Martiri pentru-n cuvânt

Jurnalista şi scriitoarea Valeria Florea-Dascăl s-a născut în s. Chi-perceni, raionul Orhei, într-o familie de pedagogi. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia Jurnalism a Universităţii de Stat din Moldova. A activat peste două decenii la Televiziunea Naţională. În 1999 l-a însoţit pe soţul ei, Petru Dascăl, în misiunea sa de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în Austria, de unde a continuat să colaboreze cu Televiziunea Naţională şi ziarele de la Chişinău.

A editat nu mai puţin de 10 cărţi.

 

 

În ziua de 30 iunie 1941 în sediul secției raionale Susleni a Securității de Stat a intrat cetățeanul Sergiu M., care a depus următoarea declarație: ”Simion Popa – paznicul școlii din satul Mârzaci mi-a comunicat că în locuința directorului școlii Dumit-ru Untilă, în ultimul timp, serile s-au adunat: Nicolae Untilă, Zosim Savin, Boris Doroș, Grigore Arnăut, un învățător din satul Slobozia-Horodiște, care se ascunde de deportare la Ion Popa din Mărzaci și alte persoane. Cu toții au ascultat un post de radio român, la care generalul Antonescu a vorbit despre atacul Germaniei, României și Finlandei asupra Uniunii Sovietice. După audierea cuvântării Dumitru Untilă a spus: ”Acum nu trebuie să vorbim mult despre aceasta, când va veni momentul decisiv vom face tot ce ne stă în puteri pentru ca dușmanii noștri – bolșevicii să fie învinși”. Fratele său, Nicolae Untilă l-a susținut”. Auzind aceasta, anchetatorul i-a cerut lui Sergiu M. să descrie trecutul social, material și politic al fraților Dumitru și Nicolae Untilă.

Sergiu M. a spus: ”Ei provin din culaci mari. Ambii au fost membri ai partidului cuzist. Fratele lor – Grigore, învățător în satul Vâșcăuți, deasemenea a fost în acest partid”.

Fiul meu, Petru Dascăl, absolvent al Facultății de Drept a Universității din Viena, căruia i-am arătat declarația de mai sus, a observat că în practica judiciară austriacă se obișnuiește a-i pune denunțătorului întrebarea: ”Îți dai seama că denunțul tău poate avea urmări grave?” Lui Sergiu M. nu i-a fost pusă această întrebare, iar lui nici să-i treacă prin cap, probabil, deși suntem înclinați să credem că a acționat conștient, dorind să-i facă un rău foarte mare lui Dumitru Untilă. Spunem aceasta bazându-ne pe răspunsul lui Dumitru Untilă la întrebarea anchetatorului despre relațiile dintre el și Sergiu M. – ”Sunt nenormale”, a fost răspunsul, urmat de explicația: ”Are ciudă pe mine, deoarece nu l-am promovat pe fiul său în clasa a patra, iar soției sale i-am propus să învețe. Era analfabetă și nu frecventa cursurile de lichidare a analfabetismului, iar fiul a repetat clasa de rând cu toți elevii basarabeni, conform ordinului ministrului pentru învățământ”.

Citind aceasta, mi-am amintit spusa mamei mele: ”Am făcut în trei rânduri clasa a cincea: la români, la ruși și în Siberia”. A fost deportată în ținutul de gheață cu o mătușă a ei – învățătoare, în luna iunie a anului 1941. Nu doar un învățător basarabean a fost supus represaliilor în anii 1940-1941, Sergiu M. auzind, la sigur, despre aceasta. Însă la următorul interogatoriu, din 4 iulie 1941, și-a susținut declarațiile anterioare, specificând că la ”adunătura” din locuința lui Dumitru Untilă n-a asistat, denunțul său bazându-se pe spusele paznicului școlii, care și-a dezlegat limba după consumarea unui litru de vin. Dându-și seama că nu-și poate construi învinuirea pe spusele unui om alcoolizat, anchetatorul l-a supus interogării pe unul din învățătorii prezenți la audierea programelor postului de radio român din locuința lui Dumitru Untilă. Posibil, constrâns de către NKVD-iști, el a mărturisit că în data de 22 iunie, pe la ora 20.00, s-a aflat, împreună cu soția, în locuința lui Dumitru Untilă, unde a ascultat radioul împreună cu frații amfitrionului: Nicolae Untilă – învățător în școala din satul Lopatna și Grigore – directorul școlii din satul Vâșcăuți. Au fost prezenți deasemenea: paznicul școlii și soția acestuia – dereticătoare, locuitorul satului Mârzaci Serafim Șeptefrați, culacul Palii, prenumele căruia nu-i este cunoscut, și o persoană complet necunoscută lui din satul Slobozia-Horodiște.

