Cum moldovenii au ajuns ocupanţi în Afghanistan Sau O tristă zi de februarie…

 

Tradiţional, de 15  februarie la Memorialul băştinaşilor noştri care şi-au pierdut viaţa în Războiul din Afghanistan este lume multă. Pentru că la 15  februarie 1989 ultimii militari sovietici s-au retras din acea misiune blestemată…Acest an  nu cred că va fi o  excepţie. Suntem într-un an electoral şi politicienii numaidecât vor utiliza războiul din Afghanistan şi pe cel de la Nistru ca subiecte pentru a-şi face înteresele.

În imagine: Andrei Covrig (în dreapta) împreună cu Victor Grigorov în garnizoana din or. Kuşka,  înainte de a pleca în Afghanistan.

 Cum noi am devenit ocupanţi

La finele lunii decembrie 1979, fiind locotenent, cu zeci de mii de militari am intrat în „Țara Montană” pentru ca să ne îndeplinim „datoria internaţională”. Acesta era unul din argumentele majore ale conducerii URSS. Sintagma dată a fost totdeauna o justificare de către Moscova a invaziilor militare, războaielor purtate atât în ţările vecine, cât și la mii de kilometri depărtare. Mai era și o altă justificare: dacă nu intrăm noi, intră americanii.

Din primele ore, am avut de înfruntat momente atroce. În prima noapte rămăsesem în munţi cu zece ostași și cu un tun defectat. Datorită sergentului Şulţ, originar din Lvov, și lui Adâlbecov, un turcmen sosit din rezervă, am reușit să ocupăm poziţii în câteva ore. În condiţii staţionare, acest lucru ar fi durat câteva zile. În zorii zilei de 28 decembrie, am şi simţit palma lui Dumnezeu când vii și nevătămaţi am trecut centrul regiunii Herat. Şefii s-au uimit când ne-au văzut pe la amiază la punctul de destinaţie. Cu câteva zile înainte, comandantul de pluton Aleksandr Timoșenko îmi spunea că va crede că vom fi în Afghanistan doar atunci când vom trece frontiera. Şi când asta s-a întâmplat, ofiţerul a rostit o frază, care m-a şocat: “Вот теперь мы оккупанты!”(“Iată, acum suntem ocupanţi!”). Cu timpul, am înţeles că mai mulţi camarazi, acolo, pe pământul afghan, tratau realitatea cu mai multă înţelepciune şi discernământ decât umila mea persoană. Conform memoriilor unui militar, într-o unitate „se formase o grupă de ofiţeri care au protestat împotriva războiului. Unii au fost condamnaţi de tribunal, alţii s-au împușcat”.

 

Cel mai extins conflict militar din istoria URSS şi consecinţele lui

În scopul menținerii Afghanistanului sub influența sa, Kremlinul a folosit cca 90 000 de militari. Generalul de divizie Ion Creangă, originar din raionul Căușeni, scrie despre 110 000 de militari aflaţi permanent în contingentul redus al trupelor sovietice din Afghanistan. În zece ani (1978–1989), cca 620 000 de militari și angajaţi civili au trecut prin calvarul războiului. 15051 de militari/angajaţi sovietici (2,3% din numărul total) și-au pierdut viaţa, iar 53 753 s-au ales cu răni. Din RSS Moldovenească, pe atunci parte componentă a URSS, au participat la acel război cca 12500 de militari, dintre care 301 și-au pierdut viaţa, 3 au fost daţi dispăruţi, iar cca 700 au  rămas invalizi.

Care este numărul mujahedinilor și pierderilor acestora? Datele sunt diferite. Conform amintirilor lui D. Crile, colaborator al SIA, numărul mujahedinilor  finanţaţi de americani ar fi de 150–400 de mii. Cea mai majoră estimare a pierderilor totale ale populației este de 1,5–2 milioane, iar numărul refugiaților în 1990 era de 6,2 milioane.

Pe parcursul a zece ani de război cca nouăzeci la sută din contingentul sovietic a fost internat în spitale din cauza bolilor grave. Dintre cei spitalizaţi, fiecare al cincilea – din cauza hepatitei infecțioase, precum și altor boli ca ciuma, malaria, holera, difteria și dizenteria. În fiecare an, o treime din personalul sovietic suferea de o anumită formă a bolilor infecțioase. Mulţi dintre basarabeni, din cauza bolilor specifice pentru zonă au avut de suferit şi după revenirea la baștină, fiecare al treilea până în prezent suportă consecințele acestor maladii. Gheorghe Condrea – „Gicu” din Gordinești, Rezina, de exemplu, s-a stins din viaţă la scurt timp după revenirea în sat.

În Afghanistan, militarii au început să consume droguri, ca apoi narcomania să se răspândească fulgerător pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească. Pe fundalul unor eforturi specifice pentru un război a crescut numărul bolilor psihice. O cunoștinţă, Nicolae M., „și-a pierdut minţile” după ce a revenit acasă. Acolo ofiţerul a fost permanent în componenţa unor comandouri cu sarcina de a depista punctele de comandă/logistice, depozite cu arme și muniţii ale insurgenţilor. În multe cazuri, faţă de cei capturaţi aplicau tortura și niciodată nu-i lăsau pe aceștia în viaţă, ca și pe nenorociţii care i-au văzut, oricine ar fi fost aceștea: bătrâni, femei sau copii. Logica era simplă și monstruoasă: ei puteau trimite insurgenţi pe urmele comandoului.

Pe parcursul războiului, 417 militari sovietici au fost daţi dispăruţi. Înainte de retragerea trupelor sovietice, 130 dintre aceștia, aflaţi în prizonierat, au fost eliberaţi. Cca o sută din cei dispăruţi și capturaţi și-au pierdut viaţa, urmele a 21 de combatanţi s-au pierdut.

Cazuri singulare, dar tipice

Concludent este cazul lui Leonid Vâlcu, originar din raionul Cimișlia, care pe 4 octombrie 1984, în provincia Parvan, a nimerit în prizonierat. Se știe că soldatul a primit un nume musulman – Azizola și „a acceptat islamul nu în calitate de profundă concepţie personală, ci ca o șansă de a supraviețui”. Unul din camarazii săi a fost omorât, deoarece „își permitea familiarităţi exagerate și manifesta ireverenţă faţă de Coran”. În Moldova, Vâlcu s-a reîntors după nouă ani de pribegie. În captivitate făcea notiţe în speranţa să scrie o carte despre acel „război nedrept”. A reușit să realizeze această intenţie? Nu se știe. Vâlcu a avut o întâlnire cu ministrul apărării Pavel Creangă; demnitarul i-a înmânat cheia de la un apartament în Chișinău. Un timp, a trăit în Siria – cunoaşte limba persană. În lipsă de profesori, a predat algebra ţăranilor și copiilor. Din Belgia, în 1989 reușește să transmită rudelor că este în viaţă. După revenire, în anii 1993–1994 a fost student la Universitatea din Cluj-Napoca și apoi a plecat în Occident. În unele documente ale serviciilor de contraspionaj era considerat trădător și „urma să fie capturat, iar în cazul când acest lucru era imposibil de realizat urma să fie lichidat fizic”.

Alt caz. Soldatul Nikolai Bystrov, trimis după marijuană, rănit și capturat, a avut să se întâlnească chiar cu legendarul Ahmad Shah Massoud. Bystrov este convertit în islam și devine bodyguardul personal al acestui „comandant de câmp”. În 1999 se întoarce împreună cu soția sa afghană și fiica la baștină în regiunea Krasnodar a Federaţiei Ruse.

Referitor la moralul trupelor sovietice sunt opinii diferite. Cu toate că în subordinea mea erau 75 de militari de 17 naţionalităţi, nu am avut probleme majore. Baterea noastră de tunuri antiaeriene era o subunitate cu sarcina să apere statul major al diviziei și aerodromului din Șindant. Nu prea am făcut treabă mare, deoarece insurgenţii nu aveau aviaţie. Foarte des eram „ţinta” în exerciţiile piloţilor afghani. Cu toate că aceștia zburau cu avioane învechite MIG-15, ei demonstrau o pregătire bună, se înălţau sus de tot și apoi atacau poziţia noastră. După 39 de ani îmi amintesc de bine de cei 17 turcmeni mobilizaţi, care cu mult ne depășeau ca vârstă, tadjicul Saliev, ofiţerii Piotr Andrușcenko, Aleksandr Timoșenko și Serghei Pozdneakov, fraţii gemeni Vladimir și Nicolae Cerkașin din Ucraina, rusul Aleksandr Terentiev ș.a.

La război, în absoluta majoritate, au fost trimiși tineri din familii obișnuite sau puţin favorizate. Feciorii demnitarilor și ai lucrătorilor de partid nu ajungeau dincolo de munţii Hinducuș, un hotar natural dintre Uniunea Sovietică și Afghanistan. Eugenia Alfiorov, mama caporalului Vladimir Alfiorov (ostaș căzut în Afghanistan la 21 martie 1982, când încerca să salveze viaţa unui camarad rănit) are o poveste aparte. Funeraliile feciorului adus în sicriu la Chișinău s-au făcut în tăcere și înjositor. Ea așa și nu a înţeles de ce nu i s-a permis să-și vadă feciorul. De, așa erau înmormântați foștii combatanţi, pentru a nu afecta psihicul cetăţenilor.

Un caz aparte a fost cel al feciorului mareșalului Serghei Ahromeev, locotenent-colonel, care o perioadă scurtă a exercitat funcţia de șef al statului major al diviziei. Tatăl ofiţerului, în decembrie 1979, a fost coordonatorul principal al intervenţiei sovietice în Afghanistan. Juniorul, un carierist și fustangiu, avea grijă să înregistreze în dosarul personal precum că „a fost în zona acţiunilor de luptă”. Această inscripție imediat îi croia cale sigură spre „locuri călduţe”.

În ultimii ani au apărut mai multe memorii despre războiul din Afganistan, cele mai reprezentative fiind ale generalilor Pavel Creangă, Nicolae Petrică, medicului Olga Căpăţină și altora, dar și lucrarile inedite doctorului în istorie Ion Valer Xenofontov, originar din Echimăuţi, Rezina.

 

Cum moldovenii au ajuns pe frontul afghan

Dinamica implicării moldovenilor în acel război a fost condiţionată de factori politico-militari și de componenţa naţională a trupelor. Astfel, primii soldaţi mobilizaţi proveneau din regiunile asiatice ale Uniunii Sovietice. În opinia liderilor sovietici, elementele etnice și lingvistice urmau să constituie componentele principale ale proximităţii dintre armata sovietică și afghană, un gen de „internaţionalism proletar”. Realitatea s-a dovedit a fi alta. Litigiile istorice, cunoașterea limbii și altele au favorizat cazurile de dezertare, narcomanie, de sustragere/vindere a bunurilor materiale, armamentului și muniţiilor.

Eu, în calitate de locţiitor al comandantului de subunitate, am avut două cazuri memorabile. Un azer, motivând că „nu are ce căuta în ţară străină deoarece acolo sunt fraţii musulmani”, a devenit prada securiștilor și momentan a dispărut din unitate. O situaţie similară s-a produs cu un turcmen, care, dorind să fie mai departe de „onorabila datorie internaţională” s-a prefăcut bolnav psihic.

În primele zile ale anului 1980 a avut loc o întâmplare groaznică. Doi militari de naţionalitate uzbecă dintr-o unitate de infanterie au intrat într-o casă; stăpânul i-a ospătat cu ce a avut, ca pe urmă nemernicii să-i violeze soţia și să-i împuște pe toţi ai casei. Acesta și alte cazuri similare au avut consecinţe. În contingentul din Afghanistan au început să sosească mai mulţi ruși, ucraineni, belaruși și moldoveni (romani basarabeni). De obicei, cei recrutaţi făceau șase luni de instruire în unităţi specializate pe teritoriul sovietic. De exemplu, în divizia din Kușka, în care mi-am satisfăcut serviciul, erau instruiţi anual cca douăzeci de mii de tineri ostași. Pentru război erau solicitaţi comandanţi inferiori, operatori, conducători-mecanici la mașini blindate, lunetiști și alţi specialiști.

 

De pe front – la închsoare

Pe parcursul Războiului Rece, în rândurile militarilor aveau mult de lucru procuraturile militare și serviciul de contraspionaj. Din decembrie 1979 până în februarie 1989 au fost condamnate 4 307 de persoane. La ziua intrării în vigoare a hotărârii Sovietului Suprem al URSS (15.12.1989) „Cu privire la amnistierea foștilor militari din contingentul militar redus al trupelor sovietice din Afghanistan care au comis infracţiuni”, în închisori mai erau 420 de foști soldați-internaționaliști. Securiștii monitorizau corespondenţa trimisă către rude și prieteni. Din câteva scrisori trimise de mine în Moldova nu a ajuns nici una. Pentru autorul răvașului, orice referinţă la serviciul în Afghanistan sau unele precizări erau motive pentru neplăceri.

Contraspionajul militar activa în fiecare unitate: în companii erau militari care „duceau poșta”. Unii erau racolaţi chiar în unităţi, alţii soseau racolaţi deja de secţiile KGB-urilor locale. RSS Moldovenească nu a fost excepție. La întoarcerea mea în Uniunea Sovietică, cineva a avut „grijă” să denunţe că am cu mine câteva filmuleţe. La frontieră un grănicer le-a găsit momentan și mi le-a întors după ce le-a expus la lumină.

În Afghanistan, nici un soldat nu se simţea în siguranță, indiferent de locul unde se afla. Mujahedinii controlau fiecare bucăţică de teritoriu. Se întâmpla că uneori automobilele cu militari erau aruncate în aer chiar la ieșire din unitate. Permanent exista pericolul să fii atacat. În una din primele zile, la traseul care ducea spre aerodrom, un bărbat l-a lovit cu o săpăligă-n cap pe un „șuravi” (sovietic) chiar în preajma unui duchan (magazin mic). Afghanilor nu le-a fost pe plac comportarea gălăgioasă a acestuia și, cine știe, ofiţerul și-a pierdut vigilenţa. Evenimentul s-a produs chiar la câteva sute de metri de poziţia noastră.

 

Invazia trupelor sovietice în Afghanistan – o încercare de a reînvia un cadavru

Pe tot teritoriul Afghanistanului erau risipite sute sau chiar mii de mașini distruse sau abandonate. Acestea erau o dovadă convingătoare că rezistența afghană crește. Mujahedinii evitau confruntările armate deschise. Paradoxul era că trupele sovietice aveau un avantaj absolut în toate tipurile de echipamente militare și armament, care însă nu putea fi folosit eficient în practică. Generalul Nicolae Petrică mărturisește că, înainte de a fi trimis în Afghanistan, bănuia că va fi un război de lungă durată, „un război născocit și inutil”. Se afirma că există contingent redus, care, chipurile, avea în „grijă” punctele de referinţă, și nu participa în lupte. În realitate a fost un adevărat război, cu folosirea tuturor componentelor armatei, întregului arsenal de arme, sistemelor „Uragan” și aviaţiei de bombardament plasate chiar pe teritoriul Uniunii Sovietice. „Laleaua neagră” transporta cu regularitate sicrie în Uniunea Sovietică. Peste ani de zile am înţeles că acest termen – „datoria internaţională” – era un fals cu o tentă ideologică agresivă.

Trupele sovietice – așa cum a fost în Ungaria, Cehoslovacia, Vietnam și Coreea – erau folosite pentru a lărgi imperiul şi comunitatea statelor socialiste, a suprima revolte sau a asigura transferul de competențe către forţe docile Kremlinului. Se dădea de înţeles că era un război pentru apărarea hotarelor de sud ale URSS. Fraza lui Timoșenko precum că „suntem ocupanţi” avea o încărcătură ironică, însă ofiţerul avea dreptate. Acest lucru s-a înţeles mai profund când spre URSS au început să fie transportate primele cadavre. Tot mai mulţi se întrebau: ce căutăm noi în această ţară? Cu mult mai târziu am ajuns să constat că invazia trupelor sovietice în această ţară musulmană a fost o încercare de a reînvia un cadavru. După mulţi ani, ca și alţi foști combatanţi, am realizat că ni s-a propus spre consum o marfă cu un ambalaj drăgălaș – „datoria internaţională”, însă în care erau învelite produse scârboase – ocupația și agresiunea.

Evenimentele din octombrie-noiembrie 1956 din Ungaria sunt tratate de același centru ca o „rebeliune contrarevoluționară” armată organizată de forțe imperialiste occidentale, stopată de forţele sănătoase revoluționare maghiare cu sprijinul Armatei Sovietice fidele datoriei internaţionale”. Astfel se încearcă a camufla interesele imperiale rusești.

 

Şhow-uri sinistre

La etapa finală a războiului afghan am fost martor la un ciclu de show-uri cu trupele retrase din Afghanistan. Solemnităţile erau organizate cu participarea autorităților locale și centrale, ziariștilor sovietici și străini. Fiecare combatant ajuns în Uniunea Sovietică a primit o diplomă-mulțumire din partea Comitetului Central al Partidului Comunist și o medalie specială de la guvernul din Kabul – „Militarului-internaţionalist de la poporul afghan recunoscător”. Pe 15 februarie 1989, ziua acordului final al războiului, am fost la o asemenea manifestare, la care l-am întâlnit pe un fost camarad – ofițerul Serghei Gușcin cu care, în 1979, începusem serviciul în Turkestan. El, un tanchist, devenise în acele zile Erou al Uniunii Sovietice, deoarece a retras de la frontiera iraniană, printr-o zonă controlată de islamiști, fără pierderi, subunitatea sa. Dânsul și colegii lui doreau un singur lucru: „dacă s-ar termina odată acest ajutor poporului-frate!”.

 

Cheltuieli enorme şi inutile

Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme de cca 800 de milioane de dolari anual, contingentul militar redus din Afghanistan primea anual din bugetul statului cca 3 miliarde de dolari. A fost o povară grea pentru stat, care intra într-o profundă criză economică și socială. Vârstnicii își amintesc de rândurile interminabile la magazine cu tejghelele pustii. Ceva asemănător se produce și astăzi în Federaţia Rusă, deoarece, conform unor analiști, costul unei zile de acţiuni militare în Siria este de 200 mln ruble (adică cca 3 milioane de dolari americani). Da, să nu trecem cu vederea și cheltuielile actuale ale Moscovei pentru fraţii ucraineni. Aventura afghană s-a prelungit exact atât cât acolo au staţionat trupe sovietice. După retragerea acestora, regimul marionetă a căzut. Mujahedinii l-au capturat pe președintele Nadjibulla și l-au spânzurat pe poartă.

Mă închin în faţa bărbaţilor neamului

În Afghanistan nu am întâlnit originari din RSS Moldovenească, cu excepţia locotenent-colonelului Danileicu(o), care era șef al statului major în regimentul nostru. În subunitățile de instruire însă m-am întâlnit cu militari moldoveni. Cu Vasile Borș din satul vecin Trifești şi Nicolaie Bejan din Gordineşti (Rezina) suntem prieteni și actualmente. Convingerea mea fermă este că pe parcursul a zece ani, militarii înrolaţi din spaţiul Nistru-Prut s-au manifestat că ostași curajoși. Mulţi dintre tinerii care au supraviețuit în Afghanistan, în anul 1992, cu arma în mâini au apărat independenţa Republicii Moldova. Mă refer la sute de bărbaţi ai neamului și cu plecăciune adâncă la martiri: Sârghi Mihai Petru din Cioburciu, raionul Ștefan-Vodă, căzut la 9 aprilie 1992, Agatiev Valentin Simion din Cocieri, raionul Dubăsari, căzut în luptă la 17 iunie 1992, Cotuc Gheorghe Vasile din Cucuieţii Vechi, raionul Râșcani, și-a pierdut viaţa la 17 martie 1992, toți decorați post-mortem cu ordinul „Ștefan cel Mare”.

Războiul moldo-rus cu implicarea a 29000 de poliţiști, militarii și voluntari reprezintă o erupţie la finele Războiului Rece. Conflictul transnistrean a fost o stavilă ridicată de Kremlin basarabenilor în calea încorporării reale în România și UE. Fiind cu serviciul în districtul militar din Belarus, îmi amintesc de sosirea în garnizoana Minsk a unui grup de propagandiști din organizația naționalistă rusă “Unitatea Națională Rusă” (Русское Национальное Единство), lider fiind un oarecare Aleksandr Barkashov. Era anul 1987, dar oaspeţii moscoviţi ne vorbeau deja despre „lumea rusă” și o posibilă separare a zonei transnistrene de Chișinău. Aceștia și alţi nemernici au apărut mai târziu la Nistru. Dmitrii Rogozin scrie fără jenă despre participarea sa în confruntările cu „naţional-fasciștii” basarabeni la Dubăsari. După ceva timp, viitorul vicepremier rus apare la Moscova, unde s-a ocupat de recrutarea mercenarilor. Partidul lui Rogozin „Rodina” în prezent se ocupă de recrutarea mercenarilor pentru luptele din estul Ucrainei.

 

Conflictele armate şi rezultatele lor

Fiind în vara anului 1992 la Tighina, am fost martor al participării nemijlocite în război a militarilor/mercenarilor ruși de partea gardiștilor lui Smirnov. În acelaş timp, în unităţile care apărau integritatea şi independenţa R.Moldovaluptau ofiţeri şi ostaşi de diferite naţionalităţi. În subunitatea mea din cei zece gradaţi doi ofiţeri erau ruși, iar unul – ucrainean. Cu deosebit respect îmi amintesc de acești militari, Vladimir Nikitin și Aleksandr Braneţ din Chișinău și Iurie Ceban din Bălţi.

Acum deseori se vorbește despre „războiul hibrid”, deşi mulţi habar nu au ce înseamnă asta. După agresiunea rușilor în Georgia (a. 2008) și Ucraina (a. 2014), suntem martorii unei reînvieri a Războiului Rece. Kremlinul, alături de pârghiile tradiţionale, utilizează şi altele, mai specifice. Confruntarea între Federaţia Rusă – „moștenitoarea imperiului răului” – și restul lumii continuă. Oponenţii de altădată ai Kremlinului s-au înmulţit. Dovadă – sancțiunile impuse Moscovei. Moscova și Washingtonul au evitat o confruntare militară directă. Dar conflictele iniţiate cu susţinerea lor au dus la destrămarea blocului statelor socialiste și a Uniunii Sovietice, apariţia pe harta lumii a  unor state noi, inclusiv Republica Moldova, stat recunoscut de comunitatea mondială în martie 1992.

Pe parcursul Războiului Rece, moldovenii au fost prezenţi în mai multe conflicte armate, care pentru unii au devenit temei de mândrie, pentru alţii – o posibilitate de reevaluare a percepţiei istoriei contemporane. Pentru mulţi băștinași a urmat o perioadă de debusolare, de traume psihice și suferinţe fizice. În majoritatea cazurilor, atunci când era vorba de îndeplinirea datoriei internaţionale, băștinașii noștri, în mare parte îndoctrinaţi, au fost utilizaţi mai mult în calitate de  „carne de tun”, fără ca dânşii să înţeleagă adevăratele scopuri şi interese ale politicienilor, actorilor  regionali sau globali ai războaielor.

Andrei Covrig, colonel (R)

Distribuie

Lasă un răspuns