Frica mă însoţeşte toată viaţa

Maria Ciorici, profesoară pensionară, s. Vadul-Rașcov, Şoldăneşti

 

Au trecut 70 de ani de la acele zile groaznice pentru poporul nostru – al doilea val al deportărilor. Aveam doar 5 ani, dormeam la bunica alături de verișorul de 3 anișori, mama căruia fusese înghițită de apele Nistrului cu un an în urmă.

Ne-au trezit în zori de zi bocetele vecinelor, care se adunaseră în ogradă. O mătușă m-a luat în brațe ca să nu mă sperii și continua să plângă. De la ea am aflat că bunica Mașa pregătea de mâncare pentru prășitori, când au intrat militarii cu armele la umăr.

Acea zi m-a marcat foarte mult. O frică sinistră a pus stăpânire pe mine pentru toată viața. Maică-mea mi-a spus că pe bunica o duc în Siberia, unde este frig mare și trebuie să-i dau căciula mea albă de iepure. I-am dat-o. Peste 2 zile i-am petrecut de pe peronul gării din Șoldănești. Mama le-a gătit o zeamă de găină în curtea lui naşul Nicolae. Au mâncat-o în vagon și trenul s-a pornit. Bunelul Simion, cu lacrimi în ochi mă ruga să mai alerg alături de vagonul lor ca să mă mai vadă…

Așa am rămas fără ființele dragi. Peste ani am înţeles că deportările au fost o crimă împotriva poporului. Bunica Maria (născută în 1900), bunelul Simion Beldiman (născut în 1888) au fost numiți “dușmani ai poporului”, deoarece, muncind din greu, își făcuseră o gospodărie, dar într-o clipă, fără nicio vină, au fost ridicaţi cu armele din propria casă, rupți de munca lor și duși în Siberia, în condiții inumane. Îmi amintesc mereu de acele evenimente cu lacrimi ama-re, mai cu seamă din cauză că bunica suferise în acea primăvară o intervenţie chirurgicală.

Și dacă ar fi numai atât… În altă mahala locuiau străbuneii mei, părinții bunicii Maria, Ștefan Botezat (a.n. 1870) și soţia sa Olga, împreună cu mezinul Alexandru, cu nora Valentina și copilașul lor Vasilică de numai 3 anișori. Alexandru cu soția lui au reușit să se ascundă (au suferit foarte mult umblând fugari pe câmpuri și prin păduri, ajutați de unii localnici cu ceva hrană și haine). Inimaginabil de tragică a fost deportarea în Siberia a doi bătrâni de 70 și 79 de ani cu un copilaș de doar 3 anișori.

Bunica Maria, al cărei nume îl port cu demnitate, a crescut în familie cu încă 6 frați. Toți erau la casele lor, își creaseră un cămin prin muncă cinstită, iar acest lucru nu era pe placul “activiștilor”. Feciorul Ion Botezat, care locuia în satul Alcedar, a fost deportat împreună cu familia. Frații Vasile și Ion Botezat fuseseră judecați “pentru politică”. Soțiile lor au fost incluse în listele deportaților. Soția lui nanu Vasile, care locuiau nu departe de noi, a reușit să fugă, ajungând la Curătura, la părinții ei.

Tanti Vitalia, soția unchiului Anton (foarte bolnavă), împreună cu fiica Lidia, au fost duse în Siberia, în condiții inumane, până în regiunea Kurgan. Au fost repartizați la așa numite ferme, unde apoi erau angajați să lucreze la fermele de vite. Bunelul Simion păștea vitele, iar pe Vasilică îl învățase să sugă lapte direct de la o văcuță. Trăiau în condiții inumane, câteva familii într-un bordei, pe care îl construiseră singuri la sosire, deoarece dăduseră frigurile imediat. Bunica Maria era angajată ca paznic de noapte la fermă… Bineînțeles că în cea mai mare parte a timpului serviciul ei îl făcea bunelul. Gospodari au rămas și în Siberia, și-au făcut o căsuță, trăiau împreună cu străbunicii. Străbunica Olga n-a rezistat acelor condiții și peste 3 ani s-a stins din viață. A rămas să-și ducă somnul de veci în Siberia. La rugămintea părinților, Vasilică a fost adus de către 2 unchi înapoi acasă, a intrat la școală în clasa I, devenind până la urmă un medic competent.

Buneii s-au întors acasă în 1957, unde s-au văzut nevoiți să reia totul de la zero. În casa buneilor locuia o familie tânără de funcționari cumsecade (părinții femeii tot fuseseră deportați), iar noi locuiam în aceeași ogradă, într-o căsuță-magazie. Poate că de frică, dar ne împăcam.

I-am așteptat cu mult drag pe bunicii noștri și pe străbunicul Ștefan. Era vară când s-au întors, a fost mare bucurie, dar și mare tristețe în suflet, pentru toată suferința lor. Tot ce reușisem să agonisim devenise proprietatea altora. Dar erau și pe atunci oameni cu suflet mare. Un deputat cu numele de familie Creangă, care, fiind în vizită de lucru în satul nostru Vadul-Rașcov, fiind primit să se odihnească la acei tineri din casa bunelului, la rugămintea bunelului meu, l-a ajutat să-și întoarcă casa. În scurt timp bunelul a redevenit proprietarul casei lui. Ceilalți frați n-au mai intrat în casele lor. Străbunelul Ștefan a fost găzduit de copiii lui.

Personal, cred că frica din acel an, 1949, și-a pus amprenta pe toată viața noastră. M-am dus la școală la numai 5 anișori, odată cu verișorul meu de 7 ani, alături de care îmi petreceam copilăria.

Fiind în clasele mai mari, când la istorie, literatură ni se povestea despre “culaci”, “dușmani ai poporului”, nu mă simțeam în apele mele, parcă eram cu aripile frânte, cu gura închisă, deși eram prima la învățătură. Chiar la facultate fiind, nu vorbeam cu nimeni despre tragedia noastră. În urma acelor evenimente am avut o copilărie tristă, departe de persoanele dragi, fără frați și surori. Ajunsă la o vârstă înaintată, cu o sănătate șubredă, frica mă mai însoțește în multe situații. Aș zice că întotdeauna trebuie să fim vigilenți pentru viitorul copiilor și nepoților noștri, și al neamului în general.

Maria Ciorici, profesoară pensionară, s. Vadul-Rașcov, Şoldăneşti

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns