La margine de ţară, satul cu troleibuz

De Ziua Crucii, satul Solonceni a sărbătorit aniversarea de 135 de ani de la inaugurarea bisericii locale cu Hramul Înălţarea Sfintei Cruci. Cu ocazia sărbătorii, primarul comunei, Valeriu Palii, a transmis felicitări consătenilor, îndemnându-i să fie mai buni, mai înţelepţi şi mai activi în viaţa localităţii.

Apropo, satul Solonceni este una dintre cele mai vechi localităţi din actualul raion Rezina. Situat la cotitura Nistrului, în vecinătate cu moşiile satelor Mateuţi şi Tarasova, Solonceni a fost prima dată atestat documentar la 3 ianuarie 1588, pe când pe tronul ţării se afla domnitorul Petru Şchiopul.

Renumitul arheolog Ion Hâncu, originar din s. Mateuţi, nota în lucrarea sa Vetre strămoşeşti din Republica Moldova, editată în 2003 la Chişinău, că pe aceste locuri s-a format un sat mare în înii 4000-3000 î.H., după ce au apărut încă două sate. „Locuitorii lor erau agricultori, crescători de vite cornute, practicau diferite meşteşuguri, producând unelte din cremene şi modelând vase de argilă… Din anii 600-900 î.H. aici este atestat un alt sat. Pe vatra acestuia s-au făcut săpături arheologice, fiind descoperite urme de case arse, grămezi de lut cu amprente de nuiele. Obiectele colectate aici ţin de epoca timpurie a fierului (sec. VIII-VI î.H). Şi din perioada romană a fost atestat un sat, care a existat până la năvălirea hunilor din 376, când satul a fost devastat şi incendiat, pe vatra lui fiind atestate urme de locuinţe, cuptoare pentru extragerea fierului din minereu şi arderea vaselor de argilă şi diferite obiecte casnice din sec. II-IV”.

 

Căpitănia de la Solonceni

În evul mediu, menţiona în articolul Căpitănia de la Solonceni (Cuvântul, 27 aprilie 2012) doctorul în istorie Vlad Ciubucciu,  vadurile, trecătoarele determinau şi reţeaua drumurilor de la periferie spre centru şi în ceea în ce priveşte legăturile cu vecinii. În fruntea serviciilor de pază de la hotare se afla căpitanul, iar  teritoriul său se numea căpitănie.

Căpitănia de la Solonceni aparţinea judeţului Soroca (hotarul între jud. Soroca şi jud. Orhei era râul Ciorna). Ea cuprindea malul râului Nistru de la gura râului Ciorna până în apropierea satului Namalova. Drept dovadă s-a păstrat cartea lui Iordache Sava (1784) a căpeteniei de la Solonceni, în care se menţiona că acesta avea 18 călăraşi ai vadurilor, 4 – „sî fie pe lângă dânsul”, în total 22  persoane. Căpitanul mai avea dreptul la ”scutelnici pe săptămână”, simbrie nu primea, însă avea alte surse şi facilităţi.

La începuturi căpeteniile de margine (de hotar), purtau un caracter militar, iar ulterior capătă „un aspect administrativ-granicieresc”. Căpitanul era un ostaş permanent ce-şi închina viaţa carierei ostăşeşti. În sarcina de bază intra obligaţia să ţină piept năvălirilor străine, până la apariţia armatei.

Activitatea căpităniei de la Solonceni, la fel ca şi alte căpitănii din Ţara Moldovei, constituie „o pagină de glorie militară a trecutului nostru”, mai menţionează Vlad Ciubucciu.

 

Populaţia satului de-a lungul secolelor

În materialele Recensământului general al populaţiei din 1897, după cum notează în Localităţile Republicii Moldova scriitorul şi publicistul Tudor Ţopa, satul Solonceni este inclus în compartimentul localităţilor basarabene cu populaţia mai mare de 500 de oameni, pentru că la sf. secolului XIX aici locuiau  626 de creştini ortodocşi. Iar Dicţionarul geografic editat de Zamfir Arbore în 1904 nota: Solonceni, ruseşte Solonceanî, sat în judeţul Orhei, Volostea Râzana, pe malul Nistrului, între satele Tarasova şi Cerna. Are 123 de case cu o populaţiune de 978 suflete, ţărani români; 213 vite mari”.

La începutul anilor 30 ai sec. XX la şcoala din Solonceni învăţau peste 170 de copii, iar circa 40 nu frecventau şcoala.

Cel mai mare număr de locuitori în s. Solonceni l-a atestat Recensământul din 1989 – 1198 de oameni, inclusiv 645 de femei, după ce populaţia începe să scadă.

 

Secolul XX. Tragedii şi situaţii unicale

Cel de-al Doilea Război Mondial a văduvit s. Solonceni de 40 de bărbaţi în floarea vârstei. Ştefan Dicusară avea 48 de ani când a fost mobilizat, Pintilie Vozian – 41 de ani, iar Leontie Moroi a căzut la 21 de ani, Andrei Bordian – la 19 ani. Tot la 21 de ani şi-a pierdut viaţa solonceneanul Nicolae Zaiaţ, dar deja în alt război, inspirat tot de Moscova, cel de la Nistru din 1992.

N-au scăpat de deportările staliniste nici gospodarii din Solonceni. Rada Deduţ şi Ion Vancea au fost deportaţi în 1941, iar familiile lui Iacob Burduja, Ion Chirtoacă, profir Primovici, Andrei Zaiaţ ş.a. în 1949.

În perioada sovietică Solonceni a devenit cunoscut prin faptul că la începutul anilor 90 era unicul sat din Europa care avea troleibuz. Pe site-urile unor organizaţii internaţionale, Solonceniul este inclus în „lista oraşelor care nu mai au deja troleibuze”. Pe pagina web a enciclopediei AllExperts, de exemplu, este scris că satul Solonceni, cu o populaţie de circa 1200 de oameni, a avut troleibuz în perioada 1 mai 1992 – 3 ianuarie 1994. Linia era de 2,9 km şi lega partea de sat în care locuiau oamenii cu cea administrativă, unde aceştea lucrau. Localnicii contrazic enciclopedia şi spun că troleibuzul a circulat timp de trei ani în perioada 1990 – 1993, iar traseul acestuia era de la cimitirul dintr-un capăt al satului până în deal la complexul de lapte-marfă situat la celălalt capăt al localităţii. Troleibuzul circula cam de şase ori pe zi. Cel mai mult circulau cu acesta lucrătorii complexului de lapte-marfă şi elevii. Pentru ca Solonceniul să aibă troleibuz, sovhozul de atunci, care era milionar, a cheltuit 400.000 de ruble. “Cu aceşti bani gospodăria putea să cumpere cinci autobuze de marca Ikarus noi-nouţe, de care comuna s-ar fi folosit mai mulţi ani”, afirma pentru o publicaţie din Chişinău ex-primarul Anatolie Chirtoacă. Iar zootehnicianul Serafim Zaiaţ spunea pentru aceeaşi sursă că, după ce energia electrică a început a se scumpi, gospodăria n-a mai fost în stare să ţină troleibuzul.

 

O carte de vizită a localităţii

Actualmente una din cărţile de vizită ale s. Solonceni o reprezintă interpretul Aurel Chirtoacă. născut la 4 iulie 1981.

Concomitent cu gimnaziul din sat a studiat acordeonul la Şcoala de muzică din or. Rezina. A urmat Colegiul de Muzică şi Pedagogie din Bălţi şi Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, Facultatea Dirijat Coral.

În calitate de interpret s-a evidenţiat la mai multe consursuri naţionale şi internaţionale de muzică uşoară, dar are în repertoriu şi piese din alte genuri. Este laureat al concursului Două inimi gemene, unde a luat şi o Diplomă de menţiune pentru cea mai originală voce; a obţinut Locul I la concursul Steaua Chişinăului şi locul II la concursul Plai natal; de asemenea locul I la festivalul-concurs Korona Tirnovgrada, Bulgaria, or. Tirnovgrad; laureat al concursului Vostocinii bazar (Crimeea), etc.

 

Tudor Iaşcenco

 

Distribuie

Lasă un răspuns