Cuibul Doniceştilor, despre care cunoaștem puţin

În imagini: Ecaterina Ciobanu, istoriciană, directoarea muzeului din satul Donici, ne-a întâmpinat în cerdacul casei memoriale şi ne-a vorbit cu mare dragoste despre istoria acestei mari familii de boieri moldoveni.

 

Drumurile m-au dus în satul de baștină al fabulistului Alexandru Donici să-i vizităm Casa memorială împreună cu medicul Constantin Munteanu din Orhei. Ne-a mânat încolo simpla curiozitate, dar și dorința de a descoperi pentru cititorii noștri întreg neamul Doniceştilor. Medicul Constantin Munteanu scrie o carte despre Clișova, satul său natal. Întrucât Clișova a fost parte a moșiei Doniceștilor, dl Munteanu, care-și scrie cartea cu sufletul, a decis să viziteze acest loc memorial, unde s-a născut marele nostru fabulist. 

Dl Constantin Munteanu pe treptele izvorului din curtea casei memorial Alexandru Donici.

 

Despre Alexandru Donici  cunoaștem atâta cât ni s-a dat cu țârâita în manuale şcolii sovietice: s-a născut și și-a petrecut copilăria aici, la Bezin (localitatea poartă numele actual, Donici, din 27 august 1966), iar la 14 ani avea să plece la studii în corpul de cadeți din Sankt Petersburg şi să nu mai revină în casa părintească. Peste Prut, la Iași și Piatra-Neamț, avea să-și scrie fabulele și să traducă în românește ”Satirele” lui Antioh Cantemir.  Mai scriau manualele că demisia lui Donici din armată ar fi fost forțată de Răscoala Decembriștilor din 14 decembrie 1825, ceea ce era o născocire a biografilor săi. De fapt, s-a retras din armata rusă din motiv că nu i-ar fi plăcut muștra, dar și apucăturile  moscalilor în general.

Donici era iubit de ”moscalii” noștri de la Telenești. Iurie Trunin, fostul redactor-adjunct de la Cuvântul comunist din Telenești, la 76 de ani, a decis să învețe limba română de unul singur, începând anume cu fabulele lui Donici. La trei luni vorbea deja românește, iar în jumătate de an le-a învățat pe de rost pe toate. ”Fabulele lui Donici m-au ajutat să țin senilitatea departe de creierul meu”, mi se destăinuise bătrânul coleg.

 

Istoria Doniceștilor, cunoscută mai pe larg doar după 1992

Ecaterina Ciobanu, istoriciană, directoarea muzeului din satul Donici, este de acord cu noi că, într-adevăr,  neamul Doniceștilor era unul mai puțin cunoscut  în Basarabia până când  istoricul și paleograful Ion Caproșu de la Universitatea ”A.I. Cuza” din Iași a descoperit și a publicat în anii 1989-1990 ”Condica de do-cumente ale familiei Donici” în ”Analele științifice” ale Universității respective. În introducerea făcută de către profesorul Ion Caproșu se menționează:

”Familia Donici, care și-a lăsatnumele în letopisețe, în biserici, literatură și în legile moldovenești, își trage obârșia din ținutul Orheiului, de care a rămas legată de-a lungul secolelor. În documente sunt pomeniți  pentru prima dată la 4 mai 1436, unde Iliaș și Ștefan-voievozi dăruiesc fraților Duma Uranie și Petru un loc de pustie pe cealaltă parte a Ichelului anume Cobâlca, de la obârșie până la gură și Bezinul – de la obârșie până la gură…  câte sate vor putea să șeze, să așeze”.

Referitor la etimologia numelui Donici savanții de la iași sunt de părere că acesta s-ar trage de la numele Androni sau Doni, la care s-a adăugat sufixul slavon – icz sau -ici reieșind din moda provenită de la sârbi și leși.

După I. Caproșu, primul dregător cunoscut din această mare familie boierească este  Nicoară Donici, pârcălab de Orhei, pomenit la 15 aprilie 1607 ca donator către nou zidita mănăstire Secu a familiei Ureche, cu care, posibil, se înrudea. De la acest Nicoară, peste trei generații, apare Andronache Donici (1760-1829), cel mai mare jurist care l-au avut Țările Românești în prima jumătate a secolului XIX. A fost autorul de ”Condică țivilă și politicească a Principatului Moldovei”.  Condica în cauză a avut putere juridică până la 1 iulie 1928 în Basarabia, reglementând dispozițiunile de drept civil și penal, având și unele reguli privitoare la ”daraverile comerciale” și ”economicosul faliment”.

Fabulistul Alexandru (mai numit dincolo de Prut Alecu) Donici s-a născut la 19 ianuarie 1806, în familia lui Dimitrie și a Elenei Donici. Apropo, Casa memorială a fost construită de părinții săi, fiind utilizată piatra brută și varul stins ca mortar, care cu anii întărește zidurile așa, că n-o doboară nici cutremurele, nici chiulele de tun de la acele timpuri.  După terminarea cursurilor la corpul de cadeți din Sankt Petersburg, se retrage din armată în 1825 și timp de 10 ani lucrează ca funcționar. În 1835 pleacă la Iași, unde, de fapt, începe viața sa literară. Este unul din directorii Teatrului Național din Iași. A scris fabule, a tradus din la Fontaine, din Pușkin, împreună cu Constatin Negruzzi, dar și ”Satirele prințului Antioh Cantemir”. Nu a trăit din scris, ci a fost un avocat destul de bun. Moare la 21 ianuare la Piatra-Neamț, unde este înmormântat. După cum ne spune Ecaterina Ciobanu, directoarea muzeului din Donici, familia a fost una numeroasă, a avut 7 fiice și fabulistul a muncit în sudoarea fruncții să le facă zestre. “Fabulele sale au văzut lumina tiparului doar într-o antologie în 1867, scoasă de sub tipar de către societatea  ”Junimea”.

 

Conacul – reconstruit după descrierea dintr-un roman

Dna Ciobanu ne spune că, în varianta în care a fost restabilit în 1966,  conacul amintește întocmai de perioada când aici a trăit Andronache Donici (1809-1889), fratele mezin al fabulistului. Deși muzeul a amenajat și un cabinet al fabulistului, acesta, de fapt, a fost cabinetul lui Andronache, care la Chişinău ducea o viață dea dreptul paradoxală – de nobil rus, iar acasă, la Bezin, kneazul se transforma în răzeș moldovean înstărit, care trăia zi de zi cu grijile moșiei, primea oaspeți cu dulcețuri și cafele, părând că nu-l interesează deloc  treburile împărăției.

Chiar alături de conac se află biserica, înălţată în anii 70 ai secolului XIX. Despre ea a scris în notițele sale scriitorul ucrainean Olesi Goncear, zguduit de faptul că au încercat să demoleze această frumusețe, înhămând-o cu otgoane trase de autotractoare militare din cele pe șenile de tanc. Au reușit să doboare doar acoperișul, dar zidurile au rezistat în fața vandalilor, Biresica a fost renovată și redeschisă în 1992.

De fapt, Doniceștii au fost ctitori la toate bisericile unde au avut moșii, inclusiv la Ivancea, Peresecina, Râșcova, Clișova, ceea ce l-a impresionat mult pe doctorul Munteanu.

Între exponate am fost surprinși să vedem o copie a primei gazete în limba română din Principate, Albina Românească. Dna Ecaterina ne-a mai relatat, că există şi o copie a ”Condicii familiei Donici”, de fapt un fel de arhivă a familiei din sec. XVII până în sec. XIX:

”Dl profesor Ion Curoșu a descoperit aceste documente la o rudă îndepărtată a familiei Donici, care înainte de 1989 trăia la Paris. A găsit de cuviință să facă o copie a ”Condicii” şi să o doneze muzeului nostru”.

Însă cel mai curios ni s-a părut faptul că acest conac a fost reconstruit de către arhitectul Robert Curț  după descrierea făcută de Dumitru Moruzi în romanul ”Pribeag în țară răpită”, apărut la București în anul 1912:

”Destul de mari și încăpătoare, cu acoperișul lor țuguiat, șindrilit și streșinile mari, casele erau clădite pe o coastă așa că prispele mari care o înconjurau de jur împrejur… pe cerdac te suiai pe opt trepte iar sub dânsul se dechidea gura pivniței, rotundă, cu ușa alcătuită din lemn de stejar”.

Descrierea conacului pe interior are câteva detalii importante pe care le menţionează D. Moruzi: ”De cum treci pragul tindei te aflai în altă lume. Casa răzeșească avea tavane înalte, odăi mari și luminoase, salonul de primire avea mobilă capitonată, îmbrăcată cu un crep luminos și proaspăt, la fel cu perdelele ușilor și ale ferestrelor. La fel ca și pereții și tavanul.  În salon dna Donici își făcea mai mult viața citind o carte iar cuconul Andronache își făcea viața pe cerdacul cel mare a casei după ce-și isprăvea de văzut gospodăria moșiei și lucrul de pe câmp. Așa că după cum spunea dna Donici; Unul trăia în occident, altul în orient neîntâlnindu-se decât în vremea meselor servite întotdeuna pe cerdac”.

Ecaterina Ciobanu ne-a primit pe cerdac, unde ne-a povestit toată istoria Doniceștilor, de fapt a unui cuib de boieri care, deși erau apropiați într-un fel de cultura rusă, apucăturile  moșierilor stăpânitori de șerbi nu le-au avut. Erau ruși la Chișinău, deoarece făcuseră școală și erau într-un fel parte a imperiului, iar aici, la Bezin, se țineau de tradiția moștenită din străbuni, făceau milostenie, ctitoreau biserici… La Chișinău activau în cadrul unor societăți filantropice. 

În subsolul bisericii se află căvourile cu osemintele Doniceștilor. Ultimul din ei,  Nicolai Nicolaievici Donici, nepotul lui Andronache, care, născut în 1876, și-a prins în viată bunicul (Andronache a murit în 1889) a  fost astronom, avea chiar un observatoriu astronomic construit din banii săi undeva la Dubăsarii Vechi.  A decedat la Paris în 1956 şi astfel cu el se stinge acest neam.

Muzeul propriu zis este edificat în 1976, după ce  în sat a fost construită o școală care, apropo, până a fi închisă (din cauză că nu sunt elevi) a purtat numele  fabulistului. De fapt dna Ciobanu se consideră custodele (păstrătoarea) a  tot ce este în această casă, care este și un fel de fort al românismului.

Deși cam rar, dar complexul este vizitat mai ales de clase de elevi, care vin încoace cu profesorii lor  spre a se familiariza cu o epocă apusă, dar de care trebuie să fim atașați spre a ne cunoaște rădăcinile şi a fi mândri de ele.

Ion Cernei 

Distribuie

Lasă un răspuns