În Buriatia, într-o expediție a memoriei

Cei trei pelerini: Tudor Cobâlaş, Mihail Brădescu şi Tudor Leahu, pornesc la drum din Bucureşti în Siberia

Înscris în documente ca “plodul deportării”

Mihail Brădescu, cel mai mare dintre cei 8 copii din familia lui Boris și Olgăi Brădescu, s-a născut nu la Țânțăreni, dar la Zun-Hurai, un sat din Buriat –Mongolia, unde au fost deportați bunicii săi, Petru și Sofia Brădescu, împreună cu feciorii Boris și Constantin. Într-o altă localitate, la Onohoi, circa 200 km de Zun-Hurai, erau deportați Anastasie Taran cu fiicele Olga şi Maria. În 1954 Boris Brădescu și Olga Taran și-au unit destinele, iar peste un an s-a născut Mihail. În 1957 toată familia Brădescu, parțial reabilitată, s-a întors la baștină, având un petec de hârtie care le-a servit drept ”gramotă de protecție” în fața autorităților locale, cu concursul cărora fusese deportaţi șapte ani în urmă.

În ”gramota” respectivă Mihail, la cei 1,5 ani ai săi, nu figura pentru că nu era pe lume la vremea deportării. De aceea ofițerul împuternicit pentru regim de la Zun-Hurai l-a întrodus în adeverința respectivă ca ”plodul deportării”.

”Nu ştiu cum au ajuns cei care ne-au întocmit documentele la așa o sintagmă. Dar mă prind la gândul că trebuia cumva justificată întoarcerea mea acasă cu părinții, deși era mai lesne să scrie ”Brădescu Mihail, fiu”, spune acum Mihail.

Peste 62 de ani, în iulie curent, ”plodul deportării”, Mihail Brădescu, colonel MAI în rezervă şi om de afaceri la București, a decis să viziteze locurile unde s-a născut, mergând împreună cu doi prieteni ai săi, tot basarabeni din familii deportate, Tudor Leahu, medic la Constanța și Tudor Cobâlaș, om de afaceri, originar din Ciucur-Mingir, într-o expediție a memoriei.

Redăm mai jos, de la persoana întâi, povestea acestei călătorii, relatată de  Mihail Brădescu.

 

Au fost solicitate 1000 de familii de deportaţi

După ce istoricul Octavian Țâcu a organizat acum doi ani expediții ale memoriei în Siberia și Kazahstan, pe locurile unde au fost deportați concetățenii noștri, m-am gândit să întreprind și eu o călătorie în Buriat-Mongolia, unde grupul lui Țâcu nu a ajuns. Or, deportările în Buriat-Mongolia constituie o istorie aparte, care vizează şi familia noastră.

Am obținut un document desecretizat adresat pe numele lui Kruglov, general-colonel, ministrul stalinist de Interne, în care Orlov, ministrul gospodăriei silvice a URSS, solicita trimiterea în RASS Buriat–Mongolă, în subordinea trustului Burmongolles, a 1000 de familii de deportați. În baza acestui document, atunci, conform povestirilor părinţilor, după mai bine de două săptămâni de deplasare cu trenul pe vreme toridă, rudele mele au ajuns în Buriat-Mongolia.

Familia bunelului Petrea cu cei doi fii ai săi a nimerit la exploatări forestiere. Peste un timp, la atingerea majoratului, tata și unchiul au învățat la cursuri de șoferi şi au fost angajaţi să lucreze  pe camioanele MAZ-200. Mama Olga, sora ei Maria, bunicii Anastasie și Alexandra au nimerit la Onohoi, unde era un combinat de prelucrare a  lemnului pescuit din apa râului Uta şi tras cu un cărucior pe șine la gater, muncă făcută de ea pe parcursul a trei ani. Nu le-a fost ușor la nimeni, dar cred că cel mai greu i-a fost mamei, care a nimerit acolo la vârsta de 14 ani şi a muncit de rând cu maturii…

 

Onohoiul încă mai păstrează obiceiurile moldovenilor

În  trei, cu bilete procurate la aerogara Otopeni, am zburat la Moscova. De la aeroportul Domodedovo, seara târziu, am luat alt Aerobus, spre Ulan-Ude, capitala Buriatiei, unde am aterizat după 7 ore de zbor, dimineața. Călătoria ne-a fost asigurată de doi generali în rezervă ai MAI al Federației Ruse, Kalașnikov și Egorov, cu care ne cunoșteam încă din tinerețe. Astfel, timp de 2 zile, la pensiunea generalului Mihail Egorov, pe malul râului Selenga, afluent al Baikalului, am făcut planul expediţiei, apoi am plecat spre centrul raional Zaigraevo. În continuare am fost însoțiți de către generalul în rezervă Ivan Kalașnikov, cu care am mers spre orășelul Onohoi, aflat la 50 km de Ulan-Ude. La sediul administrației de stat de la Onohoi ne-a întâlnit Larisa Sergheeva, soția președintelui Administrației de stat, Serghei Sergheev. Dumneaei ni s-a destăinuit că bunica ei este din bulgarii etnici originari din Valea Perjei, raionul Cimișlia și că mai are acolo rude. Ne-a făcut o excursie prin orașel, în timpul căreia am descoperit lucruri curioase. Astfel, lângă casele cu două nivele și bărăcile din lemn am văzut loturi mici cu vaduri, unde creștea pătrunjel, mărar, ridiche, alte zarzavaturi.

”Obiceiul de a crește zarzavaturi tot de la moldoveni l-am luat. Moldovenii au adus seminţe de la baștină și le creșteau pe turbă, un fel de compost din lemn. Astfel am conștientizat că am putea să ne aprovizionăm şi noi cu producție vitaminică proprie. De atunci le creștem fie acoperindu-le cu rame şi polietilenă să nu înghețe, fie în mici solarii”, ne spunea dna Sergheeva.

Mi-am amintit că bunica Alexandra, care a trăit la Onohoi, ne povestea că a găsut într-un buzunar nişte semințe de pătrunjel și le-a semănat sub un geam de sticlă. Astftel, când s-a mai încălzit, avea pătrunjel de pus în borș. Atunci au prins a veni localnicele și a o ruga să le dea şi lor. Dânsa a rugat rudele de la baştină să-i trimită ceva semințe de zarzavaturi, cu care apoi s-au împărțit cu lumea.

Fiind deja la Zun-Hurai, am văzut pe masă la unul din rușii care i-au cunoscut pe tata și pe bunicul meu … învârtită, de cea care de obicei se face la noi la hram sau la alte sărbători.

Obiceiul de a mulge oile acolo nu s-a mai păstrat, fiindcă nimeni nu mai ține alte animale, decât rațe și găini, ne spuneau localnicii.

Larisa Sergheeva ne-a dus la combinatul de prelucrare a lemnului de la Onohoi, unde au lucrat mama și bunicii. Precum s-a dovedit, întreprinderea staționează cam în proporție de 80 la sută. Masa lemnoasă este exportată în China mai mult neprelucrată. Am văzut pe drumuri și în gări eșaloane și coloane nesfârșite de TIR-uri. Despre problemele regiunii am vorbit în Ulan-Ude cu Serghei Sergheev, soțul Larisei, pe parcursul a două ore. Cu regret, spunea dumnealui, republica se află la subvenție federală, mai multă lume este în căutarea unui loc de muncă. Adică Buriatia se confruntă cu aceleași probleme ca şi întreaga  țară.

Tot de la dl Sergheev am aflat că întreaga populație cu origini europene a ajuns acolo în rezultatul deportărilor organizate de guvernări de pe timpurile țarului Aleksei Mihailovici, supranumit eronat de istorici Milostivul și Cel cuminte, dar cele mai puternice valuri de deportări s-au produs pe timpul lui Stalin:

”Solidaritatea celor nimeriți la necaz nu a fost una de paravan, era un altfel de ”drujba narodov”, deaceea oamenii aici țin mult la istoria lor, la  credință, la tradițiile și obiceiurile aduse de deportați sau surghiuniți. Mai avem în localitate câteva familii de moldoveni, mai degrabă copii și nepoți ai acelor deportați”, ne-a spus dl Sergheev.

De la dna Larisa am primit o scrisoare pentru Maria Trandafir, o mătușă a ei din Parcani, ceea ce ne-a convins că legăturile de rudenie, în pofida timpului și distanțelor enorme, sunt de nezdruncinat.

 

Zun-Hurai, loc natal cu oameni dragi

Neapărat voiam să  văd satul Zun-Hurai, aflat în taiga, unde în 1955 am apărut pe lume. Comunicasem deja prin poștă cu pedagogi de la școala din localitate, care mi-au trimis o carte despre istoria satului. Precum era să aflu, satul își are numele de la un râuleț- în traducere Hurai înseamnă buriat. Este un sătuc cu peste 300 de locuitori, unde trăiesc în temei ruși și buriați, cu un templu budist, o biserică ortodoxă și o școală locală. După cum ne povestea bunicul Petrea, de vestigiile budiste se păzeau ca de foc, fiindcă orice atitudine nerespectuoasă față de ele îți făcea mari necazuri  – ori sare toporul din coadă, ori îți cade roata la căruță, adică Buda nu suferă atitudine porcoasă față de sine.

După ce am trecut râulețul, începu o ploaie torențială și prin pânza ei am văzut un grup de doamne, dintre care una avea în mâini pâine și sare. Aceasta era Maria Dambieva, directoarea școlii. Ne-a mirat faptul că solul, format din nisip măşcat, la câteva minute după ploaie era deja uscat, ceea ce ne-a permis să ne deplasăm fără probleme.

Mai întâi am fost acasă la Uliana şi Ivan Burdukovskii, ambii de vârsta părinților mei, care-i țineau minte pe toți basarabenii din localitate, deşi trecuse mai bine de șase decenii.

”Cum să uit! Bunica voastră, Sonea, ne-a servit cu nişte cucoșei de porumb copți pe plită, un deliciu necunoscut de noi până atunci! Acum ei se numesc pop-corn și-i găsești în Ulan-Ude la orice colț.

Autoritățile ne-au avertizat să fim atenți cu deportaţii, că-s duşmani ai poporului, lucru care nu s-a adeverit. Se îmbrăcau frumos de sărbători, nu i-am auzit vorbind porcării, erau corecți și atenți cu lumea. Brădescu-seniorul atunci avea peste 45 de ani, era mic la stat și cu burtică, venea la tata, care era intendent, să ceară o pâine în plus, că avea acasă noră cu copil mic. Dar cu Boris am lucrat pe ture șofer pe camionul MAZ-200”, îşi amintea Ivan Burdukovskii.

La școală ni s-a oferit o recepție şi un concert emoționant, cu melodii pe care uneori le cântau şi ai noștri, cei care au trecut prin deportări. După cum era să aflăm, pedagogii au înregistrat şi au învăţat timp de o lună cântece de epocă. Am fost și la muzeul școlii, unde se păstrează  memoria satului și unde istoria localității este prezentată obiectiv, fără înterpretări strâmbe. Dar când i-am făcut dnei Dambieva o invitație de a vizita Republica Moldova și România, dumneaiei a strâns din umeri – de regulă, lumea nu merge nici chiar la Moscova, la rude, fiindcă biletul costă bani enormi, iar noi eram primii europeni care în ultimele decenii ajunsesem în localitatea lor. Am făcut școlii o donație în euro ca să acopere costul călătoriei directoarei în Republica Moldova.

Iar la Verhneudinsk, o suburbie a orașului Ulan-Ude, datorită lui Ivan Kalașnikov am găsit biserica unde s-au cununat în 1954 părinții mei și unde eu am fost botezat un an mai târziu. Am fost la blagocin acasă, care ne-a arătat cartea unde a fost înregistrat botezul și un album cu imagini, unde am găsit și fotografia părintelui Paladie Șerstenikov, fost paroh la biserica respectivă în perioada 1949 – 1958.

Împreună cu Tudor Leahu și Tudor Cobâlaș, am revenit acasă cu suf-letul împăcat că am văzut locurile și oameni care ne-au marcat destinul. Or, timpuri vitrege au fost dar, grație faptului că lumea nu și-a pierdut omenia și cumsecădenia, cei deportați au avut speranță că timpurile se vor schimba și ei se vor întoarce la baştină.

Mihail Brădescu

 

Distribuie

Lasă un răspuns