Dragă, scumpă Veronică

Din cartea Valeriei Florea-Dascăl Morții nu au nevoie de reabilitare, lansarea căreia va avea loc sâmbătă, 6 iulie 2019, la biblioteca A.Donici din Orhei.

Mi-a deschis ușa o femeie josuță, plinuță, cu fața rotundă și ochii înrourați. Văzând-o, am avut impresia că îmi este cunoscută, chiar foarte bine, cu toate că până a veni la ea îi auzisem doar vocea, eu solicitând telefonic întâlnirea. După ce mi-a răspuns la binețe, mi-a luat paltonul și căciula, ducându-le în jumătatea de odaie de după soba cu plită, care mă îmbia să mă încălzesc. Lângă ea era o măsuță, amfitrioana invitându-mă să iau loc în capul ei. Vizavi de ea era un scaun gol, cealaltă parte a măsuței fiind lipită de perete. Amfitrioana mea, purtând numele Veronica Popescu, și-a pironit privirea pe scaunul acesta și a început a plânge, zicând printre lacrimi:

  • Mai ieri i-am făcut de patruzeci de zile.

Știam că fiul ei Ion Popescu decedase subit și multînainte de vreme, sărmana lui mamă invitându-mă să servesc din bucatele rămase de la masa de pomenire.

Femeia îmi devenea tot mai apropiată, eu dorindu-mi la un moment dat să-mi îngrop fața în poala ei, iar ea să-și treacă palma mâinii peste pletele mele, asemeni mamei în copilăria mea rămasă departe în urmă. Dar a sărit de pe scaunul său și s-a dus repejor în casa din aceeași ogradă,  revenind cu o fotografie.

  • Priviți! M-a îndemnat, revenind din casă cu o fotografie mare, în ramă de culoarea cerului.

În imagine era un sicriu, mulțime de oameni stând cu privirile pe defunctul din el. În spatele lor se zărea o casă mare, înaltă și nouă.

  • E tatăl meu, mi-a comunicat amfitrioana mea, de care mă atașam tot mai mult.

Inscripția de pe fotografie: ”Ion Muhu, decedat pe 9 ianuarie, 1939” completa spusa ei. Din câte știam, Ion Mihu, în perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost primar în Curleni, azi Podgoreni, județul Orhei.

După ce a sprijinit imaginea de peretele din fața noastră, a luat o fotografie din clitișorul pregătit pentru întâlnirea cu mine, zicând:

– Aici se pare că e în fața primăriei.

Am văzut în imagine un grup de bărbați, stând pe prispa și pe treptele scării unei case țărănești, având pe peretele din dreapta ușii un panou pentru anunțuri, iar de asupra intrării zărindu-se partea de jos a plăcii, pe care se scrie denumirea instituției.

– A avut inimă bună, am presupus.

– Așa spun toți cei care l-au cunoscut, a consimțit Veronica Mihu-Popescu, apoi mi-a dezvăluit faptul că tatăl său Ion Mihu și-a satisfăcut serviciul militar la marina imperială rusă.

În fotografia-portret, pe care o păstrează cu sfințenie, el e în bluză de marinar.

– Suferințele sufletești n-au trecut fără urmă, a decedat în floarea vieții, de pe urma unei maladii a inimii.

Auzind aceasta, mi-am trecut privirea pe fotografia cu înmormântarea lui Ion Mihu, întrebând-o pe Veronica Mihu-Popescu:

– Pruncul din brațele mamei Dumneavoastră ce vârstă avea?

– Două săptămâni, mi-a răspuns ea.

M-am îngrozit, șoptind: ”Biata femeie”, iar Veronica Mihu-Popescu mi-a comunicat că sora ei Claudia, rămasă orfană de tată la vârsta de două săptămâni, s-a stins din viață în anii războiului. Apoi s-a repezit iarăși în casă, de unde a adus încă un portret înrămat.

– E fratele meu Grigore, înainte de a fi împușcat, mi-a comunicat dintr-o răsuflare.

Portretul reprezenta chipul unui tânăr frumos și foarte serios.