Lista ”vinovaților” s-a completat cu nume noi, iar anchetatorul și-a dorit să știe conținutul emisiunii ascultate. Interogatul i-a adus la cunoștință că a cuvântat profesorul Ciobanu, spunând că scriitorul român Vasile Alecsandri a scris despre aceea că Nistrul este un râu lat și adânc, iar rușii au acaparat Basarabia numai datorită faptului că în acea perioadă apa lui era rece. Acum a venit timpul retrocedării Basarabiei, râul Nistru trebuind să le aparțină numai românilor. La finele cuvântării profesorului, culacul Palii și-a făcut semnul crucii și a zis: ”Slavă ție, Doamne, că vom fi eliberați de regimul sovietic și o să avem din nou o viață adevărată”. Iar Nicolae Untilă a declarat: ”Dacă rușii nu vor fi învinși, mă voi sinucide, deoarece nu mai pot răbda batjocorirea poporului din Basarabia de către bolșevici”. Cei prezenți au aplaudat.

Interogatul și-a încheiat depoziția cu spusa: ”Audierile postului de radio român au fost zilnice, începând cu 22 iunie până la 26 iunie”.

În aceeași zi aparatul de radio aparținând lui Dumitru Untilă a fost ridicat, iar în ziua următoare – 1 iulie, locuința acestuia a fost supusă percheziției, fiind confiscate 10 foi corespondență cu diferi-te persoane, care în data de 20 decembrie a anului 1941 au fost arse ca neavând atribuție la dosarul lui Dumitru Untilă. Acesta a fost arestat în data de 3 iulie, fiind interogat în aceeași zi. A negat acuzațiile aduse, pledând nevinovat, întru binele lui fiind caracteri-stica semnată de președintele sovietului sătesc din satul Mârzaci și secretarul acestuia, în care era menționat faptul că ”Dumitru Untilă administrează școala din sat, lucrând bine și activ”.

Un nou interogatoriu în ziua următoare – 4 iulie, anchetatorul insistând asupra recunoașterii vinei, însă Dumitru Untilă nu și-a asuma-t-o. Țin să remarc numele de familie al anchetatorului – Iudin. Nu obișnuiesc să fac haz pe seama numelor, însă în cazul dat îl găsesc foarte potrivit celui care și-a pus ca scop să-l condamne pe învățătorul Dumitru Untilă. Și nu numai pe el. Din materialele dosarului ne-a devenit cunoscut că a fost arestat și fratele lui Dumitru Untilă – Nicolae,  învățător în satul Lopatna. Avea numai douăzeci și unu de ani…

Iar anchetatorul îi cheamă la interogare pe Vladimir A. și Trifan D., care în ziua de 23 iunie au avut misiunea de a duce ordinele de chemare pe la casele bărbaților, care urmau să fie trimiși pe câmpul de luptă. Aceștea au mărturisit că, trecând pe lângă școală, au auzit prin fereastra deschisă a locuinței directorului vocea radioului. S-au apropiat, ițindu-se pe ascuns înăuntru. I-au zărit pe: Dumitru și Nicolae Untilă, mama lor Agripina, Boris Doroș, soția acestuia Alexandra, Anton Rău, Zosim Savin, Fiodor Mârzac, Haralampie Platon, Vasile Vascan. Cu toții au ascultat o cuvântare transmisă de un post de radio din România, la finele căreia au aplaudat, apoi și-au amintit cu bucurie despre viața pe timpul guvernării române, dând în vileag ura față de Puterea Sovietică.

În depozițiile sale Trifan D. a ținut să specifice că frații Dumitru și Nicolae Untilă au fost cuziști activi, Boris Doroș deasemenea, Zosim Savin – liberal activ și locțiitor de primar, Haralampie Platon – liberal activ și primar, Anton Rău – culac mare și liberal, Fiodor Mârzac – liberal activ și culac, Vasile Vascan – culac. L-a citat pe Haralampie Platon, care ar fi zis: ”Când vor veni românii, vor forma un comitet din persoanele care sunt demne să conducă”.

În “Cartea Memoriei” am găsit numele lui Haralampie Platon, însoțit de informația că, în 1948, el a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, fiind acuzat de colaboraționism. A fost supusă represaliilor și familia acestuia, soția Lucheria, împreună cu fiul Pavel și fiica Iulia fiind deportați în ținutul Altai. Sunt de părerea că au pătimit și alte persoane denunțate de Vladimir A. și Trifan D. Din considerente de etică n-am dat în vileag numele depline ale turnătorilor, urmașii lor fiind, posibil, oameni cumsecade.

Dar să revenim la Dumitru Untilă, care la data arestului avea treizeci și unu de ani, era căsătorit, creștea doi copii și avea grija mamei sale bătrâne. În data de 18 decembrie a anului 1941 el iarăși a fost supus interogării, anchetatorul propunându-i să-și descrie biografia de muncă. Dumitru Untilă i-a făcut cunoscut că în anul 1919 și-a încheiat studiile la școala primară din satul natal Mârzaci, iar din anul 1920 până în 1928 a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău. În 1930 a susținut examenele pentru postul de învățător, lucrând apoi în multe școli din județul Orhei. N-a făcut armata, deoarece în anul 1931 a decedat tatăl lui și el a devenit întreținătorul familiei, luând-o sub aripă pe mama sa și pe cei doi frați minori: Grigore de 14 ani şi Nicolae de 11.

După patru ore de cercetări interogatoriul a fost în-trerupt, continuat fiind în aceeași zi cu începere de la ora 20 până la 2 de noapte. Prima întrebare:

– Ați avut aparat de radio?

– Da, de marca ”Philips”.

Persoana, care a scris procesul verbal al interogării a ținut să noteze în paranteze cu caractere chirilice ”пхилипс”, ceea ce mi-a părut nostim și mi-a amintit un caz de pe timpul activității mele în televiziune. La o adunare, cuvântând, șeful nostru a rostit cuvântul atreh, pe care nu l-am priceput. M-au dumirit tehnicienii, explicându-mi că șeful nostru a citit cuvântul ampex scris cu caractere chirilice, ca şi întreg referatul. Ampex se numeau casetele japoneze pe care filmam, iar șeful nostru, pare-se, nici nu auzise de ele.

Auzind despre пхилипс și atreh, fiul meu a zâmbit, iar vizavi de ordinul emis de sovietici cu privire la confiscarea aparatelor de radio pentru perioada de război, mi-a adus la cunoștință că în aceeași bucată de timp guvernul nazist din Austria le-a cerut cetățenilor săi să predea aparatele de radio în schimbul unei recompense materiale, propunându-le totodată să cumpere aparate mai performante, dar care prindeau un singur post – cel nazist. Deosebirea-i vizibilă, dar nu în principiu, actul fiind același – privarea de dreptul democratic al accesului liber la informație.

Anchetatorul lui Dumitru Untilă și-a dorit să audă din gura lui cine, de rând cu dânsul, s-a împotrivit acestei privări, ascultând ilegal radioul. De altfel, n-au făcut-o pe ascuns, ci cu fereastra deschisă. Dumitru Untilă n-a divulgat niciun nume, negând depozițiile turnătorilor.

În ziua următoare – 19 decembrie, interogarea a continuat, cu începere de la ora 22, iar în data de 20 decembrie – de la ora unu noaptea. Interogările la ore târzii ori de noapte erau foarte des practicate de NKVD-iști, scopul lor fiind extenuarea fizică și morală a anchetaților. Dumitru Untilă s-a ținut cu dârzenie, cu toate că nu era foarte puternic din punct de vedere fizic. În actul examinării medicale a fost specificat faptul că are o deformare a cutiei toracice și suferă de bronșită cronică, fiind apt pentru munca fizică ușoară. Călăii n-au luat în seamă aceasta. Deținut în închisoare din data de 3 iulie a anului 1941 până în 8 aprilie 1942, el a fost condamnat la zece ani de muncă silnică în regiunea Norilsk, stația Enisei. Inițial, anchetatorul a propus să-i fie aplicată pedeapsa capitală – împușcarea, cu confiscarea averii personale.

Dură, foarte dură sentință pentru o ascultare a radioului și câteva fraze-remărci pe marginea celor audiate. Deschizând cartea cu poeziile lui Vasile Alecsandri, care ici-colo au pe câmp notițe făcute cu creionul de mama mea – fostă deportată și profesoară de limbă maternă, mi-am trecut ochii peste versuri, căutându-l pe cel despre Nistru, citat în dosarul lui Dumitru Untilă. Privirea mi s-a oprit pe poezia ”Pohod na Sibir”, din care țin să reproduc următoarea strofă:

“Ah! Câți martiri pentru-n cuvânt,

Un dor de libertate,

Cu zile mers-au la mormânt

Prin răzbunări turbate!

Câți au format grozavul șir,

Pohodul la Sibir!”

Dosarul lui Dumitru Untilă, care se păstrează în Arhiva Națională, mi-a făcut cunoscut numele a câteva persoane din grozavul șir al celor care au fost impuși să meargă în pohod la Sibir. Cu părere de rău, numele fraților Untilă nu figurează pe listele din “Cartea Memoriei”. Faptul acesta m-a făcut să exclam, asemeni lui Vasile Alecsandri în finalul poeziei sale ”Pohod na Sibir”: ”Au fost! Acum ei unde sunt?!..”.  Pe ultima pagină a dosarului lui Dumitru Untilă este înștiințarea că soția și fiicele lui nu mai locuiesc pe teritoriul raionului Orhei. Au fost căutate pentru a li se face cunoscut faptul că în data de 28 martie a anului 1989 Dumitru Untilă a fost reabilitat. Posibil, post-mortem. Soția lui s-a numit Zinaida, anul nașterii sale fiind 1907, iar părinții ei purtând prenumele Ioan și Elizaveta. Ultima informație de arhivă referitoare la ea datează cu anul 1942, când lucra învățătoare în satul Mârzaci. Iar despre fiicele lui Dumitru Untilă – Elena și Emilia, anii de naștere 1932 și 1934, n-am nicio știre. Posibil, nu mai sunt în viață, dar se poate întâmpla să aibă urmași, pe care aș vrea să-i cunosc pentru a încheia pe ton optimist memoriul meu despre Dumitru Untilă –  unul din martirii neamului nostru.

Valeria Dascăl

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns