La Cuizăuca, la șezătoare…

Duminica trecută am avut bucuria să fiu invitat la un eveniment de cultură în satul natal. Sincer vorbind, eram convins că se are în vedere un ordinar concert al unor ansambluri corale de maturi ori de dans al copiilor care știu că sar din când în când pe scenă să mai distreze sătenii. Sunt binevenite și ele, concertele de acest fel, mi-am zis. Sunt bune în vidul de cultură care a cuprins satele moldovene tot mai adânc secătuite de viață culturală indigenă. Am stăruit deci să nu ratez invitația, am plecat duminică la Cuizăuca, iar surpriza a fost enormă, pentru că ceea ce ni s-a propus să contemplăm a întrecut toate așteptările.

Centrul Cultural al satului pe care îl știm aspru și cazon, era de data aceasta plin de culori aprinse și atrăgătoare. Adulți, tineri și copii îmbrăcați în haine naționale trebăluiau de zor aducând ultimele retușuri scenei și spațiului din fața ei rezervat acțiunii ce avea să le umple de conținut. Culorile aprinse veneau de la covoarele, păretarele, prosoapele care împodobeau scena și avanscena; de la iile, pălăriile, broboadele și alte multe podoabe de factura populară purtate de actorii și actorițele originalului eveniment. Ici-colo, în scenă și în preajmă puteau fi văzute lucruri care altă dată erau indispensabile unei gospodării țărănești autarhice: covata pentru pâine, cociorva, lopata de cuptor, instrumente de confecționat și de gospodărit: toate colectate și aduse în spectacol din ambianța cotidiană a țăranului cuizăucean de altă dată.

Iar tot acest decor a trebuit să facă mai firească și mai aproape de esența lui evenimentul cultural la care am fost invitați – o ȘEZĂTOARE ca pe vremuri. Desigur, nu a fost ca pe vremuri și nici nu putea fi. A fost o imitație, o înscenare a ceea ce pe vremuri era însăși viața țăranului răzeș din Cuizăuca. Oamenii, slavă Domnului, nu aveau atunci televizoare, filme, computere/tablete cu skype-uri și telefoane mobile cu viber-uri. Ei comunicau direct, cu vocea, cu inima și cu sufletul. Se nășteau, creșteau, se căsătoreau, trăiau și mureau în comunități strânse, în relația firească a „omului de alături”; cu emoțiile, trăirile, virtuțile și metehnele lui din care își țesea frumusețea arta poporului.

Asta am văzut și aplaudat duminică la Cuizăuca: un spectacol de artă populară îngemănat din inițiativa unor femei și bărbați cu dar și cu har, în care s-a cântat, s-a dansat, s-au spus snoave și brașoave, pătăranii și vorbe de duh. A fost o demonstrație pe viu că și în era computerului, televizorului și a telefonului mobil o șezătoare ca pe vremuri poate avea dreptul la viață acolo unde oamenii iubesc viața cu adevărat. Și satul lor natal.

Mulțumesc și pe această cale inimoșilor organizatori ai șezătorii de la Ciuzăucă și ași vrea să cred că un astfel de spectacol va coborî din scenă și va reveni acolo unde s-a născut și a trăit de veacuri – în viața de zi cu zi a unei comunități de oameni cu dragoste de glia natală.

Valeriu Saharneanu, un cuizăucean

Distribuie

Lasă un răspuns