Locul pe care trebuie să-l sfinţim

Poporul meu basarabean a trecut prin umilinţă, prin mari tragedii: foametea organizată, deportările celor mai gospodari oameni, iar în anii cincizeci au avut de suferit şi cei din morminte.

Noi, cetăţenii trăitori pe terasa întâi a oraşului Rezina, am avut un cimitir mare şi frumos. Acolo odihneau în linişte şi pace, păziţi de flori, iarbă verde şi arbori scumpii noştri părinţi, fraţi, surori, bunei, copii. Toată liniştea şi frumuseţea aceasta a fost nimicită mişeleşte, fără voinţa localnicilor. Se lucra noaptea, tulburând liniştea celor morţi şi a celor vii cu huru-itul tehnicii. Răscoleau mormintele, scoţând la suprafaţă osemintele pe care le încărcau în maşini şi le aruncau în râpi. Rezinenii ştiau despre tragedia aceasta, mergeau încolo, dar frica pusese stăpânire pe ei, dacă plângeau – plângeau în surdină. Unii reuşeau să mai adune din osemintele rămase. Mai tragic a fost pentru acei care şi-au dezgropat morţii recent înhumaţi. Martoră oculară am fost şi eu: sicrie frânte în bucăţi, corpuri neputrezite, capete care se rostogoleau prin ţărână. Nici lacrimile, nici bocetele noastre n-au putut opri dezastrul acesta. Se curăţa locul pentru un parc.

Au trecut anii… Spre marea noastră fericire, avem încă oameni de bună credinţă, care au hotărât să sfinţească locul acesta pângărit şi să aline măcar puţin durerea noastră mare. Mai întâi a fost ridicată o răstignire, apoi a început construcţia bisericii cu hramul Înălţarea Domnului. Mică, modestă e biserica, dar pentru finalizarea ei e nevoie de ajutorul dumneavoastră, stimaţi concetăţeni.

Şi vreau să vă îndemn, să vă rog să nu rămâneţi indiferenţi.

Nadejda Pârţu

Distribuie

Lasă un răspuns