Gheorghe Doni: Poţi fi fericit pe deplin numai atunci când trăieşti într-o lume fericită

Poetul, publicistul şi cineastul Gheorghe Doni s-a născut la 6 februarie 1955, în satul Brăviceni, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău (1979), сursuri de redactor de filme artistice la GOSKINO şi Institutul Unional de Cinematografie din or. Moscova (1991); Şcoala de Limbi Moderne, Centrul Educaţional “Pro-Didactica”(1999).

Este membru al Uniunii Jurnaliştilor și Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Versurile sale au văzut lumina tiparului în culegeri colective, în plachetele Altarul deziluziilor” (1995), distinsă cu premiul Salonului naţional de carte, Chişinău, 1996 şi “Revelaţiile scribului” (2018). Publică în presă poeme, eseuri, cronici, portrete literare, piese de teatru, este coautor al Enciclopediei oraşului Chişinău, ediţia 1996.

A scris scenariul la filmul artistic de scurt metraj ”Spune ceva”, realizat la Studioul “Moldova-film” în anul 1991, a exercitat funcţiile de membru al colegiului redacţional de scenarii şi redactor superior la Studioul Moldova-film. A făcut traducerea multor filme artistice şi în desen animat din cinematografia mondială.

Activitatea pe tărâmul jurnalistic include funcţiile de reporter la ziarul Moldova Socialistă; secretar general de redacţie, redactor-şef al ziarului Tineretul Moldovei, redactor la revista Natura. Şi-a încercat puterile şi în alte domenii. Din 2010 este director al Teatrului pentru Copii şi Adolescenţi Clopoţel.

  1. Dle Gheorghe Doni! Ce subînţelegeţi Dumneavoastră prin noţiunea “acasă”?

-“Acasă” presupune “întoarcerea la vatră”, la baştină, la casa părintească, la izvoare…

  1. Cine V-a predat primele lecţii, care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Lecţiile dintâi au fost cele de-acasă, de la părinţi. Apoi au urmat cele din clasele primare, cu tanti Iulia (Iulia Dimitrievna Doni), care mi-a fost prima învăţătoare. Totuşi, lecţiile care mi-au “marcat caracterul şi viitorul”, probabil, au fost cele “predate” de tata. De mic copil am deprins, pe lângă el, toate lucrările câmpului. Din primăvară şi până toamna târziu munceam la camp, alături de fraţi şi surorile mai mari, uneori în detrimentul lecţiilor de la şcoală. Duminicile şi zilele de sărbătoare erau mai mult pentru a compensa ceea ce nu dovedeam în restul zilelor la şcoală. Îmi erau dragi toate anotimpurile, însă cel mai mult îmi plăcea iarna. Pentru că aveam timp destul şi pentru joacă. Îmi meşteream singur patine şi îmi plăcea să patinez cu prietenii din mahala pe gheaţa Răutului. Nu ne despărţeam de gheţuş până spre miezul nopţii. Ne plăceau, mai ales, sărbătorile de iarnă, când mergeam pe la casele consătenilor cu uratul, colinda, semănatul. Pe atunci, în perioada regimului sovietic, biserica din sat era închisă, religia era condamnată, dar sărbătorile creştine nu puteau fi oprite printre oamenii simpli. De-aceea savuram din plin bucuria acelor sărbători. Şi ele ne-au servit drept lecţii de credinţă, bunătate şi omenie.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dumneavoastră, locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Părinţii mei, Vasile şi Daria Doni, s-au născut şi au trăit în România Mare până la 1940, când Basarabia, în urma odiosului pact Molotov-Ribbentrop din 1939, a fost ruptă de la trupul Ţării şi anexată la URSS.

Tata reuşise să facă “patru clase la români”. Fiind fiul cel mai mare în familia bunicilor mei Haralambie şi Varvara Doni, purta pe umeri o parte însemnată din grijile unei gospodării de ţărani înstăriţi. S-a căsătorit de foarte tânăr cu Daria Bârcă, o fetişcană harnică şi cuminte din satul vecin, Mălăieşti, care avea să-i nască mai târziu zece copii, eu fiind cel de-al şaptelea. Şi-au ridicat casă într-o margine a satului şi aveau primul copil (Păşuţa, sora mea cea mai mare), când a început războiul. Tata a fost înrolat în Armata Română, într-o unitate de genişti. În vara anului 1944, au fost încercuiţi de trupe sovietice şi luaţi în prizonierat. Toţi prizonierii au fost duşi la munci grele în minele de cărbune din Donbas, de unde tata s-a întors acasă peste ani, fiind greu de recunoscut… În sat, neavând altă cale, a lucrat “la colhoz”, ajungând unul din cei mai buni gospodari din Brăviceni.

Iar bunelul Haralambie a avut şi el o istorie foarte interesantă. Făcuse “slujbă militară la ţarul Nicolai”, unde a cântat în corul bisericesc, revenind la vatră cu o traistă de cărţi religioase slavoneşti. Această pasiune a urmat-o şi în sat, fiind un timp şi dascăl. După ce s-a instaurat regimul sovietic, biserica din sat a fost închisă. Bunelul, ca şi ceilalţi gospodari locali, a fost lipsit de avere (câteva hectare de pământ, doi cai şi căruţa) şi inclus în lista celor care urmau să fie deportaţi în Siberia. A scăpat, însă, ca prin minune. În ziua când se hotăra deportarea, în centrul satului se strânse multă lume. Reprezentantul de la raion, când veni rândul bunelului, se adresă celor prezenţi: “Da aista a exploatat munca altora?” “Nu, răspunse după o tăcere unul dintre consăteni. Că noi ne ajutam unii pe alţii, la clacă, fără… exploatare.”  Nimeni n-a spus ceva de rău despre el şi, astfel, bunelul a scăpat de deportare.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimul timp?

– A fost un timp, după ce s-au desfiinţat gospodăriile agricole colective (colhozurile), când lucrurile mergeau prost, ca şi peste tot în raioanele noastre. Dar, slavă Domnului, s-au găsit oameni printre localnici care au început să meargă peste hotare, unde au muncit şi au învăţat de la alţii anumite lucruri bune, revenind apoi acasă şi iniţiind afaceri profitabile. Unul din ei, regretatul Vladimir Cociorvă, a devenit un exemplu extraordinar nu numai pentru consăteni. A înfiinţat la Brăviceni o fabrică de brânzeturi, un mic restaurant, o fermă… Oamenii din sat l-au ales în repetate rânduri primar, a fost şi parlamentar. Anume datorită lui, mulţi consăteni şi-au găsit un loc de muncă bine plătit şi nu a trebuit să părăsească casa şi satul în căutare de lucru peste hotare. Alţii i-au urmat exemplul, pornind şi ei afaceri la vatră. În rezultat, Brăviceniul nu a cunoscut acel dezastru care s-a produs în ultimele 2-3 decenii în multe din localităţile săteşti de la noi şi nici n-a fost afectat de exodul populaţiei către străinătate.

  1. Ce vă aminteşte cel mai des de casa părintească?

– Îmi aduc aminte cu drag de copilăria mea de până la vârsta de opt ani, când eram alături de fraţi şi surori în preajma mamei, care însă avea să se stingă subit din viaţă în floarea vârstei. După decesul mamei, am trăit o vreme ca într-o baladă, în care fecioraşul îşi caută neîncetat măicuţa, chipul ei arătându-i-se doar în vise… Şi astăzi, după mai bine de jumătate de veac, când revin acasă în sat, îi simt lipsa cu aceeaşi durere ca în copilărie… De câţiva ani, nu mai este în viaţă nici tata, iar casa părintească parcă a mai intrat în pământ şi s-a făcut mică pe lângă casa mare, ridicată alături de către un nepot moştenitor…

  1. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– Cred că acest lucru l-ar putea decide mai bine consătenii care trăiesc şi muncesc la baştină. Dar printre acele personalităţi marcante al căror nume merită să fie înveşnicite în istoria satului ar trebui să fie, în primul rând, Vladimir Cociorvă. El a făcut foarte multe pentru sat. Din păcate, însă, s-a stins din viaţă prea devreme. Aş vrea să cred că dintre consătenii mei se vor mai ridica oameni vrednici precum a fost Vladimir Cociorvă.

  1. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau disidenţi?

– Am fost un elev şi un student activ. Participam la competiţii sportive, la olimpiade pe obiecte. Am fost şi contrabasist în taraful ce activa la Casa de cultură din sat. Am făcut parte din renumita dinastie de artişti amatori Doni, care a dat lumii şi un mare muzician profesionist – compozitorul şi dirijorul Valentin Doni. E unul dintre verişorii mei, care de mai mulţi ani locuieşte şi activează în România.

  1. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dumneavoastră?

– În primul rând omenia şi cumsecădenia. Nu pot suporta nimănui laşitatea şi falsurile.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Parţial, da. Mai am însă multe de făcut până la o realizare deplină.

  1. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

– M-am bazat întotdeauna pe forţele proprii. Am făcut şi continuu să fac doar lucruri ce-mi sunt în puteri şi de care sunt convins că au nevoie şi alţii. Scopurile mi le ating numai lucrând cu perseverenţă şi cu încredere în izbândă.

  1. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi o dată un moment din viaţa Dumneavoastră, pe care l-aţi alege?

– Mi-aş alege, dacă ar fi posibil, măcar o zi din copilărie, când îmi erau în viaţă părinţii.

  1. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeanul şi omul de litere Gheorghe Doni?

– Mă bucur că am reuşit până acum să editez două volume de poezie, apreciate înalt de cititori şi de critica literară. Alte două cărţi, inclusiv una de publicistică, urmează să apară în timpul apropiat. Am creat la Chişinău un teatru pentru copii şi adolescenţi, unde s-au montat câteva spectacole, două din ele după piese scrise de mine, care se joacă cu mult succes în case de cultură, în instituţii de învăţământ şi preşcolare din sate şi oraşe.

  1. Care-i cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dumneavoastră?

– Îmi doresc mult să realizez şi un alt proiect, ce ţine de promovarea unui scenariu de film artistic de lung metraj, pe care l-am scris cu ani în urmă. Pasiunea pentru film este o boală a mea mai veche. Cândva am lucrat la Studioul Moldova-film, în calitate de redactor superior şi membru al colegiului redacţional pentru scenarii. Însă, după ce statul a încetat să mai finanțeze studioul, am fost nevoit să revin în jurnalism, apoi am activat şi în alte domenii.

  1. Aproape trei decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei Republicii Moldova. Cine credeţi că ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Sunt filolog-jurnalist de profesie şi ştiu că denumirea corectă a limbii noastre este româna, lucru susţinut de savanţii lingvişti ai Academiei de Ştiinţe din moldova, precum şi de Curtea Constituţională. Rămâne ca parlamentarii noştri să facă modificarea corespunzăroare în articolul 13 din Constituţie. La fel trebuie să se ţină cont de opiniile savanţilor şi în problemele ce ţin de istoria noastră adevărată, evitându-se falsurile “moştenite” din vremurile ţariste şi ale imperiului sovietic.

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului Gheorghe Doni peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Principiile mele de viaţă ţin de respectarea celor zece porunci creştineşti pe care le-am învăţat de mic copil de la părinţi. Pe parcursul anilor s-au mai adăugat unele, care nu se abat de la aceleaşi porunci.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Mi s-a întâmplat, dar nu-mi place să vorbesc despre asta. Sper că nu am decepţionat prea mult şi eu pe alţii.

  1. În opinia Dumneavoastră, fără de ce un om nu poate să fie fericit?

– Cred că omul poate fi cu adevărat fericit numai având o familie trainică, un loc de muncă stabil aici, acasă. Un om poate fi fericit pe deplin numai atunci când trăieşte într-o lume fericită.

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Am activat mai mulţi ani ca ziarist şi această activitate presupune a face şi politică. La noi se consideră că faci politică chiar şi atunci când îţi spui părerea despre denumirea limbii tale materne, apartenenţa la identitatea românească etc.

  1. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

– Apreciez tendinţa unor factori politici de la noi de apropiere şi de integrare în Uniunea Europeană, inclusiv de întărire a legăturilor cu România, de promovare a valorilor culturale şi economice ale acestui spaţiu. Dezaprob şi condamn, bineînţeles, corupţia şi fărădelegile comise de către autorităţi, furtul miliardului din sistemul bancar, sărăcirea şi genocidul în raport cu populaţia băştinaşă.

  1. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

– Unirea cu România este dezideratul salvator pentru basarabenii noştri.

  1. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

– Istoricii ne spun că statul Republica Moldova este o “făcătură”, moştenită în urma pactului Molotov-Ribbentrop. Ţara părinţilor şi buneilor noştri s-a numit România Mare. Viitorul nostru ţine de Reunirea şi Reîntregirea Ţării.

  1. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Doni?

– A fost din start o relaţie bazată pe dragoste, înţelegere şi respect reciproc.

  1. Cu ce se ocupă membrii familiei Dumneavoastră?

– Soţia este medică, fiica e studentă, iar eu admi-nistrez, cum spuneam mai sus, activitatea unui teatru pentru copii şi adolescenţi.

  1. Cum preferaţi să petreceţi timpul liber?

– Citesc cărţi, privesc spectacole, filme. Însă cel mai des mă aflu la masa de scris.

  1. În casa familiei Doni care bucate şi băuturi sunt preferate?

– După posibilităţi, preferăm bucate şi băuturi tradiţionale: plăcinte, zeamă de pui, peşte copt la rolă, sarmale, mămăliguţă cu brânză de oi şi vin de casă. Şi, bineînţeles, fructe şi legume.

  1. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dumneavoastră.

– În vara anului 1985, am fost nevoit să întrerup activitatea de ziarist, fiind obligat să trec nişte cursuri de recalificare militară într-un batalion de desant al armatei sovietice, care urma să fie trimis să lupte în războiul din Afganistan. A fost o şcoală foarte dură, cu antrenamente şi exerciţii de luptă pe parcursul câtorva luni. Ştiam despre grozăviile şi tragediile ce se întâmplau cu cei care erau trimişi acolo. Am avut, însă, noroc. Către finele lui august, guvernul sovietic a luat decizia de a înceta acţiunile militare şi a-şi retrage treptat forţele armate de pe teritoriul afganez. Totuşi, antrenamentele noastre au continuat şi după asta. Abia peste o lună am fost lăsaţi să ne întoarcem la familii şi la locurile noastre de muncă. Din păcate, unii camarazi nu s-au mai întors vii sau nevătămaţi chiar şi din acele exerciţii militare…

  1. În opinia Dumneavoastră, Republica Moldova a avut şansa de a se integra în UE, alături de Republicile Baltice?

– Îmi vine greu să răspund la această întrebare. Sunt sigur, însă, că la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut a fost ratată o şansă de Reunire cu Patria-Mamă.

  1. Câţi ani, în opinia Dumneavoastră, i-ar trebui Republicii Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Nu pot face astfel de pronosticuri.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real este acest obiectiv?

-Atâta timp cât în stânga Nistrului se află dislocată o armată străină, acest diferend nu poate fi soluţionat pozitiv pentru partea moldavă. Este un punct de vedere pe care îl susţin mai mulţi oameni politici şi de cultură de la noi.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi neapărat consătenilor, dar şi tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

– Consătenilor mei, precum şi tuturor locuitorilor de pe plaiul orheian le urez un viitor mult mai bun decât au avut ei parte pe parcursul ultimelor decenii. Iar publicaţia Cuvântul să le fie şi în continuare o bună tribună şi un stegar de nădejde.

Pentru conformitate, Ion Cernei

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns