Omul şi Norocul

Am citit undeva că nu este Om pe care Norocul să nu-l fi cercat măcar o dată. Dar dacă Omul nu-i pregătit să-l întâmpine, Norocul intră pe uşă şi iese pe fereastră.

Cât mă priveşte, eu cred că Dumnezeu a avut grijă să încredinţeze viaţa şi destinul meu unui înger păzitor puternic şi devotat, iar majoritatea celor care au fost şi mai rămân alături, într-un fel sau altul, m-au ajutat să fac faţă provocărilor, să trec relativ uşor cumpenele hărăzite oricărui pământean.

În ajunul celor 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate în presa din Rezina, când scriu aceste cuvinte, îi am în vedere pe buneii şi părinţii, surorile și frații mei şi ai soţiei, o mare parte din profesorii de la şcolile din Coşerniţa Sorocii natală și Jora de Mijloc, Orhei, de la Universitatea de Stat din Moldova; pe Elena Ţurcan, Claudia şi Vasile Gorbatenchi cu care, la Rezina, am fost practic o familie; zeci de colegi de breaslă de la ziarele Farul Nistrean (anii 1968-1995), Tinerimea Moldovei (1967-1996), Viaţa Satului şi Moldova Suverană, (1969-1994), revista ”Basarabia”, alte publicaţii la care am colaborat pe parcursul anilor; colegii de la Asociația Presei Independente, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Investigații Jurnalistice, RISE, cu ajutorul cărora am înțeles care-i rolul adevărat al jurnalistului în societate, m-am conformat regulilor de exercitare a acestui rol. Lor le datorez şi le dedic cartea „Eu şi Noi”, care a văzut lumina tiparului chiar zilele acestea.

La o întâlnire cu un grup de studenţi, viitori jurnalişti am fost întrebat cu ce se alege un jurnalist din provincie după decenii de activitate în domeniu. Le-am răspuns că vizavi de mine cel mai adecvat răspuns la această întrebare ar putea fi găsit în cele 50 de colecţii ale ziarelor Farul Nistrean şi Cuvântul, plămădite şi coapte inclusiv şi cu truda mea; în 12 cărţi de publicistică şi sutele de publicaţii semnate în mass-media naţională cu protagonişti de la baştina mea – Coşerniţa Sorocii, din raionul Rezina şi din regiunea Orhei. E mult, e puţin? Nu ştiu. Depinde cu ce arşin măsori. Personal, din toate cele realizate în cinci decenii de activitate aş evidenţia trei lucruri dominante, complice la care am fost şi cu care mă mândresc îndeosebi: familia, săptămânalul CUVÂNTUL, Asociaţia Presei Independente.

Şi încă un lucru aş vrea să-l menţionez. Ponderea unui jurnalist din presa scrisă se măsoară în primul rând cu numărul cititorilor publicaţiei respective. Echipele noastre, şi cea de la Farul Nistrean, şi cea de la Cuvântul s-au bucurat şi beneficiază în continuare de o mare susţinere din partea cititorilor, pentru ce am fost şi rămânem mereu recunoscători.

Tudor Iaşcenco

Distribuie

Lasă un răspuns