Dialog între două morminte

S-a înjumătățit numărul de locuitori în multe sate. Altele sunt pustii cu totul. Oamenii au plecat și o parte dintre ei aproape că au uitat ce au lăsat în urmă. Sate părăsite, cimitire cotropite de uscături, gunoaie, tot felul de obiecte aruncate, ca după o calamitate naturală. Dar cea mai mare calamitate e UITAREA.

– De ce râzi, vecine, nu ai nicio neliniște?

-Astăzi sunt fericit. Cineva și-a amintit de mine. Mi-a aprins căndeluța și-n astă noapte o să văd.

-La ce-ți trebuie să vezi? Pe cine?

-Pe oricine trece pe aici. Văd umbre, multe, multe umbre în căutare de lumină. Și așteaptă să le vină cineva cu o scânteie, cu o lumânare. Le-ar face bucurie mare.

-Păi ce fel de bucurie poți avea tu, un smplu mormânt?

-Eeee, dacă ai ști cât de bine e când te pătrunde lumina și-ți încălzește țărâna de lângă cruce, ajunge până la căpătâi. Tu nu ai simțit niciodată?

-Nu am avut cum, pentru că ai mei cei vii sunt plecați și nu au mai venit nici de Blajini. Probabil că sunt departe. Dar mie îmi este dor de ei. Uite ce pădure de buruian a crescut peste mine. Mă apasă greu și mă doare. Mi-au secat toate lacrimile pe care le-am avut, căci mi-am plâns singur de milă. Dar nu mai zic de faptul că și crucea îmi putrezește, nu se mai vede bine numele scris pe ea.

-Îmi pare rău. Cum te-aș putea ajuta?

-Data viitoare, când vine să-ți aprindă cineva lumina, spune-i să vină și la mine. Să-mi pună și mie o simplă lumânare, să pot vedea și eu măcar o umbră. Poate ea le va spune și celorlalte, că viața e frumoasă dacă o trăiești frumos, iar aceasta înseamnă că oricât de departe te-ai afla, nu trebuie să uiți de cei care ți-au dat viață, chiar dacă aceștia demult au intrat în pământ.

-Adevăr spui. Ai mei încă nu au uitat.

-Tu ești fericit. Eu sunt în așteptare. Poate într-o zi vor ajunge și la mine.

-Până atunci poți să vezi cu lumina mea. Hai să fim fericiți împreună.

-Mulțumesc, vecine.

Rog iertare, dacă am supărat pe careva cu această postare, dar e atât de trist să vezi că lumea pleacă, casele rămân fără stăpâni, câinii latră a pustiu… iar cimitirele….nu peste foarte mult timp, probabil, vor rămâne a fi argumentele GRĂITOARE că pe …aici au locuit oameni.

 

Zina Izbaş, poetă

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns