In memoriam bunei noastre profesoare Elizaveta Panfili

Avem prezentă o primăvară harnică, punctuală ca niciodată, când subliniem sosirea ei fără întârziere după calendarul nostru gregorian. Ne-a prins mărţişoare în piept şi ne cuprinde năvalnic cu un cer senin puţin împânzit şi cu nori fumurii transparenţi de lumină cu soare blând, vânt şăgalnic şi ciripit de păsărele. Coltele verde de iarbă sărută văzduhul şi ne dă o nouă speranţă. Ghioceii au prins a înflori şi în grădinile unor gospodari, formând pâlcuri albe-albe. Se face curat în curţi, pe câmpuri, la cimitire, unde, ce ai spune, parcă ar fi prezenţi cei ce ne-au părăsit. E şi profesoara noastră de limbă şi literatură română, Elizaveta Panfili. Noi, care făceam parte din prima promoţie de elevi pe care i-a învăţat între anii 1961-67, aveam obiceiul de 8 martie s-o felicităm dublu – era şi ziua ei de naştere. Acum ar fi împlinit 81 de ani.

Faţă de oamenii înzestraţi cu harul naraţiunii am avut un mare respect încă din copilărie, când se mai făceau şezători în nopţile lungi de toamnă, la păpuşit tutun, scărmănatul lânii, la brodat prosoape şi la croşetat zimţi pentru ele şi pentru feţele de masă. Dna Elizaveta însă ne-a marcat copilăria altoindu-ne dragostea faţă de grai, faţă de o exprimare mai elevată. În clasele a treia şi a patra ne-a fost dirigintă. A depus mult efort pentru a ne forma un scris caligrafic cât de cât. Iar următorii patru ani, fiindu-ne tot dirigintă, era şi profesoara noastră de limba şi literatura maternă. Erau ani fierbinţi în viaţa dumneaei. Recent se căsătorise, apăruse primul copil, îşi continua studiile la universitate la Facultatea de Filologie. Şi totuşi, găsea timp să organizeze cu noi câte o şezătoare, să ne înveţe un dans, un cântec, să discutăm o carte.

Era pentru discipolii săi  un model de intelectuală în toate, de perseverenţă, de conştiinciozitate. Printre ei sunt din cei care au îmbrăţişat profesii având legătură nemijlocită cu graiul matern – pedagogi, jurnalişti. Dar şi mai mulţi – asistente medicale, medici, profesori universitari, muncitori sau plugari au deprins gustul de lectură, dragostea şi mândria de neam. Nu i-am fost eleva preferată, dar ţin minte că, atât cât mi-a fost dirigintă, mă duceam la lecţiile dumneaei cu mult drag şi aveam mare grijă să-mi pregătesc temele. Fiindcă doamna profesoară se străduia să ne controleze caietele regulat şi de aveam de scris vreo compunere, te puteai aştepta să fii scos s-o citeşti în faţa colegilor.

A avut o viaţă împlinită, parcă ocrotită, aş zice, de Bunul Dumnezeu. Rămasă de mică fără mamă, dragos-tea de a cunoaşte a tras-o la lumină, la carte. Născută îm 1938, în satul Gordineşti, Rezina, revine la baştină în 1961 de la Mingir, unde fusese repartizată după absolvirea şcolii pedagogice. S-a stins din viaţă anul trecut, la Chişinău, la fiica ei, Galina, într-o vinere şi a fost petrecută pe ultimul drum în zi însemnată – de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, de către colegi de lucru, foşti elevi, vecini, rude. Vestea tristă a adus lacrimi în ochii multora dintre discipolii săi. Era o zi caldă, cu mult soare, de parcă şi natura i-ar fi şoptit: mergi cu bine în lumea ta nouă, dragă Elizaveta, aici, pe pământ, ţi-ai împlinit misiunea. Oamenii pentru care ai dat tot ce ai avut mai bun, nu te vor uita.

Şi cred că anume aşa va fi.

Zinaida Cebotari, satul Gordineşti, raionul Rezina 

 

Distribuie

Lasă un răspuns