Moș Crăciun

Cândva demult, foarte demult, cu vreo 10-12 milenii în urmă, în câmpia Istrului, românii noștri puneau bazele viitoarei civilizații europene. Mai înainte ei trăiseră în munții lor, dar au coborât la câmpie, unde era pământ întins și roditor. Sus, pe piscurile înzăpezite, mai trăia doar patriarhul lor – Crac, rămas să stăpânească înălţimile care îi purtau numele – munții lui Crac.

Coborâți la câmpie, bărbații lucrau pământul, mânau turmele de bârsane la pășune, se ocupau cu olăritul și-şi apărau glia, iar femeile țeseau pânze, îngrijeau urmașii (pe care îi numeau nepoți) și păstrau focul din vatră veșnic aprins.

Verile erau calde, blânde, cu mult soare, ce le permitea să adune roade multe și bogate. Dar mai apoi, zilele deveneau tot mai mici și mai mici, iar când începeau să cadă fulgii, pe cer apărea Marele Vârcolac, cel care voia să înghită Soarele. Nopțile lungi erau întunecoase, fioroase și înspăimântătoare.                     

În aceste zile pline de groază, de la munte cobora patriarhul neamului, Crac. El venea la ai săi, ca în cea mai lungă noapte a anului, împreună cu toții cântând colinde și urale în jurul rugului sacru, să ajute Soarele să scape din prinsoarea Vârcolacului şi să urce din nou scara cerească a veșniciei. Patriarhul Crac era așteptat de întreaga gintă românească, dar mai cu seamă de către nepoţi. Moșul venea cu sania plină de daruri, pe care le împărțea tuturor. La rândul lor, aceștia spuneau moșului stihuri și cântau ode despre glia strămoșească, dezmierdându-l  duios – Moș Crăciun.

Moș Crăciun era și rămâne cel mai iubit moș al nepoților Neamului Românesc.

Ion Perciun

Source: cuvintul.md

Distribuie

Lasă un răspuns