– A învățat la liceul de băieți Vasile Lupu din orașul Orhei, pe care sovieticii l-au transformat în școală pedagogică, a continuat Veronica Mihu-Popescu, eu punându-i întrebarea:

– A fost membrul organizației ilegale Majadahonda?

Au format-o, în anul 1940, după venirea sovieticilor, foștii liceeni, arma lor fiind penița. Scriau și răspândeau foi volante, demascându-i pe ocupanți și chemând populația la nesupunere lor. În ajunul Crăciunului din ianuarie 1941 ei au arborat tricolorul pe clădirea nkvd-ului și a comitetului raional de partid din Orhei, iar în data de 15 ianuarie l-au comemorat pe Mihai Eminescu.

– Grigore a fost conștient de faptul că va plăti cu viața pentru activitatea în Majadahonda, dar n-a arătat frică, mi-a dezvăluit Veronica Mihu-Popescu.

În data de 24 iunie a anului 1941 Grigore Mihu, de rând cu alți șapte elevi ai școlii pedagogice din Orhei, a fost condamnat la moarte prin împușcare de tribunalul militar din Odessa.

– Mamei nu i-a fost adusă la cunoștință sentința și ea a continuat să-l aștepte întreaga sa viață, mi-a împărtășit Veronica  Popescu.

Venirea sovieticilor a zmus-o din familie și pe sora ei Eugenia – elevă a școlii de medicină din Chișinău, care împreună cu alți elevi și pedagogi ai acestei școli a fost evacuată în România.

– Unde îți este fiica? Strigau la urechea mamei ei nkvd-iștii, biata femeie începând să aibă dureri de cap foarte mari, care au chinuit-o întreaga ei viață.

După cel de al Doilea Război Mondial a rămas numai cu două fiice: Natalia și Veronica, plus amintirile frumoase despre familia sa.

– Tata, dorind să și-o ia de nevastă, a furat-o din casa părinților ei din satul Chiperceni, mi-a adus la cunoștință Veronica Mihu-Popescu, iar eu, auzind denumirea localității, am simțit-o iarăși aproape de inima mea, căci în Chiperceni am văzut lumina zilei și am locuit până să plec la studii universitare.

Maria Mihu a fost din Gălești, cum se spune în părțile noastre, eu cunoscând mulți purtători de nume de familie Gălescu, toți oameni de treabă.

– Tata a fost și el din oameni cu demnitate, a remarcat Veronica Mihu-Popescu, adeverindu-și spusa cu o fotografie, în care Ion Mihu – primul din stânga, în rândul de sus – e împreună cu alți șapte membri ai neamului său.

Unul din ei – Dumitru Mihu a fost avocat, fiind căsătorit cu învățătoarea Alexandra Buiuc din Chiperceni, sora lui Ilarion Buiuc, deputat în Sfatul Țării. În imaginea fotografică sunt alături frații lui, Vasile și Gheorghe, tot oameni cu studii.

– A fost un om bun, am tras concluzia cu referire la bunicul Veronicăi Mihu-Popescu, iar ea a spus ca din Biblie:

– Bun din bun iese și bun rodește.

Apoi mi-a întins un extras din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, în care este specificat faptul că Mihuleștii au fost parte din ”neamurile de boieri, despre care amintesc încă primele cronici moldovenești”.

Cu toate acestea, Găleștii din Chiperceni nu și l-au dorit de ginere pe Ion Constantin Mihu – descendent din acest neam.

– Mâca s-a plâns pe el la poliție și i-a spus aspru: ”Dacă mi-ai luat fata, ia și albiuța!”, mi-a împărtășit surâzând doamna Veronica Mihu-Popescu.

Apoi mi-a arătat o fotografie cu o femeie tânără, semănând mult cu dânsa.

– E sora mea Natalia, născută în anul 1928.

– Din același an cu mama mea, am spus în surdină, iar doamna Veronica Mihu-Popescu mi-a pus întrebarea:

– A fost și ea în Siberia?

– A fost, i-am răspuns, amintindu-mi pe dată că despre deportarea Nataliei Mihu mi-a povestit Claudia Duca, fosta ei colegă de studii la școala pedagogică din Orhei.

– Aveam tot atâțea ani în vara anului 1949, mi-a comunicat doamna Veronica Mihu-Popescu și mi-a arătat o fotografie, în care e alături de două fetițe în rochii ca a ei, cu floricele, dar numai ea poartă cravată de pionier.

A fost o elevă pilduitoare, însă în deportare n-a avut posibilitate să învețe, căci a trebuit să lucreze. Le-au deportat la 6 iulie 1949  în regiunea Altai, sovhozul Martovski, raionul Habarovschi pe mama care era văduvă și cele două fiice.

– În primul an am transportat grâul cu sania, înjugând la ea un bou, mi-a comunicat, eu întrebând-o cu referire la animal:

– Nu vă era frică de el?

– Mă temeam să nu răstoarne sania, mi-a răspuns ea, împărtășindu-mi apoi că de ceea ce s-a temut, n-a scăpat.

Sania s-a răsturnat  și grâul a curs pe zăpadă. Fetița de 14 ani l-a strâns în grabă, ridicând mai întâi sania, apoi și-a continuat drumul. Sora ei Natalia lucra deasemenea, reprofilându-se în medic-veterinar, căci deportații nu erau acceptați în pedagogie, iar vracii de animale erau necesari. De până la deportare pricepea limba rusă, iar când s-a pomenit printre ruși, a prins s-o vorbească din ce în ce mai bine. S-a și căsătorit cu un rus, numele lui fiind Ivan Zaicenco. A adus pe lume un copil, pe care l-a numit Grigore, în cinstea fratelui său, omorât în anul 1941. Numai că n-o avea la inimă soacra sa, șoptind printre dinți: ”Chiaburoaico”, iar când se întâmpla să primească prin poștă colet din România, o numea spioană. Înzadar încerca să-i explice că expeditoarea e sora ei Eugenia, care adună bănuț cu bănuț pentru ca să-și ajute mama și surorile. Le trimitea colete și Andrei Gălescu din Chiperceni, fratele mai mare al Mariei Gălescu-Mihu. A fost și el pe lista deportaților, dar a reușit să scape cu fuga.

– Relația Nataliei cu Ivan Zaicenco n-a mers, el fiind ațâțat de mama sa. Și-a luat copilul și a revenit în hibara noastră, mi-a comunicat doamna Veronica.

Apoi mi-a pus în față o fotografie cu trei femei și un băiețel. Cea tânără, cu broboadă albă și bluză la fel, e ea, alături stând Feodora Popescu din satul Chiștelnița, azi raionul Telenești. A fost deportată în anul 1940, cu trei copii mici, mezinul Gheorghe fiind sugaci.

– Crescând printre ruși, își strica limba, făcând greșeli, cum ar fi: ”doi găini”, și-a amintit Veronica Mihu-Popescu, iar eu i-am pus întrebarea:

– Unde era capul acestei familii?

Deportările din anii 1940-1941 s-au făcut pe temei politic, capii familiilor fiind despărțiți de soție și copii, apoi exterminați  în lagăre.

– Din câte știu, Ion Popescu a decedat într-o închisoare din Ural, a zis Veronica Mihu-Popescu.

În imaginea fotografică de la începutul anilor 50 soția acestui martir – Feodora Popescu e în haine de culoare neagră, de rând cu Maria Mihu, ambele rămânând văduve până la finele vieții lor.

– Sărmanele femei, am șoptit, iar Veronica Mihu-Popescu a ținut să-mi comunice că băiețelul din fotografie e Grigore – fiul Nataliei, căruia i-a purtat de grijă mai mult bunica.

– Durerile de cap au chinuit-o într-atât de mult, încât striga uneori: ”Capul!”, mi-a împărtășit Veronica Mihu-Popescu.

Uitându-mă la ultima imagine fotografică a Mariei Mihu, îmi venea să strig: ”Îndură-te, Doamne, și nu mai permite pecetluirea suferinței pe fețele femeilor!”.

– În vecinătatea noastră locuia încă o familie Popescu, tot din Chiștelnița, și-a continuat povestea dna Veronica, eu întrebând-o:

– Decapitată deasemenea?

Bătrâna a priceput că am avut în vedere exterminarea capului acestei familii.

– Onisim Popescu făcea închisoarea în orașul Novocerkask pentru neachitarea impozitelor, mi-a comunicat, vorbindu-mi în continuare despre Parascovia Popescu și trei copii ai ei – Dumitru, Maria și Ion, care au fost deportați în anul 1949.

Gavril – unul din copiii lui Onisim și ai Parascoviei Popescu a scăpat de deportare, deoarece se afla în Donbas, unde a fost recrutat la așa numita FZO. După încheierea instruirilor el a fost impus să lucreze în Donbas. A muncit acolo din 1948  până în 1953. Muncind cu sârg, a început să câștige bani buni, pe care în mare parte îi trimitea mamei și fraților, salvându-i de foamete și greutăți.

– Le-a cumpărat casă și vacă, m-a înștiințat Veronica Mihu-Popescu, apoi mi-a arătat fotografia, în care Gavril Popescu e împreună cu membrii familiei sale aflați în deportare.

Pe verso acestei fotografii el a scris cu creionul: ”Întru amintire veșnică despre ai mei părinți și frați în timpul când am fost în concediu în Siberia, în anul 1952, 1 decembrie. Ceea ce este scris, nu voi uita niciodată, eu – Popescu Gavril”.

După această întrevedere Gavril și-a dorit reunirea cu familia. Între timp și-a ispășit pedeapsa tatăl lui – Onisim Popescu și a venit la soție și cei trei copii. Gavril era așteptat nu doar de membrii familiei sale, dar și de Veronica Mihu, pe care o cunoscuse în timpul concediului. Tinerii se plăcuse, fata dăruindu-i dragului inimii sale o fotografie a sa, de dimensiuni mici, dar pe care a reușit să înghesuie următoarele rânduri: ”Întru amintire lungă lui Gavrilaș de la Veronica”.

După cinci ani lui Gavril Popescu i-a fost permis să se mute cu traiul în Siberia. Cu toate că s-a strămutat benevol, a fost obligat să se prezinte cu regularitate la sediul, care ducea evidența deportaților. Dar nimeni și nimic nu mai sta în calea fericirii lui Gavril și a Veronicăi.

– La începutul anului 1958 ne-am căsătorit, mi-a comunicat Veronica Popescu, ochii ei începând să lucească.

În același an, 1958, le-a fost permis să se întoarcă la baștină. Dar bucuria le-a fost îmbrăcată în haine de doliu, plecând din viață Parascovia Popescu, mama lui Gavril. A răpus-o maladia, care i-a scurtat viața și mamei mele. Nu este proprie numai Siberiei, dar clima ei severă, alimentarea săracă în vitamine și munca grea au cauzat îmbolnăvirea de ea a foarte mulți deportați. De această părere a fost mama mea, zicând înainte de trecerea în neființă: ”Siberia mă îngroapă”. O alina numai faptul că n-a rămas în pământul de gheață, asemeni Parascoviei Popescu și multor alți deportați. De altfel, mama mea s-a numit de asemenea Parascovia, ziua ei de naștere fiind cea, în care creștinii ortodocși îi aduc laude Sfintei Parascheva (Parascovia) – ocrotitoarea moldovenilor.

Vorbindu-mi despre aflarea familiei sale în deportare, Veronica Popescu de câteva ori a repetat fraza: ”Nu face să vă povestesc de-a mărunțelul despre toate, căci ați fost în Siberia”. Inițial am contrazis-o, zicându-i că deportată a fost mama mea, eu m-am născut după șase ani de la întoarcerea ei la baștină. Însă Veronica Popescu n-a luat în seamă spusa mea, continuând să creadă că am fost în Siberia. Dar de fapt  eu  Siberia am văzut-o cu ochii mamei mele.

– Știu cum e, am spus pentru Veronica Popescu, nemainegând faptul că am fost deportată.

Am preluat destinul mamei mele, acceptând și faptul că am o fiică – purtătoare de nume Tatiana, tiză cu fiica Veronicăi Popescu. Ambele au văzut lumina zilei la începutul anilor șaizeci, când prenumele Tatiana era popular.

– E medic-neurolog în București, mi-a comunicat Veronica Popescu despre fiica sa.

Ion – fiul a rămas în sat, construindu-și o casă mare și frumoasă. Exemplu i-a fost cuibul părintesc semănând cu un conac.

– Când ne-am întors din Siberia, nu ne primeau nicăieri. Da la  Pelivan ne-au dat loc de casă, deoarece aici se forma un sovhoz și era nevoie de lucrători sedentari, mi-a împărtășit Veronica Popescu.

Împreună cu soțul a muncit mult pentru a avea casă, masă și pe masă, fiind surprinsă de ochiul aparatului de fotografiat la cules de struguri, mulgându-și căprițele și la festivitatea de omagiere a veteranilor. Când s-a întâmplat ca soțul ei să cadă la pat, l-a îngrijit timp de șase ani. De circa zece ani e văduvă, iar după decesul fiului său – singură cu toate sarcinile și problemele ce țin de gospodărie.

– Am pământ și nu-l pot lucra, mi s-a plâns. Să nu-mi fi decedat fiul… A suspinat Veronica Popescu, lacrimile umplându-i iarăși ochii.

Plângea și îmi întindea una câte una fotografiile cu fiul ei la diferite vârste, eu alegând-o pentru cartea mea pe cea în care el e în costum de elev, cu steluță de octombrel și… șapcă marinărească. Inscripția ”marinar” de pe marginea ei adeverește aceasta. În anii copilăriei lui asemenea șepci erau populare, dar cred că Veronica Popescu i-a cumpărat fiului său șapcă de marinar din dorința de a-l vedea mergând pe urmele lui Ion Mihu, care a fost marinar în tinerețe. În cinstea lui l-a numit Ion, visând să fie ca el.

– N-a putut să devină marinar, căci a avut probleme de sănătate, a zis cu părere de rău, apoi a luat de pe măsuță pomana, pe care o pregătise pentru mine, și mi-a întins-o.

Văzând-o cum își deplânge fiul, mi-am dat seama că are mult în comun cu soacra mea Liuba Dascăl. Vărsa lacrimi ori de câte ori își vedea fiul, iar eu mă supăram, presupunând că e nemulțumită de faptul cum îi port de grijă. Însă soțul meu arăta foarte bine și am certat-o cu întrebarea:

– De ce îl deplângi, dacă e viu și bine-mersi?!

Nu mi-a răspuns, rămânând pentru mine neînțeleasă. Când soțul meu a decedat, nu mai era în viață și n-a avut cine-l deplânge, căci lacrimile mele înghețase ori poate împietrise… Dar și în cazul dacă ar fi curs șiroaie, n-ar fi fost ca ale ei, căci lacrimile mamelor sunt deosebite de cele ale soțiilor, fiind parte din lacrima sfântă a Maicii Domnului. Am priceput aceasta numai atunci când am devenit mamă.

– Alei, dragă, alei, mică! Mi-a venit să-i spun Veronicăi Popescu, repetând un rând din poezia lui Mihai Eminescu adresată iubitei sale – purtătoare de nume Veronica.

În fine, n-am putut-o încuraja, ea rămânând cu durerea sa. Iar când am revenit acasă, am deschis Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir și am găsit citatul, pe care mi-l arătase. În continuarea lui autorul menționase că niciunul din vechile neamuri ale boierilor moldoveni n-a pierit până la data scrierii cărții, în pofida tuturor războaielor și a tâlhăriilor tătarilor. Întru completarea acestei afirmații pot spune că vechile noastre neamuri au supraviețuit și represaliilor staliniste, dar curând s-ar putea întâmpla să dispară, vina fiind nu a ațâțătorilor de războaie, nici a prădătorilor, ci a noastră, căci ne părăsim țara asemeni oițelor în căutarea unei pășuni mai mustoase. Însă Patria noastră cu cine rămâne? Până mai ieri obișnuiam a o numi Patria-mamă, iar azi, pare-se, o avem de soacră, lacrimile căreia ne supără.

– Mă rog de mă iartă, îi spun cu întârziere soacrei mele – purtătoare de nume Liuba.

Posibil, mă aude din ceruri și mă iartă cu mărinimie. Patria ne va ierta deasemenea, numai să nu întârziem cu scuzele, căci este numai pe pământ, nu și în ceruri.

Valeria Dascăl    

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns