"Ne-am apărat singuri şcoala de atacurile separatiştilor"

Raisa Pădurean, directoare-adjunctă la Liceul Teoretic ”Lucian Blaga” din Tiraspol s-a născut în s. Leușeni, raionul Telenești. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Pedagogice din Tiraspol şi Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Debutul pedagogic l-a făcut în calitate de învățătoare la Şcoala Medie Chistelnița, Teleneşti, apoi educatoare la gradinița din Sucleia, raionul Slobozia. Din 1994 activează la Şcoala Medie nr. 20 din Tiraspol, actualul LT “Lucian Blaga”. 

Decorată cu Ordinul “Credinţă Patriei”, clasa I (2010), Ordinul “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2014),  diplome și alte semne de gratitudine din partea Ministerului Educației al Republicii Moldova.

 

1. Doamnă Raisa Pădurean, ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

– Satul natal în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani, pentru că eram copil și nu știam ce este viața și cât de greu e să treci prin ea. ”Acasă”, sunt şi minunaţii codri din preajma satului natal.

2. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat ca-racterul şi viitorul?

– La școala medie din satul natal am avut dascăli buni: dl Catrinescu, profesor de matematică, dirigintele nostru; regretata profesoară de istorie Ala Romanescu; dna Victoria Buduluță, profesoară de fizică – era severă cu noi, dar avea mare dreptate când zicea că noi suntem români. Dânsa vorbea o română curată şi frumoasă, chiar dacă pe atunci noi, copiii, nu aveam idee ce înseamnă să fii român. Am avut și un bunic de aur pe nume Petru Saculțan, de la care am avut ce învăța.

3. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Și părinții, și bunicii au fost țărani. Basarabeni. Bunelul a muncit la pământ aproape 50 de ani, tata, Pavel Saculțan, – peste 40 de ani. Au fost oameni stimați. Cu părere de rău, buneii și mama nu mai sunt în viață. Bunelul Petru a fost o enciclopedie vie, de la el am învățat multă istorie națională, despre ce nu se vorbea în școala sovietică. El făcuse serviciul militar în Armata Română, apoi l-au luat ruşii la război, a avut o viaţă deloc ușoară.

4. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

– La Telenești nu am fost de mulți ani, dar, din câte știu, nu s-au făcut mari schimbări. Iar satul natal nu se deosebeşte de alte localităţi din R.Moldova. Oameni îmbătrâniți, tineri plecați. Din lucrurile pozitive pot menţiona că au fost renovate clădirile școlii, casei de cultură, amenajat stadionul. Ca să faci schimbări cardinale e nevoie de mulți bani. Dar, de unde să ai bani pentru infrastructură, dacă economia ţării, a raionului este la pământ, oamenii nu au surse stabile de existenţă. Şi totuşi, admir energia primarului de Leușeni Anatol Pasat, a consilierilor locali, intelectualilor din sat, eforturile lor de a face ceva pentru comunitate.

Apropo, Leușenii aveau cândva plantații mari de viță-de-vie de soiuri europene, capacități de producere a vinurilor. Embargourile rusești au condus la distrugerea acestei ramuri a economiei satului şi raionului.

5. Ce lucruri Vă mai aduc aminte de casa părintească?

– Am adus cu mine la Tiraspol prosoape naționale, un ulcior din lut, călimara care o purtam la școală în clasele primare… Am și un album cu fotografii. Când mă apucă nostalgia îl răsfoiec și-mi amintesc de vatra părintească. Iar prosoapele le folosesc la diverse activități extraşcolare. Apreciez mult tot ce este legat de obiceiurile și tradițiile neamului, mă strădui şi elevii din Tiraspol să se familiarizeze cu ele. Sunt pasionată și de arta populară.

6. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– Valeriu Butulescu spunea: ”Sunt fir de nisip. Dar fără mine, mai gol va fi pustiul”.  Cred că fără ei, dascălii, satul ar fi pustiu. Anume ei sunt cei care merită să fie veșnic printre noi. Pentru că ei contribuie la formarea şi tratarea sufletelor omenești. Ei sunt cei fără de care noi nu am fi fost cine suntem, cei care ne fac oameni și ne pornesc în lume, ne-au îndrumat și ne vor îndruma chiar și atunci când nu vor mai fi.

7. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau disidenţi?

– Am fost activistă, dar și disidentă, până în prezent. Dumnezeu m-a înzestrat cu multe calităţi care mă fac să rămân mereu în tumultul vieţii. Tot ceea ce fac pentru oameni fac, pentru discipolii mei, care au nevoie de un lider.

8. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

– Omul la nevoie se cunoaște, deaceea apreciez simplitatea, devotamentul, încrederea și cumsecădenia.

9. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Visul meu este realizat cam la 80 %. Mai am câteva lucruri de făcut, apoi, vorba aia, pot să mor fericită.

10. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

– Sunt o femeie puternică, am un caracter de fier. Peste tot am mers singură, mi-am pus scopul şi l-am atins. Cădeam, dar mă ridicam și mergeam înainte. Ce mi-am dorit, am realizat de sinestătător. Mi-am zis că vreau să mai fac o facultate și am făcut-o, treapta a doua – masterat în domeniul asistenței sociale. Acum mă gândesc şi la un doctorat…

11. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi odată un moment din viaţa Dvs., pe care l-aţi alege?

– Aș lua viața de la început așa cum a fost, numai că aș fi mai atentă și aș înlătura oamenii falși și invidioși din calea mea, clipele negre și tristețea. În rest, mi-aș trăi viața tot înconjurată de oameni, inclusiv de copii, pentru că asta mă face să fiu fericită.

12. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeana şi profesoara Raisa Pădurean?

– Am făcut în viaţă ceea ce mi-a dictat inima. Sunt fericită când în jurul meu văd copii fericiți. Mă bucur când oamenii vin la mine după un sfat sau ajutor, asta îmi dă puteri.

Sunt mândră de copiii mei, dar şi de discipoli; de faptul că am fost apreciată cu  distincţii de stat.  În anul 2010 mi s-a decernat Medalia Comemorativă pentru activitatea mea în partea stângă a Nistrului şi asta a fost o mulţumire sufletească pentru toate eforturile noastre de a păstra şcoala românească aici.  

13. Care-i cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

–  Am două dorințe: să văd țara reîntregită şi să am o casă. E grea viața în cămin pentru un om de vârsta mea. Şi aș mai vrea, măcar pentru scurt timp, să fac schimb de locuinţe cu un demnitar, adică eu să trăiesc într-o casă normală, iar el – în camera mea din cămin, apoi să ne împărtășim impresiile în public. Numai nu cred că cineva ar accepta o asemenea provocare.

14. Mai mult de două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R.Moldova. Cine, credeţi, ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Savanţii din domeniu au pus deja punctul. Vorbim limba română și suntem parte a istoriei românilor. Parlamentul ar trebui să se conformeze acestor decizii. Să procedăm ca în țările civilizate – scăpăm de trădători, trăim în pace și bună înţelegere, învățând limba și istoria neamului românesc. Nu trebuie să cerșim ceea ce este al nostru.

15. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţenei şi profesoarei Raisa Pădurean, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Bine faci – bine ajungi. Cere și ți se va da. Dacă ai început un lucru – du-l până la capăt. Sunt principii de care m-am condus întotdeauna. Le-am moştenit de la mama mea, care a fost o fiinţă deosebită.

16. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– M-au trădat și prietenii, dar și dintre colegi. Invidia, banii și puterea îi orbește pe unii. Dar toate acestea sunt până la o vreme. E mai greu să fii Om.

16. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie  fericit?

– Fericirea o face omul cu mintea și cu mâna sa. Consider că nu poți fi fericit, dacă nu lași o urmă pe pământ. Eu am lăsat destule urme vizibile, de aceea într-un fel mă consider fericită, dar nu şi pe deplin împlinită, pentru că nu am reușit până în prezent să am casa mea.

18. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Am fost consilieră în Consiliul Municipal Chișinău 4 ani. Făceam naveta la Chişinău din banii proprii pentru a participa la ședințe. Uneori mă întorceam târziu la Tiraspol, iar a doua zi trebuia să merg la ore. Cel mai complicat era pe timp de iarnă, când trebuia să ies la 5 din casă pentru ca la 8 să fiu la Primăria Chişinău. Nu am făcut nimic pentru mine personal, am ajutat cetățenilor din Chișinău așa cum am putut. Deşi se zvonește că eu aș fi primit apartament cu 3 odăi în Capitală. Nu-i adevărat. Şi copiii mei stau cu chirie.

19. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

– Autoritățile de la Chișinău din ultimele decenii și-au bătut joc de popor. Noi am așteptat schimbări pozitive, dar unde am ajuns? Chiar dacă s-au produs și lucruri bune în acești ani, autorităţile nu prea au cu ce se lăuda. S-ar fi putut de realizat mai multe, dacă cei de la Putere nu ar fi procedat ca în fabula despre racul, broasca şi o ştiucă. Dacă nu am fi avut atâţia hoți şi oameni imorali la putere, cred că viața în Moldova ar fi fost mult mai ușoară.

20. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Cred că avem persoanele potrivite, dar care încă nu au susținere din partea societății. La noi cine ajunge la putere? Cei ce au bani mulţi, ştiu să fure şi să amăgească lumea, dar idee nu au, nici nu vor să scoată țara din mocirlă.

21. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Eu cred în viitorul României Mari. Republica Moldova nu are viitor. Atâta timp cât ne vom numi Republica Moldova, nu vom avea liniște și pace. Vor trage ruşii de noi care și cum vor putea. Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc. Sunt cuvinte de aur, spuse de regretatul Gheorghe Ghimpu.

22. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Pădurean?

– În anul IV de studenție, am întâlnit marea dragoste – pe tatăl copiilor mei, Iurie Pădurean. Mai întâi am corespondat doi ani, pentru că el făcea serviciul militar la flota Mării Negre. Când s-a întors ne-am căsătorit. A fost greu, dar interesant. Învăţam, creşteam copiii…

23. Cu ce se ocupă membrii familiei Dvs.?

– Soțul, cu regret, ne-a părăsit la 50 de ani. Fiul, Andrei, a absolvit Academia de Muzică şi Arte din Chișinău şi a muncit mulţi ani la un post de televiziune din Capitală. La moment este plecat la muncă peste hotare pentru că aici este imposibil să te realizezi și, mai ales, să câştigi bani pentru ca să-ţi poți procura o casă. Fiica, Elena Pădurean (Solomon), are și ea familia sa. Anul acesta va absolvi Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chișinău. Cei doi copii mi-au adus doi nepoţei: Vlad şi Nica. Ei toţi constituie cea mai mare bucurie a vieţii mele.

24. Cum preferaţi să petreceţi timpul liber?

– La Tiraspol nu prea ai unde merge în timpul liber. De aceea prefer să citesc ori să merg la Chișinău la copii și la prieteni, dar şi la activităţi, întruniri, proteste, mă implic în diverse proiecte ca să nu trăiesc degeaba. Îmi place să aduc zâmbete pe fețele celor mai trişti ca mine. Asta îmi dă noi puteri.

25. În casa familiei   Pădurean ce bucate şi băuturi sunt preferate?

– Când eram copilă, mama, pentru zilele de sâmbătă și duminică făsea sarmale, cocea plăcinte, tăia păsări și ne alinta cu bucate sănătoase și gustoase. Așa am apucat și eu să gătesc. Vinul de la tata este cel mai preferat, pentru că este foarte gustos.

26. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

– Nu am fost copilul cel mai cuminte. Mai mult mă jucam cu băieții, eram bătăusă, apărătoarea fetelor din clasă. Uneori băieții fugeau de mine. Tata voia să învăț la Tehnicumul Agricol din Cucuruzeni, să devin brigadieră. Mereu zicea: dacă îți fugi toți din sat, cine va lucra la pământ? Eu însă eram sătulă de sapă, de aceea am hotărât să plec noap-tea de acasă, la altă şcoală. Am ieşit prin grădină ca să nu mă audă părinţii și dusă am fost. Abea după ce am fost admisă la facultate, le-am dat de știre unde sunt…

Alt moment a fost când mi-am început activitatea pedagogică la grădiniţa din Sucleia, raionul Slobozia. Grădinița era rusească, dar peste un an, în 1989, s-a declanşat Mișcarea de Elibe-rare Națională. Eu am reușit să deschid o grupă de copii pe care-i instruiam în limba română. Am adunat peste 40 de copii de toate vârstele. Era o plăcere pentru mine. Părinții mă ajutau foarte mult. În câteva luni am reușit să aranjez procesul de educaţie în stil național. Era o grupă model în tot raionul Slobozia, organizam seminare și concursuri pentru educatorii și directorii de grădinițe din raion. Apoi am mai deschis o grupă cu instruire în limba română. Dar în anul 1991 am plecat în concediul de maternitate cu al doilea copil. În acest răstimp tot ce am creat în acea grădiniță s-a dus de râpă.

   Când fiul a mers în clasa I, am fost invitată să muncesc în școala cu predare în limba română nr. 20 din Tiraspol, actualul LT ”Lucian Blaga”.  În acel an, 1994, erau foarte mulţi copii în clasa I, cinci clase paralele, nu ajungeau învățători și direcția școlii m-a rugat să predau în una din aceste clase. Munceam de dimineață până seara, organizam cu elevii și părinții multe activități. De fapt, erau mulţi copii din Sucleia,  părinții mă cunoșteau și ei au fost cei care s-au adresat la administrația școlii să mă angajeze ca învățătoare. Erau foarte mulți doritori de a studia în limba română la Tiraspol, nu încăpeam toți într-o clădire, de aceea clasele primare erau împărțite prin toate colțurile orașului, aveam sedii în mai multe grădinițe, iar în blocul central studiau elevii din clasele gimnaziale și liceale. Școala activa în 3 schimburi, orele începeau la 7.30, cu o pauză de 5 min și ora dura 35 de min ca să reusească toți copiii să intre în program. Ne aflam în școală de la ora 7 până la ora 20.

Atunci, în luna octombrie 1994, am avut un moment de neuitat. A fost devastată clădirea școlii. Am lăsat clasa mea cu dădaca la grădiniță și am venit la școală să apăr instituţia alături de profesori și părinți de atacul separatiştilor. Făceam de serviciu și zi și noapte, numai să nu dăm clădirea în mâinile lor. Asta ar fi însemnat că nu mai rămânea nici o speranță de a mai studia în limba română la Tiraspol. Veneau părinții după serviciu la școală, unii se baricadau în incinta școlii, alții rămâneau afară, aveau şi câini de luptă, unde stăteam până dimineața. Când veneau profesorii la școală, părinții plecau la muncă, iar seara se întorceau la datorie. Așa am reuşit să păstrăm clădirea în care activăm până în prezent, făcând de serviciu pe rând fiecare clasă.

Altă devastare a avut loc exact peste 10 ani, în 2004, apoi s-a repetat în 2014. Numai că de fiecare dată, separatiștii utilizau altă tactică. Noi, însă, n-am cedat.

În familie, cele mai fericite momente au fost apariţia pe lume a celor doi copii minunaţi: Andrei, în 1986 şi Elena, în 1991. De fapt, mi-am dorit 3-4 copii, dar  Dumnezeu nu mi-a dat. 

27. În opinia Dvs., R.Moldova a avut şansa de a se integra în UE, alături de Republicile Baltice?

– Mi-i greu să spun. Țările Baltice au scăpat ușor de urgia sovietică. La noi, atâta timp cât vom avea sub coaste Armata a 14-a rusă, nu vom avea nici un viitor. Considerați cum doriţi, dar o bună parte din oamenii noștru nu au coloană vertebrală. Noi ne supunem, cedăm, suntem obişnuiţi să dăm de la noi numai „să fie totul bine”. Acest ”bine”, ne iese pe ochi. Balticii au scăpat de sovietizare, pentru că au fost mai uniți. Am mers încolo în anii 1982-1986. Pe atunci luptau împotriva ocupației sovietice de la mic la mare. Vorbeau cu noi ruseşte, doar ca să ne înțelegem și pentru că știau că nu suntem ruși. Dar la noi? Mergeți prin Chișinău și vedeți în ce limbă se vorbește pe stradă. Dar în magazine? Dar în diverse ministere? Peste tot se vorbește în rusă. Dacă noi nu ne respectăm, cine ne va respecta? România ne repară școlile și grădinițele, Uniunea Europeană şi SUA ne construiesc drumuri, şcoli, apeducte etc., dar noi votăm cu Dodon. Vedeți și rezultatele alegerilor. Avem copii, rude care muncesc în Europa, primim bani şi ajutoare de la europeni, dar ne tragem spre cei care ne-au asuprit, ne-au înjosit, ne-au distrus ca popor toată viața.

Dacă am fi avut caracterul oamenilor din Țările Blatice, sigur acum eram în rând cu ei.

28. Câţi ani, în opinia Dvs., i-ar trebui R.Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Fiul meu are 3 luni de când a plecat la muncă peste hotare. Știți ce mi-a zis când a ajuns acolo? ” Mamă, nouă ne trebuie să trăim încă vreo 400 de ani ca să ajungem la nivelul lor de trai, dar și la nivelul lor de inteligență”. Eu cred că încă 100 de ani ar fi suficient ca să devenim o națiune demnă și civilizată. Dar avem mult de muncit la acest capitol.

29. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

– Despre Transnistria și despre cetățenii din zonă se vorbește numai în perioada campaniilor electorale. Eu vreau ca toată lumea să înțeleagă: Transnistria este pierdută ca parte a R.Moldova pentru totdeauna. Doar dacă va fi scoasă Armata a 14-a din zonă, mai putem spera la ceva. Atâta timp, cât unii demnitari de la Chişinău sunt cot la cot cu autoritățile de la Tiraspol, nu putem spera la reintegrare.

30. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

– Când am posibilitate să merg în satul meu de baştină, Leuşeni, discut cu toți cei care mă mai cunosc – sunt nişte oameni extraordinari. Viața la sat este foarte grea, dar ei se străduie să facă față problemelor. Vreau să le transmit să aibă răbdare și puteri de a merge înainte, cu încredere în viitor. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom învinge greutăţile. Sunt sigură că vor veni și timpuri mai bune pentru noi toţi.

Transmit multă sănătate și curaj rudelor, prietenilor din orașul Orhei, satele Clișova, Clișova Nouă, Mălăiești, Ciocâlteni, dar şi celor din Chiștelnița, unde a început cariera mea pedagogică. Mă numeam Raisa Saculțan. Dumnezeu să vă ajute şi să vă aibă mereu în paza Sa!

 Ion Cernei

 

 

 

Source: cuvintul.md

Distribuie

Lasă un răspuns