Mihai Matei, jurnalistul împătimit de istorie, ne-a părăsit

părăsit

Mihai Matei, jurnalistul și muzeograful, a plecat la cele veșnice după o lungă și grea suferință… Acum o lună îl întâlnisem prin Telenești, zicea că boala parcă bate în retragere și că degrabă s-ar putea întoarce la serviciu. Dar nu a fost să fie!

Muzeograf a devenit acum câțiva ani, după ce s-a pensionat din MAI. Era jurnalist de profesie, înfrățit cu drumurile, indiferent de evenimentele care aveau loc în  societate și cărora găsea cum să le dea o apreciere. A activat mult timp la revista Scutul legii, editată de MAI, publicație care acum câţiva ani a fost lichidată. Scria și la CUVÂNTUL. A fost entuziasmat de rubrica Istoria fotografiei și ne-a trimis câteva imagini interesante, una din ele fiind cu tatăl său, Mihail Matei, mobilizat în Armata Roșie, într-un centru de instrucție din Ucraina împreună cu un grup de consăteni ai săi, înainte de a fi trimişi pe front. Mihai mai pregătea un articol despre Lavr Kornilov, unul din generalii armatei ruse, care în 1916, evadând din prizonieratul austriac, trecu incognito prin Telenești, dar așa și nu a mai reușit să-l definitiveze.

Pe la începutul anilor ’80 veni la redacția gazetei raionale din Teleneşti după absolvirea secției de jurnalism a Facultăţii de Filologie a USM, dar peste un timp trecu în organele de miliţie. Când în Transnistria s-au declanşat acţiunile separatiste, Nina Andreeva, şefa de la asistenţa socială din Tiraspol, avea tupeul să expedieze, în numele femeilor-greviste (care organizau acţiuni împotriva statalităţii Republicii Moldova), scrisori comisariatelor de poliţie din dreapta Nistrului cu apelul să susţină “prietenia popoarelor”, la care poliţistul teleneştean Mihai Matei le-a răspuns: ”Prietenia popoarelor, despre care scrieți, dragele mele, nu este un drum cu sens unic, sunt relații pur omenești de conviețuire între etnii. Aceste relații s-au convertit în tragedie când în ele s-a implicat politicul”.

Iar la războiul de la Nistru din 1992 luă cu sine cărți cu instrucțiuni despre utilizarea diferitor arme de infanterie, astfel polițiștii de la Telenești anume datorită lui Mihai au reușit să însușească proprietăţile aruncătoarelor de mine și de grenade la acel moment.

La Muzeul Raional de Istorie și Etnografie și-a găsit ocupaţia care părea că îl aștepta demult. A adunat diverse tipărituri de epocă, prin sate găsi multe fotografii și documente  vechi. A restabilit lista teleneștenilor căzuți  în cel de al Doilea război mondial, listele soldaților armatei  roșii  înmormântați la Telenești în perioada aprilie-august 1944, când frontul staționa în zona răulețului Cula. Modera întâlnirile cu oamenii de creație, seratele dedicate somităților născute în raionul Telenești, care adunau multă lume. Era oaspete des la conferințele științifice de la Chișinău,  unde lua cuvântul alături de savanţi şi istorici cu renume, molipsind audienţa cu entuziasmul și dragostea sa pentru neamul şi trecutul nostru.

Ne întâlneam deseori – fie la muzeu, fie prin satele raionului, unde mergea în expediții. De la el am aflat istoria interesantă a bustului regelui Ferdinand Întregitorul, care s-a aflat la Verejeni – soclul acestui bust încă se mai păstrează. Iar la cimitirul din Pistruieni mi-a arătat piatra de mormânt a părinților Olgăi Crușevan, renumita folcloristă, rudă cu  revoluționarul bolșevic Serghei Lazo.

Dacă intrai în vorbă cu dânsul, n-o mai scoteai la capăt cu una cu două, dar nici nu era nevoie or, rar cine te putea molipsi de morbul cunoașterii trecutului precum o făcea Mihai Matei. Pentru el fiecare colțișor de Telenești respira istorie – fie locul unde începeau moșiile boierului Teodosiu, fie cartierul evreiesc din care au ieșit șapte (!) mari somități ale luteraturii, medicinii, politicii din sec. XIX și XX, despre care Mihai dorea, dar aşa și nu a mai reuşit să-mi povestească. Acum mă prind cu gândul că, după trecerea lui la cele veșnice, nu degrabă va apare aici un muzeograf care ar putea continua munca migăloasă începută de Mihai Matei.

A fost înmormântat în cimitirul din satul natal Mândrești, baștină pe care Mihai n-a uitat-o niciodată, deși slujba și-a făcut-o mulţi ani departe de casă. L-au petrecut pe ultimul drum colegii, dar și satul care l-a respectat pentru omenie și dorința de a cunoaște și a eterniza trecutul pentru urmași. Dumnezeu să-l odihnească alături de toți drepții.

 Ion Cernei            

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns