Ion Levinţa: Nu avem indepedenţa râvnită de noi

9Ion Levinţa din Orhei, 59 de ani, pensionar MAI, este unul din eroii Războiului de la Nistru din 1992, dar despre care se cunoaşte mai puţin pentru că nu s-a fălit pe la mitinguri cu fapte de eroism precum obișnuiesc alții. A fost întotdeauna adeptul ideii naţionale şi cauzei româneşti. În 2010, printr-un decret al preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare”, cea mai înaltă distincţie militară a Republicii Moldova.

Ion Levința a fost printre poliţiştii care au apărat clădirea comisariatului din Dubăsari în noaptea spre 2 martie 1992, când, de fapt, s-a declanşat Războiul de la Nistru. Despre cei 36 de angajaţi ai tinerei atunci Poliţii Naţionale care au rezistat la Dubăsari puțin s-a scris, ceea ce e un mare păcat. Or, nimeni din ei nu a trădat jurământul de credinţă, chiar dacă au fost supuși de separatiști unui tratament sălbatic. – Dle Ion Levinţa, unde V-au găsit evenimentele de după 1990?

– După absolvirea Şcolii de Miliţie din Chişinău un timp am lucrat la Basarabeasca. În vara anului 1990 am revenit la Orhei, raionul meu de baştină, – de loc sunt din Ciocâlteni. Eram deja căsătorit, aveam grad de căpitan de poliţie şi activam ca ofiţer operativ în unitatea de gardă a Comisari-atului de Poliţie Orhei.

– Cum V-ați pomenit la comisariatul din Dubăsari la început de martie 1992?

– Atunci mai mulţi angajaţi ai poliţiei au fost trimişi în comisariatele aflate în stânga Nistrului pentru a consolida efectivul în legătură cu situaţia social-politică creată. Ideea a fost bună, dar ar fi trebuit să fie trimise încolo unităţi ale poliţiei speciale bine dotate cu tehnică, muniții, mijloace speciale. Chişinăul atunci fie nu-şi dădea seama ce se întâmplă, fie sabota orice idee de menţinere a ordinii. Or, scenariul cu omuleţii verzi din Crimeea şi Donbas atunici a fost realizat destul de eficient în Moldova.

– Erau semne evidente că se întâmplă ceva anormal?

– Eu mă aflam acolo de o săptămână, trebuia să-mi vină schimbul de la Orhei, care așa și nu a mai venit. Dar în dimineaţa ceea era clar că în oraş se întâmplă ceva neobişnuit – au apărut blocuri de beton la intersecţii şi la intrarea în oraş, grupuri de persoane înarmate patrulau străzile. Despre toate acestea am raportat la Chişinău, la MAI, dar viceministrul Muravschi o ţinea una şi bună: fiţi calmi, nu vă lăsaţi provocaţi!

– Putea ţine piept unui asalt de lungă durată comisariatul din Dubăsari la acel moment? Aveaţi destul armament, muniţie?

– Da de unde? Patru pistoale-mitralieră Kalaşnikov cu câte 30 de cartuşe la fiecare plus pistoale Makarov cu câte 14 cartuşe în două încărcătoare la fiecare. Dar am primit ordin de la MAI să nu ne mişcăm de acolo şi să nu deschidem focul. Apropo, comisarul de atunci de la Dubăsari a dispărut și nu s-a mai prezentat în ziua respectivă la serviciu…

– Au încercat să vă provoace?

– Da, dar planul lor de la bun început a dat în bară. Seara, pe la ora 22.00, am fost chemaţi să arestăm doi gardişti beţi care, cu pistolul la tâmplă, impuneau doi tineri să şe dezbrace la o discotecă aflată chiar în spatele comisariatului. Nu au dovedit ai noştri să ajungă acolo, când s-au auzit rafale de pistol-mitralieră. A  început, mi-am zis, şi am înarmat toţi oameni care îi aveam în subordine, inclusiv pe cei trei civili de la vamă. Am blocat intrările cu cele patru automate Kalaşnikov, la acel moment armamentul nostru cel mai eficace. Nu zăbavă ne-am pomenit încercuiţi – erau vreo trei sute de inşi – cazaci, cum, îi numeau ei, în mare majoritate veniţi de pe aiurea, toţi înarmaţi cu automate, aruncătoare AG-7 şi chiar aruncătoare de mine. Plus la asta, încă patru transportoare blindate, care şi-au îndreptat gurile de foc spre clădirea noastră. Ziceam mai sus că planul lor a dat în bară – chestia e că la discotecă s-a dus şeful miliţiei, care trecuse la separatişti – fiind luat drept ofiţer de poliţie de la comisariatul nostru, acela a fost pur şi simpu ciuruit de gloanţe…

– Cum a reacţionat Chişinăul?

– Viceministrul Muravschi ne-a interzis să deschidem focul, dar şi să părăsim clădirea, desi în ajun seara puteam să ieșim încărcaţi în cele şapte maşini pe care le aveam în curte. A doua zi nu mai aveam această posibilitate. Totuşi, a doua zi căzăcimea nu a deschis focul. Țipau să ne predăm, numindu-ne români blestemaţi, noi însă am păstrat tăcerea. Legătura telefonică cu Chişinăul a dispărut complet, iar staţia noastră de radio era bruiată.

– Cât a durat asediul?

– Până la 4 dimineaţă, când atamanul lor a solicitat tratative. Până la urmă am decis să ne predăm, cu condiţia că urcăm toţi în autobuz şi ne lasă să trecem până la Cocieri. Dar când toţi erau deja în autobuz, iar cei doi responsabili – în pragul clădirii, veni de undeva zvonul că am fi impuşcat un cazac şi că l-am fi rănit pe altul. Atunci au deschis focul asupra clădirii deja goale, care în scurt timp se prefăcu într-un rug enorm de parcă fusese atacată cu napalm. Ne-am culcat la pâmânt, stând așa până când au epuizat toate gloanţele. Unul din cazaci zmulsese inelul unei grenade şi era gata s-o arunce în autobuzul în care urcasem noi, dar atamanul îl opri: ”Я же обещал!”

– Nu v-au lăsat să mergeți la Cocieri?

– Ne-au dus la Tiraspol, ne-au băgat în două subsoluri cu lungimea de trei metri şi lăţimea de un metru, unde am fost presaţi 18 oameni. Mai văzusem filme cu ghestapovişti, dar ceea ce am trăit atunci în 21 de zile cât am stat acolo, par niște lucruri incomparabile. Nu era chip să răsufli, dar mite să dormi. A treia sau a patra zi băieţii noştri au început să-şi piardă cunoştinţa. Zilnic treceam prin coridoare ale morţii, la aşa numitele plimbări. La toaletă aveai la dispoziţie doar 10 secunde, dacă expira timpul te băteau cu patul puştii. Unul din noi, care era şef la secţia paşapoarte din Ungheni, chiar din prima zi a încărunţit – îmbrăcaseră pe el câteva veste antiglonţ şi trăgeau asupra lui cu pistolul…

– Chişinăul nu a încercat să vă elibereze? Or, fusese reţinuţi nişte gardişti, pe care-i ţineau închişi în Penitenciarul nr. 13…

– Odată ne-a vizitat deputatul Victor Berlinschi, care era atunci preşedintele unei comisii parlamentare de la Chişinău. Dar i-au dat voie doar să deschidă uşa la subsolul nostru, fără să-i permită să intre. Chişinăul a încercat să negocieze cu separatiştii, insistând asupra unor condiții, dar de fapt lungindu-ne astfel şi mai mult suferinţa. Până la urmă am fost îmbarcaţi într-un avion şi transportaţi la Chişinău. După cum era să aflăm, schimbul de prizonieri s-a făcut cu medierea guvernului Republicii Belarus…

– Ce s-a întâmplat cu acei colegi ai Dvs. de suferinţă?

–  Peste 20 de ani ne-am întâlnit. Bineînțeles, câțiva din ei nu mai sunt în viață. Cel mai important este că nimeni din ei nu a trădat, deşi am trecut prin torturi groaznice.

–  Cum apreciaţi ceea ce s-a întâmplat de la îndependenţă încoace? Cum s-a întâmplat că, ieşind din ocolul sovietic odată cu republicile baltice, am ajuns să ne conducă alde Dodon?

– De atâta că independenţa de la 1991 ne-a căzut ca para mălăiaţă şi nu am ştiut ce să facem cu ea. Nu am avut experienţa unui stat, precum balticii, elitele politice nu au fost destul de pregătite și pragmatice, în consecinţă aducâdu-l la putere pe alde Lucinschi, fosta nomenclatură comunistă, pe care o ducem în cârcă şi acum. După 1994 a fost fugărită din structurile de stat lumea instruită, care era în stare să facă ceva bun pentru țară.

Mă gândesc la Lucinschi-juniorul şi la Dorin Chirtoacă, cei care puteau să ajungă premieri şi chiar preşedinţi de ţară, dar au fost discreditaţi, tatăl şi, respectiv, unchiul într-un fel căsăpindu-le viitorul. Așa am ajuns la concluzia că nu avem indepedenţa care am râvnit-o noi. Am avut și avem o conducere permanent proastă. Se pare că ţara asta nu mai are viitor, lumea pleacă pe un capăt de aici, rămân sate goale, şcoli fără copii şi învăţători…

M-aţi întrebat dacă a fost trădare? Da, a fost şi mai este or, incompetenţa autorităților este tot un fel de trădare. Nu m-aş mira dacă unii din acei care se dau mari eroi ai războiului i-ar întâmpina pe omuleţii verzi cu pâine şi sare. Pe unii dintre ei i-am și văzut la protestele pro-Şor…

– Mai aveți vreo speranţă că se va schimba ceva?

– Cred că numai al doilea val de renaştere naţională ne poate salva. Dar noii militanţi ai acestei mişcări trebuie să meargă din casă în casă şi să convingă lumea că cineva mai este în stare să scoată Moldova din impas…

 Ion Cernei 

Distribuie

Lasă un răspuns