Cum percep politicienii presa și de ce unii din ei își permit să atace jurnaliștii?


Igor Volnițchi, directorul companiei de consultanță și promovare a imaginii Poliexpert, directorul portalului
www.tribuna.md

Relația politicieni – presă sau autorități – presă degradează continuu, iar intimidările la adresa jurnaliștilor și instituțiilor media devin cazuri tot mai frecvente. Chiar recent, cu ocazia Zilelor Libertății Presei în Moldova, mai mulți jurnaliști s-au plâns că nu sunt acceptați la evenimentele pe care le organizează partidele politice, din cauza că liderilor acestor formațiuni nu le convine politica editorială a instituției de presă. Deosebit de dese sunt și cazurile când politicienii reacționează impulsiv la întrebările incomode ale jurnaliștilor, recurgând la agresări verbale sau chiar la atacuri la persoană. Dovadă în acest sens sunt declarațiile ONG-urilor de media, în care astfel de cazuri sunt condamnate, autoritățile fiind îndemnate să respecte drepturile jurnaliștilor și să fie corecte și deschise cu mass-media. Memoriul pentru Libertatea Presei, pe care organizațiile neguvernamentale de media îl lansează anual, aduce numeroase exemple de încălcare a drepturilor jurnaliștilor. Iar panoul „Inamicii Presei”, expus în fața Parlamentului de Ziua Mondială a Libertății Presei, vine an de an cu nume și poze concrete ale unor demnitari de rang înalt – de la președintele Parlamentului până la deputați, miniștri etc., care nu-și controlează discursul public atunci când sunt criticați de mass-media.

Cum este percepută presa în mediul politic și ce anume determină comportamentul neadecvat al politicienilor în raport cu jurnaliștii? Fiind conducătorul unei companii care se ocupă inclusiv de instruirea politicienilor din diferite partide, deseori folosesc oportunitățile oferite de instruiri pentru a realiza mici cercetări care să ne ajute, pe mine și pe colegii mei, să căutăm răspuns la astfel de întrebări.

Din start voi menționa că, în lucrul nostru cu politicienii, folosim atât practica mini-sondajelor, cât și a exercițiilor interactive, în care îi implicăm în speranța că vom reuși să le comunicăm și modele bune de comportament în public, inclusiv în relația cu presa.

Un exercițiu folosit frecvent de noi la instruiri pornește de la un caz concret care l-a avut protagonist pe J. F. Kennedy. Astfel, Președintele SUA a fost informat de către serviciile speciale despre o posibilă apariție în presă a unei investigații pe un subiect de importanță strategică, vizând implicarea SUA în înlăturarea de la conducerea Cubei a regimului lui Fidel Kastro. Cu o zi înainte de publicarea materialului, jurnalistul și redactorul publicației au fost invitați la o discuție cu J. F. Kennedy, care, evident, nu-și dorea ca respectiva investigație să fie publicată.

În acest moment, noi invităm politicienii să-și dea cu părerea cum ar fi procedat, dacă ar fi fost în locul Președintelui SUA. Cele mai frecvente răspunsuri date de ei, indiferent de „culoarea” politică, au fost: 1) le-aș oferi bani ca să nu publice materialul; 2) aș da indicație ca, sub un pretext oarecare, să fie arestați. La redacție să se facă percheziții, iar baza de date, inclusiv materialul dat, să fie sechestrate; 3) le-aș propune funcții în stat, cu condiția să nu publice materialul și să plece din jurnalism; 4) le-aș propune un barter – vă dau un subiect mai „fierbinte”, dar renunțați la acesta; 5) le-aș spune că, dacă nu renunțați la publicarea materialului, tirajul ziarului vostru va fi arestat; 6) le-aș spune că intră în zona secretului de stat și că mâine vor fi arestați; 7) i-aș acuza de trădare de patrie pentru că, indirect, fac jocul altui stat; 8) le-aș spune că, dacă publică materialul, membrii familiilor lor vor avea probleme; 9) le-aș promite că le aranjez copiii în funcții bune, numai să renunțe la publicarea materialului. (Lista răspunsurilor de acest fel ar putea continua).

Mare a fost  mirarea politicienilor, când le-am spus cum a procedat Președintele J.F. Kennedy. El nu i-a amenințat pe jurnaliști, nu a încercat să-i cumpere, nu le-a propus niciun fel de „barter”, ci… i-a rugat să privească lucrurile dintr-un alt unghi de vedere, inclusiv evaluând impactul materialului, adică anumite posibile consecințe. Această poziție a Președintelui SUA a determinat, într-o oarecare măsură, schimbarea opticii celor doi jurnaliști asupra cazului investigat. Evident, materialul a apărut, dar într-o altă formă decât cea în care fusese conceput inițial.

De regulă, la finalul acestui exercițiu în sală e liniște totală, iar întrebări de genul: „Deci, relația cu presa poate fi construită și altfel decât pe calea amenințărilor, cumpărărilor, atacurilor etc.?”, rămân fără de răspuns.

Curioase sunt și opiniile politicienilor noștri despre rolul presei în societate. În cadrul unui alt exercițiu, le propunem să indice principalele funcții ale mass-media. De obicei, ei evidențiază trei funcții: 1) informare; 2) promovare; 3) denigrare, dar, de fiecare dată, pe primul loc, la mare distanță, de celelalte două, iese „funcția denigrare”. Cel mai grav  este faptul că, deși se consideră denigrați de presă, aceiași politicieni doresc ca presa să-i denigreze pe oponenții lor. O mică parte pledează pentru „funcția promovare”, considerând că, fără promovare din partea presei nu au cum să reușească în politică, iar numărul celor care pledează pentru ca presa să informeze este foarte mic, aproape insesizabil. La unele instruiri, pentru funcția presei de informare nu am avut niciun vot (!).

Un alt test pe care îl practicăm – politicienii trebuie să numească ce instituții media cunosc, trecând denumirile pe un perete improvizat. Practic, fără să stea pe gânduri, ei numesc zece instituții media – televiziunile cele mai cunoscute și două-trei portaluri. Gândindu-se puțin, mai numesc vreo 20 – site-uri, posturi de radio, dar și unele ziare. La etapa a treia, cu mari eforturi își amintesc încă vreo zece instituții media (aici apare deja și presa locală, la ea referindu-se politicienii din afara Chișinăului). Putem deduce, prin urmare, că pentru politicieni tot ce înseamnă presă se „rotește” în jurul a câtorva branduri „sonore”, comportamentul cărora formează percepția lor despre Puterea a patra.

În continuare, le propunem să determine care din instituțiile media numite de ei și înscrise pe „perete” le sunt prietene, care – dușmani și care – neutre. Din cele circa 40 de instituții media, adesea doar vreo cinci sunt considerate „prietene” (acestea variază în funcție de auditoriu), alte cinci – neutre (sunt cam aceleași, indiferent de auditoriu) , iar circa 30 – „dușmani” (denumirile iarăși depind de auditoriu). De obicei, „dușmanii” politicienilor din Moldova se împart în două categorii: 1) presa pe care ei o consideră controlată de oponenții lor politici (dacă-i întrebi care anume material publicat nu le-a plăcut, de cele mai multe ori, nu știu ce să răspundă, rezumându-se la afirmații generale, de genul: Tot ce face această instituție media e rău); 2) presa pe care ei nu o consideră afiliată deschis cu oponenții lor politici, dar pe care o suspectează că face „pe ascuns” jocul acestora (deseori în această categorie întâlnim instituții media independente, dar care au trezit nemulțumirea anumitor politicieni printr-un material sau o serie de materiale (în cazul dat, ei pot să numească nu doar materialul, ci și autorul, perioada în care a apărut, etc.).

Probabil, sunt și excepții de la regulă, dar, având acest tablou general nu e greu să ne dăm seama prin ce „ochelari” privesc presa politicienii din Moldova și de ce există atât de multe atacuri în adresa instituțiilor media și a jurnaliștilor. Sigur, acest fapt nu justifică în niciun fel comportamentul politicienilor. Nu poți ataca un jurnalist sau o instituție media numai pentru că îl/o suspectezi că lucrează pentru oponenții tăi, sau pentru că a publicat un material care nu-ți place. De asemenea, nu poți suspecta sau ataca o instituție media pentru că aceasta nu te promovează ca politician, sau nu îți denigrează oponenții, cum ți-ai dori. Nu poți cere unor instituții media sau unor jurnaliști să facă front comun cu tine împotriva cuiva sau pentru ceva, iar dacă nu-ți fac pe plac, nu înseamnă că sunt „presă din tabăra dușmană”.

Toate aceste lucruri le spunem deschis politicienilor pe care-i instruim, iar atunci când ne întreabă care sunt căile pe care ar putea merge atunci când, în opinia lor, sunt atacați de către presă, le atragem atenția că există suficiente căi legale, democratice, corecte – pot demasca falsurile prin declarații publice; pot sesiza Consiliul de Presă, dacă se consideră victime ale unor abuzuri din partea presei; și, nu în ultimul rând, se pot adresa în instanța de judecată, dacă au fost calomniați. Agresarea jurnaliștilor, campaniile de intoxicare organizate la adresa unor oponenți politici sau lideri de opinie nu sunt o soluţie. Indiferent de prestația unor instituții media și a unor jurnaliști (care, trebuie să recunoaștem, uneori lasă de dorit), sondajele de opinie, cel puțin în ultimul timp, arată că presa ocupă una din primele poziții în topul încrederii cetățenilor. Să ataci jurnaliștii și presa înseamnă să lovești în încrederea cetățenilor, iar acest fapt se va întoarce ca un bumerang asupra imaginii politicianului sau partidului care-și permite acest lucru.

Politicienii trebuie să înțeleagă un lucru – instituțiile media, jurnaliștii (cu excepția unor cazuri concrete, de judecată) pot fi sancționați doar de către consumatorii de media. Aceștia au astăzi posibilitatea de a se informa din mai multe surse și înțeleg care instituții media și jurnaliști se află cu adevărat în serviciul societății și care urmăresc alte interese. Iar sancțiunea lor este una dură – dacă s-au compromis, jurnaliștii nu mai sunt tratați cu încredere de către cetățeni. Din punct de vedere profesional, sunt descalificați pentru totdeauna. E un fel de judecată a poporului, care se produce într-un mod firesc și eficient, fără pumnii sau înjurăturile politicienilor.

Sursa Foto: Europalibera.org

 

Distribuie

Lasă un răspuns