Nu negăm Holocaustul, dar nici nu înconjurăm adevărul

În nr. 7 din luna mai curent, ziarul Naș Golos, publicaţie a comunității evreiești din R. Moldova, inserează un articol semnat de Ilia Mariamis, directorul publicației, în care este luat în răspăr materialul meu despre faptul cum administrația Șor de la Orhei a marcat ”ziua eliberării Orheiului de sub ocupația fascistă” și mai nu mă acuză că eu aş nega Holocaustul.

Articolul se numește Администрация Антонеску позаботилась о евреях? (Administraţia Antonescu a avut grijă de evrei?) și autorul lui se referă la ceea ce numeşte “ororile regimului Antonescu contra populației evreiești din ținut”, o teză propagandistică din perioada sovietică. Autorul se arată deranjat de afirmaţiile mele că viața evreilor deportați ar fi fost reglementată de niște instrucțiuni.

Nu este în obiceiul nostru să polemizăm în paginile ziarului cu nici un coleg de breaslă, dar cazul dat este unul special. Or, uneori liderii unor comunități de la noi nu vor să înțeleagă că până acum au fost ascunse prea multe lucruri, inclusiv despre relaţiile dintre etniile conlocutoare din Basarabia şi e bine ca adevărul să fie scos la suprafaţă. Cred că de aceasta are nevoie și comunitatea evreiască. Probabil, dl Mariamis, fiind locuitor al Chișinăului, ține minte că prin 1969-1970 pe locul Memorialului de azi al Victimelor Holocaustului de pe strada Orheiului era o placă cu inscripţia în rusește ”Tut fașistî rastrelivali sovietskih  grajdan” (Aici fasciștii au împușcat cetățeni sovietici”). Adică tragedia evreilor de fapt era trecută sub tăcere. De ce? De ce comunitatea evreiască nu trage anumite concluzii din asta, dar continuă să opereze cu nişte poveşti învechite?

Or, catastrofa întregii populații dintre Prut și Nistru a durat din 1940 până în 1953, adică de la prima ”eliberare” până la moartea lui Stalin, când în Moldova sovietică la victimele războiului – peste 100 000 de oameni – s-au adăugat cele ale foametei din 1946-1947 – 250 000 de victime (neoficial – mai mult) ale deportărilor etc. Adică acest tronson de timp, 1940-1953,  s-a soldat cu sute de mii de victime de toate etniile: moldoveni, evrei, găgăuzi, ucraineni etc.

Dar să revin la subiect. Da, în timpul războiului, s-au săvârșit crime contra populației evreiești, pentru ce autorii lor au primit cu vârf și îndesat. Mulți făptași și pretinși făptași  – de la generalul Piki Vasiliu, șeful jandarmeriei din ținut, Gheorghe Alexianu, administratorul civil al Transnistriei, care au fost condamnați la moarte, până la moș Dănilă Roșca, consăteanul meu, care a stat închis 7 ani pentru că a fost șeful postului de jandarmi la Goian (eliberat după moartea lui Stalin și care s-a destăinuit cu limbă de moarte că n-a omorât pe nimeni, dimpotrivă a apărat deportații de abuzurile populației locale). Dar documentele timpului arată și că Guvernământul Transnistriei se conducea de acte normative și instrucțiuni care reglementau regimul acelor oameni…

Nu neg Holocaustul, dar nu agreez conţinutul cărții Холокост на территории Молдовы и в прилегающих областях Украины de Sergiu Nazaria, nici pe Piotr Șornikov din simplul motiv că aceştea au avut drept scop ațâțarea sentimentelor românofobe și iudofobe în societatea moldovenească. Dau doar un exemplu: Nazaria scrie în cartea sa despre 380 000 de victime din rândul populației evreiești. În același timp prof. dr. Ion Coja, autorul cărții Protocoalele Cagaionului, scrie că nu este de acord cu cifra de 100 000 de victime ale regimului Antonescu, cifră revendicată de Institutul Eli Wiesel. Iar Wikipedia indică: în Basarabia anilor 30 ai sec. trecut populația evreiască constituia 204.858 persoane, adică 7 % din numărul total al populației.

Dacă ținem cont de faptul că în anii următori numărul populației evreiești a fost în scădere, de unde a luat Nazaria cifra de 380 000 evrei uciși de români dacă aici locuiau de 2 ori mai puțini evrei?!

Nu credem ca Nazaria să nu fi cercetat ordinele și instrucțiunile guvernatorului Transnistriei. De ce nu a publicat barem un extras? Or, asta înseamnă că administrația antonesciană iudofobă cum era, totuși ”позаботилась о евреях”, adică a avut grijă de ei!

Ion Coja mai mențio-nează și alte situații curioase: mareșalul Antonescu, fost coleg de clasă la liceul Matei Basarab cu Wilhelm Filderman, președintele Asociației Comunităților Evreiești, liderul incontestabil al evreimii române de atunci, îi dădea mașina sa de serviciu timp de două săptămâni pentru a-i inspecta pe evreii deportați în Transnistria. După unele date, Filderman chiar a trăit cu soția la Moghilev-Podolski mai multe luni pe parcursul anului 1943, revenind la București după intervențiile reginei-mamă și a ministrului de interne Dumitru Popescu.

Nu numai Coja încearcă să facă lumină asupra problemei respective. În librăriile Iașilor se găseşte o carte voluminoasă, care se numește Mareșalul Antonescu, o biografie de Teșu Solomovici, publicist român de etnie evreu, care descrie relațiile deloc simple ale conducătorului Statului Român cu comunitatea evreiască şi care pomenește de fiecare dată la lansările lucrării lui că, ”datorită mareșalului  eu, un copil de 7-10 ani, am rămas în viață!”

Adică Teșu Solomovici, un om cu memorie și obraz, precizează că, în pofida circumstanțelor în care au nimerit conaționalii lui în timpul acelei conflagraţii mondiale, situația lor era mult mai bună decât în țările Axiei sau cele ocupate de Germania nazistă. Cu siguranță, nici un eșalon cu evrei din România nu a luat calea lagărelor naziste de concentrare, astfel circa 400 000 de evrei, grosul populației de confesiune mozaică, au fost salvaţi, menționează autorul.

Dar argumentul forte care pune punctul pe ”i” în ce privește această problemă delicată aparține lui Shimon Peres, președintele Statului Israel, care în august 2012 a vizitat Bucureștiul și a declarat în cadrul conferinței de presă de la Președinția României următoarele: (reproducem mot-a-mot declarația Domniei Sale): “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400 000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român și să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina și care va continua multă vreme în viitor, nu doar în istorie”.

Declarația regretatului Shimon Peres, politician înțelept, unul din părinții-fondatori ai Statului Israiel, trebuie, cred, să-i pună pe gânduri pe diriguitorii comunității mozaice din R.Moldova, pentru a aborda un pic altfel cele întâmplate în ținut în anii 40-50 ai secolului trecut.

 

Ion Cernei

 

 

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns