Pacea începe cu mine

Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt (Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia, vol. 1)

 

Ce este pacea? O fi oare acest lexem pură semiotică, doar o adunătură inconştientă din două consoane, o vocală şi un diftong?

Pacea e mai mult decât atât.

 

Dincolo de semnificaţia din dicţionar prin care acestui cuvânt, în prim plan, i se atribuie sensul de “stare de bună înţelegere între popoare, situaţie în care nu există conflicte armate sau războaie între state, popoare, populaţii”, acest articol lexicografic comportă o semnificaţie mult mai profundă şi individuală.  Pacea poate fi percepută diferit, în dependenţă de cel care îşi adresează întrebarea din primul alineat al acestui eseu.

Pacea este o stare de linişte, o stare de calm sufletesc, care este dobândită şi râvnită de orice om din acest Univers. E atunci când, după un prelung plânset, nou-născutul este aşezat la sânul mamei şi lipit de ea, încearcă pentru prima oară această stare pământească, acumulând energie şi imunitate de la laptele matern. Pacea este simţită de elevul timid, care, ajungând în bancă, se mulţumeşte cu faptul că nimeni din colegi nu a râs pe seama lui când a trecut la tablă, oferind răspunsuri incorecte la întrebările profesorului.

Pacea înseamnă luptă, un război continuu cu tine însuţi. Nu poţi fi împăcat cu cei din jur dacă nu găseşti echilibru cu propria persoană. Într-un secol al tehnologiilor avansate, când încercăm să găsim fericirea printr-o singură apreciere la o postare pe facebook, suntem prea departe de Pace. Dependenţi de mediul virtual, încercăm să ne restabilim echilibrul sufletesc, navigând excesiv pe reţelele de socializare, în speranţa că vom găsi apreciere din partea altora ca noi şi, astfel, vom reuşi să ne convingem că am găsit pace. Asta, însă, pentru puţin timp, pentru că PACEA începe de la fiecare. PACEA începe de la MINE şi nu contează câte like-uri din partea internauţilor am acumulat. Pacea înseamnă să mă accept aşa cum sunt, dar asta nu e deloc uşor, în condiţiile în care toţi tind spre perfecţiune obscură, degradată de normele esteticului actual. Să fiu împăcată cu mine ar însemna să conştientizez că eu nu pot fi ca alţii, că Dumnezeu m-a creat unică şi că nu mă pot compara cu alţii pentru că asta nu face decât să îmi deterioreze “firul alb” al păcii din suflet.

Pacea se vede limpede pe chipurile senine ale enoriaşilor, care, după câteva ore de ascultare a Sfintei Liturghii, merg spre casă cu capul mai uşurat,meditând asupra faptului că ei sunt cei care-şi pot soluţiona problemele, ei sunt cei care îşi pot oferi liniştea dorită. Noi ne putem dezvolta această abilitate, noi putem să dobândim pacea.

Raportând subiectul la literatura română, aş vrea să remarc pacea inimaginabilă emanată de sufletul lui Onache Cărăbuş din romanul Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă. Personajul literar este asemeni unui basarabean de la ţară care, împovărat de griji, acceptă toate necazurile vieţii şi aşa cum porneşte în această călătorie lumească, bun şi împăciuitor, aşa şi sfârşeşte, iar fluturii din faţa ochilor sunt dovada păcii care nu l-a lăsat singur nicio clipă.

Unde este pace, acolo este dragoste, unde este dragoste, acolo este dumnezeu. Deci, pacea este echivalentul divinităţii. Tot ce a fost făurit prin Duhul sfânt se rezumă la sintagma a găsi pacea. Pacea, la fel ca dragostea, nu ţine de doctrina religioasă. Orice om evlavios ştie cum să-şi găsească pacea. Pacea ne îndeamnă la dialog, chiar dacă suntem de rase diferite, orientări politice diferite şi religii diferite. Împreună, cu pacea fiecăruia, putem crea un imperiu al PĂCII. Astfel, nu doar ţara noastră va înflori, ci şi toată lumea din jur.

În concluzie vreau să subliniez: PACEA începe cu MINE şi de la MINE pentru că eu sunt cea care o pot semăna printre oameni, iubindu-i, respectându-i şi apreciindu-i la adevărata lor valoare.

Natalia Rotari, Şoldăneşti

 

Distribuie

Lasă un răspuns