până în toamnă au tot ars, mocnind, multe clădiri. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pompieri sau echipe de înlăturare a dărâmăturilor. Cupola catedralei fusese aruncată în aer, Palatal Mitropolitan era ars, clădirea Eparhiei – parţial distrusă, din hotelul Suisse (Elveția) mai stăteau doar zidurile negre. Nu erau, evident, restaurantele şi magazinele de pe vremuri. Niște negustori din Regat organizaseră în pripă doar câteva birturi (restaurante mici și modeste) de calitate îndoielnică. Până în noiembrie nu a mai fost lumină electrică, deci, nici tramvaiul nu circula. Iarna a venit devreme, cu geruri mari şi zăpadă multă…

Mi-aduc aminte că într-o seară de duminică veneam de la cinematograful „Expres” cu un grup de vreo 60-70 de elevi interniști. Era ninsoare, viscolea, bătea un vânt rece dinspre Nistru, pe strada Bănulescu-Bodoni niște table de pervazuri de la ferestrele caselor arse făceau un zgomot sinistru, iar din clădirea anexă a Liceului „B. P. Hasdeu”, ocupată de un comandament german, am auzit pentru prima dată Lily Marleen, un cântec pentru soldaţi, transmis de postul militar de radio Belgrad. Acest cântec simplu e despre dragostea visată de un soldat şi întâlnirea sa cu fata iubită la poarta cazărmii, pentru doar câteva minute, o melodie romantică creată încă în timpul Primului Război Mondial. El a devenit laitmotivul și al celui de-al Doilea Război Mondial, un cântec iubit și cântat de ostașii / militarii din toată lumea, pe numeroasele lui fronturi ucigătoare… O melodie tinerească, romantică, dar și tristă, ea încălzind cu speranța dragostei mulţi soldaţi care au iubit, au nădăjduit şi au aşteptat, zadarnic, întrevederea,  până în clipa neştiută … a morţii. În cântecul Lily Marleen suna vocea marii interprete Lale Andersen. Şi de cealaltă parte, poate, în 1942, milioane de soldați ai Armatei Roşii ascultau – tot cu dor şi vise frumoase –  minunatul cântec Tiomnaia noci (Noapte întunecată), de o mare sensibilitate şi o frumuseţe tristă, interpretat de cântăreţul Mark Bernes.

Eram în acei ani (1941-ґ44) un copil maturizat prea devreme. Era război. Armata a IV-a Română sângera în toamna lui 1941 la Odessa, Armata a III-a era încleștată în luptele din stepa Nogai, la Marea de Azov și în Crimeea. La început au fost victorii şi chiar ceremonii cu ocazia lor. Bunăoară, ca cele din toamna lui 1942, când la Chişinău viaţa se mai aşezase şi în toamnă, mai ales cu participarea tineretului, a fost sărbătorită dezrobirea Basarabiei, la monumental de pe dealul domol de la Ghidighici, unde a fost ridicat un turn ca monument memorial în amintirea soldaţilor căzuţi şi a oamenilor noştri deportaţi, chinuiți sau ucişi. La festivităţi a fost şi regale Mihai cu regina-mamă Elena. Dar recunoştinţa neamului era, și pe bună dreptate, pentru Ion Antonescu, mareşal şi conducătorul de atunci al României.

Însă anul 1943 a tulburat din nou şi pentru totdeauna libertatea Basarabiei. După Stalingrad ne-a devenit tuturor limpede: URSS se va întoarce, iar noi vom fi nevoiți să plecăm spre alte zări… La 17 martie 1944, noaptea, în internatul liceului nostru a izbucnit panica. Cine a provocat-o, nu ştiu. Un elev din clasa a 8-a alerga din dormitor în dormitor, strigând: „Ruşii au trecut Nistrul! Evacuarea!” Abia că se lumina de zi. Era frig şi ningea. Noi, cei vreo 150 de elevi care locuiam în internat, ne-am adunat în valize puţinele lucruri ce le aveam. Până la amiază ni s-au împărţit foile matricole cu fotografie. Anul şcolar se întrerupea brusc. Până spre seară am părăsit şcoala și Chișinăul pentru 70 de ani. Dar crezusem că era pentru totdeauna. Și slavă Domului că nu s-a adeverit.

La 31 august 2014, ora 10, am pus piciorul pe caldarâmul din faţa Bibliotecii Naţionale din str. 31 August şi prima privire s-a oprit pe faţada fostului nostru liceu, acum Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie. Iar în zilele următoare am revăzut pas cu pas oraşul, recunoscând totul de parcă ieri plecasem: Catedrala, Arcul de Triumf, Grădina Publică, Statuia lui Ștefan cel Mare, Liceul „Dadiani”, strada Puşkin, clădirea Sfatului Ţării… Doar acolo unde a fost hotelul Şveiţaria, Palatul Mitropolitan şi Palatul Eparhiei se află acum impunătoarea clădire a Stăpânirii. Fosta Bancă Naţională cu leii păzitori a devenit Sala cu orgă, Biserica Ciuflea arată ca în trecut, în vale – Gara, dar pe deal nu mai există Liceul Eparhial. Azi Chişinăul lasă o impresie puternică, deși estetic nu e tocmai atrăgător, iar străzile nu mai încap mulțimea de mașini… Un lucru este indiscutabil – târgul vechi a dispărut, chiar dacă Biserica Măzărache tot acolo, pe malul înalt al Bâcului, rămâne. Locul viilor de după Visterniceni l-a luat Universitatea Tehnică (la care am ţinut o prelegere studenţilor). Această instituție m-a uimit cu realizările tehnice şi cu o înaltă performanţă ştiinţifică şi profesională.

Chişinăul mi s-a părut un oraş luminos, iar Republica Moldova nu poate fi cea mai săracă ţară din Europa, odată ce are astfel de universități, biblioteci, muzee şi o intelectualitate, în opinia mea, extraordinară. Nu dau numele oamenilor pe care i-am cunoscut, dar pot afirma cu mâna dreaptă pe inimă că aceşti oameni vor ridica iarăşi această parte de ţară acolo unde merită: sus în lume!

5. Care ar fi, în opinia Dvs., căile reale de redresare a situaţiei din economia R. Moldova?

– Ca om care cu ochii minţii am văzut timp îndelungat și alte părți ale lumii, spun deschis tuturor basarabenilor: există o singură cale spre progres: cinstea, unitatea şi munca. Din zorii zilei şi până în zorii VIITORULUI…

6. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– De înveşnicit sunt generaţiile înaintașilor noştri, ţăranii, adică răzeşii şi mazilii cuprinşi de credinţă şi stăruind zi de zi prin muncă tăcută şi temeinică, care a făcut posibilă vieţuirea în vremi grele şi supraviețuirea neamului românesc în Moldova dintre Nistru şi Prut, în ciuda ocupației străine care a durat aproape 200 de ani şi a lăsat urme adânci în trupul şi sufletul naţiunii: acestor oameni le datorăm totul.

Iar cea mai caldă rugăciune pleacă din inimă pentru părintele din Zaim, Alexe Mateevici, care prin versul său a sfinţit limba noastră –  română.

7. Când Vă amintiţi de anii copilăriei şi adolescenţei, ce evenimente şi nume Vă revin mai întâi în memorie?

– Din anii 1938-ґ40 am mai multe amintiri triste, evenimente care m-au impresionat:

– la Ţânţăreni, în câteva săptămâni au murit unchiul Nicolae (fratele tatii?) şi mătuşa Maria, la nici 50 de ani, lăsând şase orfani – trei verişori şi trei verişoare, ceea ce m-a întristat neobişnuit, de plângeam seara când îmi făceam rugăciunea;

– la Bolgrad, în clasa a 6-a de liceu, în urma unei intoxicaţii banale, moare subit, la 28 februarie 1940, fratele meu Valeriu, născut la 14 septembrie 1923. Atunci au început toate nenorocirile noastre, printre ele fiind şi moartea surorii Larisa la 23 septembrie 1949;

– la 28 iunie 1940 seara, la radiojurnal, am auzit o ştire scurtă şi cumplită: “Azi, la ora 14, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, Cetatea Albă şi Cernăuţii”. Această acţiune războinică a Rusiei ne-a schimbat toată viaţa…

8. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

– La toţi oamenii, dar mai ales la prieteni, preţuiesc cel mai mult cinstea, hărnicia şi bunătatea.

9. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Este o întrebare grea, cerându-mi să adun și să compar cele bune şi cele rele, succesele şi nereușitele. Povestea ar fi însă prea lungă, de aceea aici mă refer doar la ceva din anii mai grei. A fost un bine faptul că, fiind nevoiți, în 1944, să ne refugiem întru a ne salva, familia noastră, ca și multe altele, a avut unde pleca – nu în străinătăți, ci în adâncul propriei Țări. Dar ne-a reușit să ne refugiem din Basarabia în Transilvania doar cu două valize, fiind nevoiți deci s-o începem de la zero. Iar localnicii aveau grijile și problemele lor. Deci, ar fi exagerat să spunem că refugiații erau așteptați, ba încă și cu brațele întinse… Lipsa de perspective devenise și mai reală din cauza faptului că noi, refugiaţii basarabeni și cei bucovineni, am fost un timp căutaţi / vânați pentru a fi predaţi URSS, imperiul comunist considerându-ne ca o simplă proprietate a sa, odată ce, după invazia sa din 1940 în Basarabia, locuitorii ei fuseseră declarați „cetăţeni sovietici”. (Respectivul decret sovietic a „argumentat” această decizie prin faptul că… până la puciul bolșevic din 1917, basarabenii fuseseră cetățeni ai Imperiului Rus!…) Apoi cei scăpaţi (cu acte false sau având noroc) am fost mereu marginalizați și dezavantajaţi de regimul comunist din România, trăind mai mult în sărăcie şi nesiguranţă. Eram deci niște cetăţeni de categoria a doua. A existat şi o ostilitate faţă de refugiaţi, în anii 1945-ґ47, când peste România venise foametea, cauzată nu numai de secetă, ci şi de lăcuste (iar printre lăcuste erau şi cele 700 mii de militari sovietici, cantonaţi şi hrăniţi în România, ţară învinsă, ocupată şi exploatată la limită timp de 13 ani).

Fiind însă harnic şi bun la carte, am absolvit liceul ca premiant şi apoi am fost admis la Politehnica din Timişoara (al 18-lea pe lista celor 100 de înmatriculați din 450 de pretendenți). Dar, ca basarabean şi fiu de preot, nu am avut bursă, adică nici casă şi nici masă. Ieşeam din situaţie, descărcând noapte vagoane pentru o plată mizeră, iar ziua uneori adormeam la orele de rusă şi de marxism, însă eram întotdeauna treaz și foarte atent la cele de fizică, de analiză matematică şi, bineînțeles, la bazele electrotehnicii… Am susținut toate examenele anului I cu note mari pentru a nu fi exmatriculat, ca student slab la învățătură. Iar în ceilalți ani de studii, inclusiv pentru că, în luna mai 1950, devenisem campion naţional universitar la aruncarea discului, am avut casă şi masă asigurată, fiind nu numai tolerat politic, ci chiar lăudat şi admirat…

10. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeți scopurile?

– Am avut un mare noroc de a fi primit un mare ajutor, și anume într-un moment critic din cariera mea de inginer. După absolvirea, în primăvara anului 1953, a Facultăţii Electrotehnice din Timişoara am fost repartizat la sectorul energetic al Combinatului „Casa Scânteii”. Dar, nefiind “corespunzător ca origine socială”, acolo mi s-a recomandat să caut o altă repartizare. Revenit la Timişoara, m-am adresat profesorului Cornel Micloşi, membru al Academiei Române –eminentul savant sub îndrumarea căruia îmi realizasem proiectul de diplomă,. Și dânsul m-a recomandat la Uzinele comunale Timişoara (electricitate, tramvaie, apă…). Am lucrat acolo cu succes ca tânăr inginer aproape cinci ani, realizând şi unele instalaţii absolut noi ca, de pildă, “Transformator hexafazat de 100 kW”, o staţie nouă de redresori 750 V, 1200 A, reţele aeriene suspendate şi alte inovaţii tehnice valoroase. Dar la 1 februarie 1958 am fost concediat „de azi pe mâine” de tovarăşul Ţăpureanu, activist de partid, noul director, om cu patru clase primare, dar fost ilegalist, căruia nu i-a plăcut „mutra” mea, din cauze banale care nici nu merită povestite. Fără serviciu şi cu interdicţie secretă de a fi angajat de vreo altă instituţie, am regăsit repede vechea mea pasiune născută încă la Chişinău: radiotehnica.

Încă din anul 1943, la Liceul „B. P. Hasdeu” am activat în “cercul de radio” unde am învăţat bazele radiotehnicii, aparatele de radio cele mai simple (cu o singură lampă), cu un tub electronic, circuite oscilante, amplificatoare etc. Cu aceste cunoştinţe elementare în anii 1945-48 am construit aparate de radio cu piese din echipamentele militare germane de care era plină ţara şi se comercializau la preţuri de nimica la „talciocul” din Cluj. În anii de după război nu existau aparate de radio pentru că, la sosirea Armatei Sovietice, fuseseră confiscate şi duse în URSS, iar producţia radio în România încă nu era, căci micile fabrici ale firmelor Philips, Telefunken, Noris au fost demontate şi duse în URSS. Astfel, având timp destul, în vara anului 1958 am început să mă recalific spre radio şi televiziune, devenind pionier în materie de antene TV, reparaţii TV, aparatele fiind atunci foarte căutate în vestul ţării, unde se recepţionau programele TV din Ungaria, Iugoslavia, Italia şi chiar din Austria, căci Televiziunea Română încă nu ajunsese să deservească Transilvania şi Banatul. Cele mai căutate televizoare erau importate din URSS: „Record” şi „Rubin”, „Orion” din Ungaria şi „Tesla 2” din Cehoslovacia. Industria românească de TV era abia la început (Uzina „Electronica” din Bucureşti va începe să producă TV în anul 1960).

Așadar, timp de trei ani am fost la Timişoara specialistul nr.1 în materie de televiziune, antene, recepţie la mare distanţă, adaptarea televizoarelor pentru  recepţia normei europene de TV- CCIR la care era afiliată Italia, Austria, Franţa, RFG, dar şi Iugoslavia. Am elaborat un adaptor pentru comutarea automată a televizorului pe canalul recepţionat: OIRT sau CCIR (OIRT fiind norma ţărilor socialiste de atunci).

Încă din perioada examenului de stat aveam o legitimaţie specială pentru a consulta toate publicaţiile tehnice germane, engleze, franceze şi americane care mai ajungeau prin continuarea tradiției universitare de a trimite publicaţiile ştiinţifice şi la Politehnica din Timişoara, unde toţi profesorii mari pe care i-am avut şi eu, erau oameni care îşi făcuseră studiile şi doctoratele în Europa de Vest: Remus Răduleţ, Mihail Ghermănescu, Plautius Andronescu, Cornel Micloşi, Ştefan Nădăşan – academicieni şi profesori cunoscuţi în Elveţia, Germania, Franţa, Italia. Aveam, deci, posibilitatea de a mă consolida în radioelectronică, citind fluent literatură rusă, engleză, germană, franceză, italiană şi chiar cehă şi prin aceasta de a acumula cunoştinţe tehnice de ultima oră din toate revistele de specialitate şi publicaţiile academice străine. Am citit în trei ani 5700 de astfel de pagini.

În acei trei ani m-am reprofilat de la electrotehnică la electronică şi, în mod deosebit, pe electronica semiconductoarelor, un domeniu foarte nou, declanşat în anii 1947-1951 prin cercetările fundamentale din SUA (Bell Labs, Texas Instruments, Motorola), din Germania (Siemens, Telefunken), dar şi din URSS (Leningrad, Moscova, Novosibirsk). Am elaborat atunci mai multe cărţi de popularizare, cât şi de cercetări inginereşti, pe care le-am propus spre publicare. Devenisem unul din puţinii cunoscători ai tranzistorului – inventat în 1948, înţeles în 1951-ґ53 şi pus în fabricaţie în anii 1955-ґ57 în trei ţări: SUA, RFG, URSS. Aşa a apărut în anul 1961 prima lucrare tehnică românească privind folosirea tranzistorului – Semiconductoarele în telecomunicaţii, coautori fiind doi profesori universitari de la Academia Militară: Vasile Cătuneanu cu Dinu Buznea, şi inginerul Eugen Statnic, un necunoscut de la Timişoara care a scris 44% din lucrare. În mediul universitar din Bucureşti iniţiatori în acest domeniu erau atunci profesorii Tudor Tănăsescu, Mihai Drăgănescu şi Alexandru Spătaru, iar protagonişti în radiotehnica modernă – profesorii Edmond Nicolau, Gheorghe Cartianu şi Sergiu Condrea, toţi oameni cu 20-25 de ani mai în vârstă decât mine. Eu eram mezinul, dar unul harnic şi entuziast… 

Însă – o spun categoric – toată munca mea de autodidact în însuşirea electronicii semiconductoarelor nu ar fi fost de vreun folos pentru societate, dacă nu întâlneam, în august 1961, un om excepţional prin verticalitatea sa – Dumitru Felician Lăzăroiu (n. 1926), care în anul 1960 fusese pus să ridice acolo unde trebuia fabrica sau uzina „Radio Popular” şi să facă din aceasta Întreprinderea „Electronica Bucureşti”, ea devenind mama industriei radioelectronice din România. Dânsul, auzind de mine de la inginerul Mihai Varia, redactor-şef pentru electronică la Editura Tehnică, m-a invitat la Bucureşti “pentru o întrevedere”. După o convorbire amicală în somptuosul său birou de director general, a fost adus fulger de către şeful de cadre, colonelul Şofran, dosarul meu de la Timişoara. Dar dosarul meu de cadre era încărcat cu tot felul de hârtii pe care eu nu le-am văzut, deoarece dl Lăzăroiu, răsfoindu-l, l-a redus cam la 1/3, restul fiind încredinţat secretarei Aurora Niculescu pentru ardere. După această „operaţie estetică” asupra dosarului meu, F. D Lăzăroiu întrebă: “Limbi străine ştiţi? “Da”, zic, şi enumăr vreo cinci sau şase. “Bine, continuă dânsul. Mâine veniți la lucru, vă prezint colegilor din sectorul constructorului-şef, primiți locuinţă, soţia Vă va fi transferată la Opera Naţională din Bucureşti (consoarta mea era balerină). Aveţi copii?” “Nu”, zic eu. “E mai bine aşa, veţi pleca pe mai multe luni în Franţa, la CSF / Grenoble, pentru preluarea licenţei în domeniul tranzistoarelor”. Şi aşa, dintr-un proscris (adică, un fel de condamnat politic) am devenit un inginer pus să facă ceva şi pentru societate.

11. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi o dată vreun moment din viaţa Dvs., pe care l-aţi alege?

– Aş dori să retrăiesc, măcar puţine clipe din anul 1955, când am cunoscut o balerină suplă şi veselă, de care m-am îndrăgostit subit şi cu care ne-am trăit împreună 56 de ani din viața noastră – cu multă fericire, dar şi clipe de răscruce, în care a învins tăria sufletului.

12. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeanul şi inginerul Eugen Statnic ?

– Mă mândresc cu ceea ce am realizat în 55 de ani de inginerie (1954-2009). Pot să răspund pozitiv la întrebarea: “Aţi făcut ceva util şi pentru societate?” După părerea mea, am făcut ceva chiar exemplar pentru  urmaşi:

– am practicat cu succes atletismul în spiritul olimpic: mişcare, cumpătare şi sănătate, care mi-au dat putere trupească şi sufletească pentru a munci intens şi eficient;

– am avut o căsnicie minunată şi am lăsat în urmă trei copii şi cinci nepoţi;

– am lucrat cu tragere de inimă pentru a da societăţii mai mult, mult mai mult decât am primit, neținând cont de faptul că am fost prigonit şi marginalizat de un regim totalitar şi primitiv. Pentru mine mai important a fost ţara, şi nu regimul;

– prin exemplul personal i-am învăţat pe colegi şi subalterni să muncească, să fie cinstiţi şi harnici, spunându-le deseori: „Nu o să vină nici ruşii, nici americanii să ne dea “un nivel bun de trai”, noi suntem datori să ne ridicăm singuri”;

– în zece ani (1966-1976) am contribuit efectiv la transformarea Uzinei „Electronica” dintr-un  importator de 40 mil. $ într-un exportator de 200 mil. $ pe an, ea fiind singurul din „lagărul socialist” exportator de radioreceptoare şi televizoare pe pieţele din Germania, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Coreea de Sud;

– am elaborat de la idee până la fabricaţie (a producției de milioane lunar) electronica lămpilor fluorescente Dulux EL, care înlocuiesc becul lui Edison, vechi de 100 de ani, şi care economisesc 80-85% de energie electrică, având, totodată, o durată de funcționare de 10 ori  mai mare. În 25 de ani (între 1985 şi 2010) compania OSRAM, la care am activat după emigraţie, a vândut peste un miliard de astfel de surse moderne de lumină, realizând un câştig net de peste un miliard de dolari, dar și contribuind la economisirea unei cantități enorme de energie, încât venitul net a fost, este infinit mai mare.

13. Care este cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

– Nu am dorinţe (mari) rămase neîmplinite pentru că nu am trăit din iluzii, ci cu picioarele pe pământ. Am realizat, de fapt, peste așteptări, am avut o viaţă împlinită.

14. Deja peste un sfert de secol nu mai contenesc discuţiile controversate privind denumirea limbii oficiale, a etnonimului nostru adevărate, dar și asupra istoriei R. Moldova. Cine credeţi, ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Este extraordinară performanţa politică şi patriotică a intelectualităţii basarabene: proclamarea la 31 August 1989 a limbii române drept limbă oficială a STATULUI, căci românii sunt peste 70% din populaţia R. Moldova şi este firesc ca în ea rolul de limbă de stat să-l aibă limba populației autohtone, ea fiind și majoritară. Ruşilor să le fie şi acum, după 150 de ani, ruşine pentru că la 1860-1870 au interzis limba ACESTEI PĂRȚI DE POPOR ROMÂN – în propria sa casă. Iar românii din R. Moldova să fie nobili şi să respecte în continuare dorinţa firească a grupurilor etnice conlocuitoare: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei etc. să folosească şi să cultive limba maternă în şcoală şi în viaţă respectând principiul etnic al dreptului majorităţii de a conduce ţara.

15. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului Eugen Statnic peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Principiile mele de viaţă cred că deja s-au reliefat de la sine în răspunsurile precedente din acest interviu.

16. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Nimeni dintre prietenii vechi, începând cu foştii colegi de la Liceul ortodox „Simion Ştefan” (a fost episcop de Alba Iulia la 1640-1650) şi colegele dragi de la Liceul „Doamna Stanca” nu mi-au înşelat aşteptările. Am păstrat o caldă prietenie timp de peste 60 de ani, iar cei puţini rămaşi ne-am revăzut încă și în anii 2007-2012 la Cluj, dar… tot mai puţini, tot mai bătrâni, însă şi mai uniţi sufleteşte, inclusiv prin amintirile despre anii tinereţii, anii primului sărut şi ai primelor vise – cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acum (2016) au mai rămas doar un coleg – Sabin Mureşan şi două colege – Stela Nicoară şi Lucia Flămând, soţia academicianului fizician Ion Ursu.

17. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie fericit?

– Cel mai mare obstacol în calea fericirii sunt aşteptările sau planurile prea mari. Mulţi oameni nu țin cont de realitatea vieţii şi îşi fac iluzii care apoi nu se realizează. Deci, fără realism un om nu poate fi fericit. MULŢUMEŞTE-TE CU CEEA CE AI  / CE POȚI OBȚINE SAU REALIZA CU SIGURANȚĂ!

18. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Nu am fost membru de partid, deși în România erau patru milioane de „comunişti”, precum îşi ziceau mincinoşii. Eu am avut un crez: pentru noi, basarabenii, comunismul a fost ceva nefiresc, primitiv şi duşmănos. Comuniştii au luptat pentru dezmembrarea României. În 1940, când ţara era sfâșiată teritorial, comuniştii se bucurau. Același lucru se întâmpla și în Franţa: când, la 22 iunie 1940 Franţa a capitulat, acceptând înfrângerea militară, comuniştii francezi erau fericiţi. La procesul înscenat Mareşalului Ion Antonescu în mai 1946 la Bucureşti dânsul a spus: „Comuniştii nu au fost cu ţara. Le-am făcut un lagăr pentru 1500 la Târgu-Jiu, ca să-i feresc de răzbunarea populaţiei, dar nu am putut aduna decât 800. Atâţia şi erau comuniştii în România, iar dintre ei doar 164 de români rătăciţi, restul erau evrei, unguri şi ucraineni care nici nu au putut fi cu ţara”. Eu cred că Antonescu spunea adevărul. Comuniştii au fost împotriva poporului român!

Deci, nu am făcut politică. Or, prin alte cuvinte, politica mea au fost munca şi onoarea!

19, 20, 21. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii? Cine, credeţi, ar putea scoate R. Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială? Credeţi în viitorul acestui stat?

– Necunoscând toate desfăşurările politice din R. Moldova în anii 1989-2016, dar şi mai ales neînțelegând de unde vine interminabila discordie între politicienii patrioţi care ar fi putut face ceva în anii 1990-ґ93 când “fierul era roșu”, nu pot „să-mi dau cu părerea”. Sunt însă convins că elitele implicate în politică nu dau dovadă de cultură istorică şi politică, acționează fără sistem şi fără cap.

Cauza acestei stări o cunoaștem, ea manifestându-se nu numai la români. Vorba e despre nerecunoaşterea valorilor. Ca urmare, cei ce pretind că fac politica statului nu respectă / nu se conduc de valorile poporului în a cărui serviciu s-au angajat să fie, ci de vorbărie. Fiecare crede, pesemne, că doar el este cel mai bun, că el le ştie pe toate. Întocmai ca la vechii (şi noii) greci: Discordia / lipsa concordiei e cauza eşecului politic (nerealizarea până acum a Re-Unirii cu Țara), ca și a totalului eşec economic (sărăcie cumplită, lipsa de perspectivă pentru acest stat).

22, 23, 24, 25, 26. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Statnic? Conturaţi un portret al familiei Dvs. Cu ce preferaţi să Vă ocupaţi în timpul liber? În casa familiei Statnic ce bucate şi băuturi sunt preferate? Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

– Eu cred că familia este încă, trebuie să rămână și va fi celula elementară, de bază, a societăţii omeneşti. Acum în lume, la acest capitol, domină prostia şi cultul minorităţilor de gen, care pentru unii, au devenit mai importante decât familia tradițională / naturală. Așa sunt: homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. Niște minorităţi de 2-3% care pretind să fie recunoscute şi chiar să domine viaţa societății, ea mai și fiind derutată de mediile audiovizuale. Și mă bucur că în România trei milioane de semnatari cer modificarea Constituției astfel încât ea să stipuleze că familia se întemeiază pe căsătoria între bărbat și femeie, nu între soți, precum e prevăzut acum. Iar în iulie 2016 Curtea Constituțională a vizat pozitiv această inițiativă. Rămâne să sperăm că actualilor parlamentari le va ajunge înțelepciune pentru a adopta această rectificare foarte benefică, chiar dacă celor de la Bruxelles ar putea să nu placă.

Nimeni nu este vinovat de orientarea sa sexuală care în cele mai multe cazuri se datorează unei anumite configurații genetice, alta decât cea condusă de ereditatea psihofizică naturală și dominantă, ea caracterizând peste 95% din populație. Acești oameni au o slăbiciune, un defect și e în firea lor să dorească a-și compensa cumva carența… Însă nu cu prețul subminării Institutului familiei tradiționale, ca temelie – de milenii –  a societății și absolut firească pentru majoritatea oamenilor…

• Cu cât societatea e mai modernă şi mai avansată, iar populația, – luată în ansamblu –  mai bogată, cu atât, pentru tot mai multă lume, din păcate, familia reprezintă mai puţin. Odată ce nu mai există, ca în trecutul nu tocmai îndepărtat, dependenţa materială a majorității soţiilor de soții lor, iar a copiilor – de familie, scade numărul căsătoriilor şi creşte numărul divorţurilor. Educaţia în şcoală nu mai urmăreşte creşterea tineretului în spiritul modestiei şi cinstei, al muncii şi recunoaşterii unei anumite discipline sociale, axate pe familie. O parte a persoanelor tinere nici nu se mai căsătoresc, aceasta foarte des pentru că, nedispunând de un loc de muncă, nu-și au existenţa asigurată. Şomajul, chiar și în Uniunea Europeană, e o boală permanentă, care distruge societatea. O parte considerabilă a tinerilor de 18-27 de ani nu au un viitor limpede în faţa lor, căci sunt şomeri. (Conform unor date recente, aceștia constituiau: 56% – în Grecia, 48% – în Spania, 39% – în Italia, 28% în – Franța, 21% – în Belgia, fiind mai puțini, și anume câte 7% – în Germania, Olanda, Danemarca şi Suedia. Nu cunosc situaţia din fostele ţări socialiste.) Aceasta este o catastrofă pentru toată UE, dar aşa-zişii conducători ai ei sunt preocupați de cu totul alte probleme (salvarea Greciei, repartizarea refugiaţilor, combaterea terorismului islamic provocat de războaiele nedrepte din Irak, Afganistan, Libia, Siria…

Pentru soții Statnic și copiii noștri familia a fost și rămâne ceva sfânt, iar crezul acestei familii a fost și este întotdeauna: cinste, muncă și modestie. Inge, soţia mea (1931-2011), în anii 1938-1948, adică din fragedă copilărie, a învăţat baletul clasic şi muzica la Sibiu, în comunitatea săsească. În toamna lui 1949 maestra de balet și educatoarea sa, dna Mercedes Pavelici a luat-o la Timişoara, în corpul de balet. Cu multă muncă şi talentul cultivat – prin efort extraordinar (şase-opt ore de exerciții zilnic) – Inge a parcurs toate treptele profesionale, devenind solistă corifee, prim-balerină lirică, una din cele mai bune balerine din România, în anii 1956-ґ62, după Irinel Liciu (Bucureşti) și Larissa Şorban (Cluj). Trăind la Bucureşti, ne-au venit copiii: Carina (1963), Ingemar (1967) şi apoi Axel (1974). Însă mezinul ne-a schimbat viaţa, dat fiind că s-a născut cu un defect genetic (Down Syndrom), generat de o intoxicare cu Ozon în iarna 1973-74, când am lucrat în laborator cu tensiuni de 25 000-30 000 volţi, neştiind de efectul dăunător al ionizării aerului pe care-l respiram şi care a atacat metabolismul histaminei din matricea genetică.

Boala lui Axel cu defect major de cord şi alte malformaţii nu au putut fi tratate atunci în ţară. În anii 1975-ґ76, în timp ce lucram din greu la construcţia casei noastre de pe dealul Stejărişului din Braşov, copilul se dezvolta încet şi nesigur. A început să meargă la trei ani şi să pronunţe doar câteva cuvinte la patru-cinci ani. Operaţia anomaliei cardiace nu s-a putut face la Bucureşti – nici la cei mai mari specialişti (la care, prin poziţia mea în „Electronica” aveam acces şi susținere). În 1978 am terminat construcţia casei, epuizându-ne toate resursele financiare (peste 400 de mii lei câștigați, ca autor al cărţilor mele de electronică, dar şi al patentelor aplicate). Însă copilul ne era mai important decât toate alte probleme, chiar dacă primii doi copii erau încă adolescenți şi aveau nevoie de toată atenția părinților. În acele condiții, cu aprobarea guvernului, în 1980 l-am trimis pe Axel în Germania, unde a fost operat. Apoi a venit la el maică-sa, iar după un an şi ceva, am plecat şi eu cu ceilalți copii. Deci, am plecat în RFG legal, cu aprobări oficiale, de sus, chiar ale primului ministru de atunci.

Așadar, 20 de ani am muncit din greu la „Electronica” – ca şef de laborator, constructor-şef şi inginer-şef de concepţie, lucrând mai mult în laborator decât în conducerea operativă a cercetării ştiinţifice şi a proiectării tehnologice, zece ani fiind și reprezentantul R.S. România în Comisia de radioelectronică a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al țărilor lagărului socialist). Apoi au urmat încă 25 de ani de muncă în industria de electronică din Germania (la OSRAM, SIEMENS) şi din SUA (la OSRAM-SYLVANIA). Am realizat multe lucruri noi pe care alţii nu ştiau a le face, ba și încă în concurenţă nemijlocită cu Philips, General Electric, Matsushita, Toshiba sau Samsung, adică cele mai mari companii mondiale de electronică. Am participat la zeci de conferinţe internaţionale ştiinţifice, am publicat (ceea ce era deja protejat de patente) în publicaţii rare / de elită, ca PSST din SUA (adică Plasma Sources Science and Tehnology) sau IESNA (Illuminating Engineering Society of North America). Ultima carte apărută în România (1982) a fost „Televizoare cu circuite integrate”, dar cei 18 mii de lei primiți pentru ea nu mi-au ajuns la vamă unde pentru trecerea lucrurilor personale mi s-a luat peste 40 mii de lei. Asta a fost recunoştinţa RSR pentru toată munca mea, care a adus ţării multe milioane, dar şi pentru a doua jumătate a casei noastre, trecută în proprietatea statului, prima jumătate a ei fiindu-ne confiscată, chipurile, pentru trecerea ilegală a frontierei de către soţia mea, care plecase cu băieţelul legal, având paşaport semnat de un general de securitate, deci, nu furișându-se pe sub sârma ghimpată de la graniţă… Şi totuşi, eu am rămas credincios ţării mele, iar după 1990 am oferit României multe servicii şi proiecte, ca, de exemplu, “Proiectul Ecolux”, de care aveam dreptul să dispun precum aș fi dorit, într-un şir de ţări ale lumii.

Însă nimeni nu s-a arătat interesat de oferta mea, iar OSIM (Oficiul de Invenţii) mi-a cerut să depun, în prealabil, suma de 12000 $, taxa de prelucrare a patentului (!?).

Aici închei povestea familiei mele şi a împrejurărilor în care am părăsit, legal, ţara. De altfel, nici nu ştiu dacă toate acestea ar putea interesa pe cineva în vechea mea patrie mică, Basarabia, chiar și dintre eventualii cititori ai săptămânalului regional independent CUVÂNTUL, editat la Rezina. Din păcate, aproape toţi martorii timpului care, citind cele scrise aici, ar putea confirma faptele, nu mai sunt printre cei vii. Excepţie face fostul director general de la „Electronica”, F.D. Lăzăroiu, care la 90 de ani împliniţi trăieşte – ca profesor emerit, încă lucid şi activ, dar în singurătate –  la Paris, de vreo 30 de ani şi cu care sunt într-o relaţie de prietenie.

 

 27. În opinia Dvs., care sunt cele mai stringente probleme specifice pentru educaţia şi cultura din R.Moldova?

28. Credeţi că R. Moldova are şanse să se integreze în Comunitatea Europeană?

– Nici R. Moldova, nici Ucraina nu au şanse reale de a deveni membre ale UE în următorii 10-15 ani, deoarece UE nu mai are resursele financiare necesare. Nici menţinerea în UE a actualilor ei membri nu e uşor de realizat, dacă luăm în considerare situaţia chiar și a unei singure țări – Grecia, care a ajuns în UE prin fals şi şmecherie, având o datorie externă de tocmai 360 miliarde Ђ. Or, singura ţară care mai poate plăti e Germania, dar şi resursele ei sunt limitate. Marea Britanie, chiar și până la Brexit, nu dădea nimic şi nu primea refugiați – din cei 1,43 mil., care au ajuns în Europa (majoritatea – în Germania), în anul 2015, şi care vor să-şi aducă familiile, rămase acasă, adică după ei vor veni încă 3-4 mil. E bine să se ştie că întreținerea fiecărui refugiat, primit în Germania, costă 22 000 de euro pe an. Dar şi că abia peste trei-patru ani, și doar puţinii dintre refugiaţi vor deveni producători – acei care vor însuși barem elementar limba țării şi, bineînțeles, vor avea vreo meserie. Dar 90% nu îndeplinesc aceste condiţii în primii cinci ani, ei trăind pe punga contribuabililor şi nu a doamnei Merkel.

Fostele ţări socialiste, ajunse în UE (Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Slovenia, Croaţia…), nu primesc refugiaţi, inclusiv din cauze economice. Italia se face că nu vede şi se bucură când refugiaţii se duc în Germania. Austria, Olanda, Danemarca, Suedia, Franţa nu mai acceptă imigranţi. Iar ei, în număr de vreo 15 mil., stau deja cu bagajele făcute şi așteaptă. Chiar dacă o mare parte a celor care își zic refugiaţi nu sunt cei mai năpăstuiţi, ci doar cei mai şmecheri şi nu fără bani: fiecare dispune de 7 000-12 000 euro pregătiţi pentru  a ajunge în Europa.

29. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

– Cu privire la diferendul transnistrean nu mă pot pronunța, fiindcă nu cunosc suficient problema pentru a avea o opinie.

30. Ce aţi mai vrea să transmiteţi cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

– Ca și pentru unele alte foste republici sovietice, problema majoră pentru R. Moldova este prezenţa în populaţia ei a unui număr impunător de ruşi şi ucraineni – cca un milion de persoane (cam 20-25% din totalul populației). Majoritatea lor se încred în forţa Rusiei şi în protecţia din partea ei. Mulți „moldoveni” din această parte a populației R. Moldova și-au făcut și cetățenie rusească, iar patria lor istorică, pretinzând că are dreptul de a-și apăra compatrioții din fostele republici sovietice, în fapt, folosește acest paravan pentru a le împiedica acestor state să-și croiască alt drum, decât dependența totală de Rusia.

Politica nu este nicidecum în drept să aţâţe spiritele primitive. Din contră, e de datoria întregii clase politice a R. Moldova de a continua și a amplifica efortul de apropiere a intereselor părților populației ei, de a-i convinge pe oameni, de orice origine etnică ar fi, că nimeni nu va veni să soluționeze problemele vieții locuitorilor din acest teritoriu. Că doar prin muncă – unde politicienii au misiunea de a fi ca exemple demne de urmat pentru ceilalți, – și, deci, prin asigurarea, pe această cale, a unei înviorări a dezvoltării economice va putea fi depășită actuala stare de sărăcie a majorității populației.

Sunt convins că Moldovenii dintre Prut și Nistru nu sunt nicidecum dușmani ai oamenilor proveniți din alte etnii și care, în virtutea unor sau altor împrejurări, au venit pe pământul lor strămoșesc, devenindu-le conlocuitori. Dar nici rușii, ca și ceilalți minoritari din R. Moldova, nu au absolut pentru ce să se dușmănească cu românii moldoveni din Basarabia, această parte a poporului român, foarte muncitoare și tolerantă.

Prin politică tolerantă și de cointeresare minoritatea rusă – care rămâne încă valoroasă, inclusiv sub aspect tehnologic – trebuie și poate (mai ales, prin respect reciproc şi preţuire) să ne fie prietenă. Și aici rolul intelectualității, din ambele părți, e greu de supraapreciat.

E necesar să fie câştigată cu răbdare buna intenție a intelectualităţii, după care vor veni şi oamenii de rând. Presa, cuvântul, mai ales, „tonul” cuvântului, trebuie să fie cinstit.

 

Consemnare: Tudor Iaşcenco

 

Source: cuvintul.md

Distribuie

Lasă un răspuns