Eugen Statnic: destăinuiri şi meditaţii la vârsta înţelepciunii

Eugen Statnic la o întâlnire cu elevii şi pedagogii Gimnaziului Pripiceni-Răzeşi. 27 martie 2018.

 

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în s. Pripiceni-Răzeși, Rezina. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. Se refugiază în România împreună cu familia în 1944, unde absolvă Politehnica din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-1980). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul surse și sisteme de lumină. Istoric autodidact (cu o bibliotecă de unicat, dar și cu abilități și cunoștințe unice în domeniu), a publicat în România (2014) și în Republica Moldova (2015) sinteza istorică Părinții războaielor. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării mai multor lucrări cu tematică istorică despre România şi Basarabia. A contribuit financiar şi la editarea volumului V al serialului 30 de întrebări de-acasă, o mini-enciclopedie editată de redacţia săptămânalului CUVÂNTUL despre personalităţile marcante originare din ex-judeţul Orhei, volum în care este publicat şi un interviu cu Domnia sa.

În a. 2018 Primăria Pripiceni-Răzeşi i-a conferit dlui Eugen Statnic titlul Cetăţean de Onoare al comunei Pripiceni-Răzeşi.

Venim în continuare cu câteva fragmente care să dezvăluie cititorului măcar puţin din personalitatea şi dragostea imensă de Partie a acestui extraordinar Român.

A

casă este pentru mine casa în care m-am născut, lângă frumoasa biserică din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 și unde azi păstorește părintele Serghei Cozma Botnari, care în fiecare duminică citește în pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatăl meu care, timp de șapte ani (1924-1931), a preoțit la Pripiceni, iar mama a fost învățătoare la școala primară din sat. În septembrie 2015, am revăzut, cu emoție, încă o dată Pripicenii, unde împreună cu profesorul Vasile Șoimaru am participat la o slujbă în biserica nu prea plină cu enoriași. Sufletește, pentru mine Pripicenii sunt „acasă”, ca și Orheiul, dar și toată Basarabia.

 

N

oi am fost patru copii – Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) și Victoria (1941). Cum în anii 1933-1936, înainte de a merge la școală, cei mai mari erau la liceu la Chișinău și, respectiv, Bolgrad, eu eram „singur” acasă și am beneficiat de toate cunoștințele mamei. Mama a fost și primul meu profesor de istorie, căci anume de la dânsa am cunoscut legendele biblice, viața lui Hristos, dar și legendele vechilor greci, adică legendele olimpice: Samariteanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota etc… Și toate acestea – înainte de a merge la școală, pe 15 septembrie 1936. Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoașterii și mi-a turnat în suflet pentru totdeauna bunătatea și mila.

 

P

e linie paternă, toți înaintașii au fost preoți, începând cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar după război a fost răsplătit cu o moșie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasâc, la sud de vechiul orășel Tatarbunar, acolo unde se termină Valul lui Traian (el începe la Prut, lângă Vadul lui Isac și, după 127 km, ajunge la lacul Sasâc). Cum la fiecare sfârșit de limes / sistem de apărare roman era statornicită cel puțin o cohortă într-un castru (lagăr) militar fortificat, este sigur că acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumătate a acestui nume e turcească (eski = vechi), iar alta – grecească (polos / polis = oraș), ceea ce ne spune că la 1484, când turcii au cucerit Chilia și Cetatea Albă, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipolos și Pripiceni, aceste două sate fiind baștina sau patria mică a străbunicilor mei și a mea. Copiii și nepoții mei sunt apatrizi, adică ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, școala și societatea din mai multe țări europene elimină din educație sentimentul apartenenței etnice și legătura sufletească cu patria, urmărindu-se minimalizarea rolului credinței și al conștiinței naționale…

Î

n neamul meu s-au amestecat români moldoveni dintre Prut și Nistru, ruși (veniți în Basarabia după 1812 pentru a se simți aici stăpâni), o prințesă poloneză, un profesor german, dar și români dintre mocanii / ciobanii din părțile Sibiului, care, după anul 1300, au devenit locuitori băștinași, mai ales în câmpia Chiliei, dar și în tot Bugeacul, ba chiar până la Bug, Nipru, în Crimeea și Caucaz.

 

D

acă aș fi copilărit doar la Pripiceni, aș fi știut numai româna, așa cum o vorbeau, cu 90 de ani în urmă, răzeșii respectuoși față de mazili. Grație însă faptului că am copilărit în sate sud-basarabene, am învățat de la alți copii, cât de cât, să vorbesc și în alte limbi: bulgărește (în anii 1932-1935) – la Cuporani (azi Rivna); dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-1939) – la Martaza; nemțește (în 1939-1941) – la Sărăria. Sub ocupația din 1940-1941 a trebuit – în școala deja sovietică – să învăț, timp de un an, și limba ucraineană (oficială), iar limba rusă am început să o învăț la Tighina, continuând, în anii 1941-1944, la Chișinău, chiar în curtea Liceului B.P. Hasdeu: în pauză elevii orășeni conversau rusește, ca noi, colegii lor de clasă, veniți de la țară, să nu fi înțeles chiar totul…

 

M

i se pare necesar și util să mai relatez ceva despre unele detalii privind învățământul din Basarabia, căci, ca și multor altor, mi-a influențat decisiv viața ulterioară. După 1944, câțiva ani am comunicat intens cu foștii colegi de la fostul nostru liceu B.P. Hasdeu. De la ei știu precis că aproape toți au devenit premianți la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianți absoluți, și nu în niște comune oare-care, ci la București, Sibiu, Timișoara, Cluj și Brașov… nemaivorbind de Târgu-Jiu, Pitești, Buzău sau Focșani. Elevii noștri aveau succese deosebite, mai ales la materii de cultură generală: limba română, istorie, geografie și „dexterități”, precum erau numite muzica, desenul, sportul și limbile străine. (Eu, bunăoară, în anul 1944, vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara și germana, iar la absolvirea liceului însușisem bine și franceza, italiana, studiate facultativ, ba făcusem și latina pe parcursul a șase clase. Engleza am învățat-o în timpul cursurilor de limbă rusă, devenită, în România de după 1948, obligatorie și în instituțiile de învățământ superior.)

 

L

a 1810 românii constituiau 90% din populația Basarabiei, iar rutenii și lipovenii – mai puțin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, între Nistru și Prut ruși încă nu erau „nici de sămânță”. Primii ruși care au început să se așeze în vechea Moldovă au fost dintre cei veniți cu armata lui Kutuzov și Ciceagov. Dacă la primul recensământ rusesc din anul 1817 în Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numărul evreilor era deja de 78 751, iar la 1897 – de 228 168 suflete. În mai multe localități evreii deveniseră chiar majoritari. Astfel, la 1911 în târgurile Hâncești, Telenești, Călărași și altele câteva cota evreilor ajungea la 70%, în Chișinău ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Bălți, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regulă, ei dețineau controlul asupra comerțului, mai ales cu băuturi alcoolice tari.

Rușii au pătruns treptat – cu armata, administrația, poliția, justiția, intelectualitatea, dar și prin nobilime, căci țarul a dăruit moșii uriașe (peste 600 000 desetine), în cazurile unor foști generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine.

La cedarea forțată, în 1940, a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, din 3 779 414 locuitori ai teritoriilor luate de URSS, 2 179 604 (57,67%) erau români. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al URSS (adică o slugă a dictatorului din Kremlin), scria în nota ultimativă că aceste teritorii ar fi fost „…locuite în principal de ucraineni”, aceștia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toată populația.

 

E

ram în acei ani (1941-1944) un copil maturizat prea devreme. Era război. Armata a IV-a Română sângera în toamna lui 1941 la Odesa, Armata a III-a era încleștată în luptele din stepa Nogai, la Marea Azov și în Crimeea. La început au fost victorii și chiar ceremonii cu ocazia lor. Bunăoară, ca cele din toamna lui 1942, când la Chișinău viața se mai așezase și în toamnă, mai ales cu participarea tineretului, a fost sărbătorită dezrobirea Basarabiei, la monumentul de pe dealul domol de la Ghidighici, unde a fost ridicat un turn ca monument memorial în amintirea soldaților căzuți și a oamenilor noștri deportați, chinuiți sau uciși. La festivități a fost și regele Mihai cu regina-mamă Elena. Dar recunoștința neamului era, și pe bună dreptate, pentru Ion Antonescu, mareșal și conducătorul de atunci al României.

 

Î

nsă anul 1943 a tulburat din nou și pentru totdeauna libertatea Basarabiei. După Stalingrad ne-a devenit tuturor limpede: URSS se va întoarce, iar noi vom fi nevoiți să plecăm spre alte zări… La 17 martie 1944, noaptea, în internatul liceului nostru a izbucnit panica. Un elev din clasa a 8-a alerga din dormitor în dormitor, strigând: „Rușii au trecut Nistrul! Evacuarea!” Abia că se lumina de zi. Era frig și ningea. Noi, cei vreo 150 de elevi care locuiam în internat, ne-am adunat în valize puținele lucruri ce le aveam. Până la amiază ni s-au împărțit foile matricole cu fotografie. Anul școlar se întrerupea brusc. Până spre seară am părăsit școala și Chișinăul pentru 70 de ani.

„Să fim uniţi acolo sus, sub drapelul neamului…”

În ajunul aniversării de 90 de ani, redacţia săptămânalului CUVÂNTUL i-a adresat dlui Eugen Statnic câteva întrebări, la care Domnia sa ne-a răspuns cu mare amabilitate.

– Cu ce gânduri şi dispoziţie se pregăteşte „răzeşul de Orhei”, Eugen Statnic, să marcheze nouă decenii din ziua naşterii?

– Primul gând este: aceşti ani mulţi, daţi de Dumnezeu, sunt răsplată sau pedeapsă? În fapt, depăşind longevitatea medie, am devenit acum, la 90 de ani, „un ilegalist” şi fac pagubă puţină societăţii şi asigurărilor, fiind mereu sănătos.

– V-aţi născut în Basarabia, mai multe decenii aţi trăit şi v-aţi afirmat ca inginer, cercetător, istoric în România şi Germania, dar noţiunea „acasă” o identificaţi cu s. Pripiceni-Răzeşi, Rezina, unde aţi locuit doar primii doi ani de viaţă. De ce?

– Am lucrat ca inginer din 1954 până la 2009, 55 de ani. După moartea soţiei am abandonat total tehnica, adică viaţa materială şi am trecut la vechea pasiune, ISTORIA, încercând să aflu adevărul. Aşa am aflat multe evenimente ascunse din ultimii 100 de ani şi le-am descris în 4 cărţi: Părinţii războaielor, Din istoria veche a Basarabiei, Istorie şi Adevăr şi, ultima, Înstrăinarea Basarabiei, care va apare la Chişinău de ziua mea.

Mă consider  răzeş de la Pripiceni, căci acolo am văzut lumina zilei, am trăit doar 2 ani, dar din povestirile sfinte ale mamei mi s-a întipărit în inimă pentru totdeauna imaginea unui sat vechi la Nistrul de sus, cu mazilii mândri şi răzeşii harnici, peste sute de ani apărându-şi limba, credinţa şi baştina. Cu această amintire din prima copilărie am petrecut încă 80 de ani de viaţă, din care 75 – după trista tragedie a anului 1944: refugiul. Iar la Trifeşti preot era Emilian Barbăroşie, văr cu tata, la Scorţeni era preotul Mârza, cu soţia Larisa, sora tatălui meu, La Chiştelniţa era neamul Tocan, înrudit cu noi, pe care i-am cunoscut şi îndrăgit în anii 1935-1940, când mereu toamna mergeam în ospeţie la Pripiceni, Ignăţei, Cinişeuţi, Trifeşti şi Scorţeni, cu vinuri alese şi plăcinte, învârtită cu miez de nucă şi dulceaţă de trandafir. Asta nu se uită, asta este Patria copilăriei.

– În R. Moldova rar pensionar, chiar din rândul personalităţilor de rang naţional, ajungând la vârsta înţelepciunii, îşi poate permite să editeze o carte-două. Dumneavoastră aţi completat sute de biblioteci şcolare şi publice cu lucrări proprii, dar şi multe cărţi de valoare despre istoria acestui meleag şi multpătimit popor, reeditate pe cheltuiala proprie şi distribuite gratuit…

– Pentru reeducarea patriotică am iniţiat şi susţinut material publicarea multor cărţi destinate tuturor bibliotecilor, şcolilor, gimnaziilor, liceelor din Republica Moldova. De pildă, Istoria Chiliei şi Cetăţii Albe, de Nicolae Iorga, după 115 ani de la prima apariţie; O istorie a Basarabiei, scrisă de profesorii şi istoricii din Chişinău; Versurile lui Alexe Mateevici; Iconografia unui sat românesc din Bugeac (Noul Caragaş, azi în Ucraina); Basarabia Românească de A.V.Boldur, un mare istoric; Istoria integrală a Basarabiei, de profesorul Valeriu Dulghieru; O universitate cât o viaţă, scrisă de marele istoric Dimitrie Ursu de la Cornova; Basarabia – Populaţia – Istoria – Cultura, a academicianului Ştefan Ciobanu din Talmaza, scrisă în 1940 şi republicată în 1992, iepuizată şi retipărită la noi la 100 de ani de la marele act al Unirii de la 1918 şi alte cărţi pentru luminarea tineretului după 45 de ani de ocupaţie. Dar distribuirea gratuită a mii de cărţi s-a dovedit a fi mai grea decât scrirea şi tipărirea. Şi asta este o tristă realitate a Republicii Moldova de astăzi.

– Ştim că urmăriţi îndeaproape situaţia din Republica Moldova. Cum apreciaţi evenimentele de ultimă oră şi ce ar trebui să facă acum cetăţenii de aici, care vor să trăiască decent, într-o ţară normală?

– Am revăzut baştina aşa cum o descrie şi arhitectul Ion Perciun în cartea sa Iubirea de Viaţă, Ţară, Baştină şi Neam (apărută în 2018), după 70 de ani de străinătate, cu speranţă şi chiar încredere. Dar evenimentele din ultimii ani ce au loc în Republica Moldova m-au întristat. În politică s-au implicat mulţi oportunişti cu interese materiale, unii lipsiţi de orice cultură umanistă şi simţ elementar de democraţie şi cinste.

Puţini politicieni patrioţi cu minte limpede, care luptă pentru libertate, bunăstare şi justiţie sunt între cei dezbinaţi şi chiar învrăjbiţi. Ei uită că mai presus de orice stă Patria şi interesul fundamental, UNIREA şi că pentru a realiza acest ideal după 200 de ani de asuprire trebuie să treacă peste părerile diferite, peste obstacolele puse de alţii, peste neînţelegerile de moment şi să se unească, uitând răfuielile, mândriile şi ambiţiile omeneşti.

Deci, porunca vremii este: Să fim uniţi acolo sus, sub drapelul neamului, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată şi în toate celea.

Pentru conformitate,

Tudor Iaşcenco

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns