”Cerul înstelat de asupra mea. Legea morală în mine” Povestea unui teleneştean, care a trăit  sub un nume străin

Despre această istorie, în care viața bate filmul, am aflat absolut întâmplător. Anatolie Bulat, șeful căminului de cultură din Țânțăreni, raionul Teleneşti, îmi povesti odată că are la Bistrița-Năsăud un unchi, care-și doarme somnul de veci împreună cu soția și care și-a trăit viața sub altă identitate decât cea adevărată. Anatolie mi-a spus că unchiul său a fost ofițer de carieră în Armata Română și că s-a aflat în serviciile ei speciale, dar după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a schimbat şi numele, şi prenumele, şi profesia, scăpând astfel de pedeapsa cu moartea.

Nici chiar în mormânt nu zace cu numele său adevărat.

 

URSS considera că, după ocuparea Basarabiei, cetăţenii acestei palme de pământ îi aparţin

După 23 august 1944, adică după ce România a întors armele contra Germaniei hitleriste, URSS a cerut prin acordul de armistițiu predarea necondiționată a tuturor ofițerilor români originari din Basarabia. Mai mult, aviatorii, vânătorii de munte și cei din serviciile speciale trebuiau deferiți Curții Marțiale “pentru crime contra poporului sovietic”.

De respectarea acordului se ocupa Comisia Aliată de Control, de fapt o structură a NKVD-ului pe teritoriul României, împuternicită să vâneze persoanele care le trezeau interesul, reprezentau pentru ei un potențial pericol. Dar nu toți s-au lăsat vânați. Astfel, Mihai Țanțu, căpitan, comandantul unicei campanii de parașutiști cu misiuni speciale, fiul lui Vasile Țanțu, deputat în Sfatul Țării, după 23 august 1944 s-a refugiat în Munții Făgărașului, unde a luptat alături de camarazii din rezistența anticomunistă până în 1948, după care a fost reținut și a stat în închisori până în 1965.

Tudor Macrinici, locotenent-colonel, originar din Chiperceni, raionul Orhei, unul din fondatorii Serviciului român de Siguranță Militară, a fost reținut trei ani mai târziu, în 1948, după căderea monarhiei, când au început purificările în armată, după ce a dispărut fără urmă în Siberia.

Ieremia Stratulat, unchiul de pe mamă al pictorului Leonid Popescu din Sărătenii Vechi, raionul Teleneşti, aviator militar, timp de trei ani s-a ascuns în Ardeal, reușind să se legalizeze după ce s-a căsătorit.

Destinul lui Dumitru Bulat, care, după 1944 până la decesul său în 1986, a trăit la Bistrița cu numele Petru Levințchi, a fost nu mai puțin dramatic, dar a reușit să câștige lupta cu crocodilul sovietic aparent  atotputernic, deprins să nu dea victimelor șanse de scăpare.

 

Distrugător de mituri  comuniste

Anatolie Bulat spune că unchiul lui a fost unul din spărgătorii miturilor sovietice precum că regimul burghezo-moșieresc român n-ar fi dat basarabenilor nimic în afară de teroare și sărăcie și că noi am prosperat doar datorită puterii sovietice. Adică nu mai aveai posibilitate să devii cineva, să faci o carieră decât sub puterea sovietică. Adevărul însă a fost altul:  până la 1918, adică până la Unire, doar 3 % din populația ținutului era știutoare de carte. După 1918, în România dintre cele două războaie mondiale era pusă bine școala și cei care învățau bine aveau șanse să-și schimbe destinul. Astfel, Dumitru Bulat în 1934 era elev la Liceul Miliar ”Regele Ferdinand”, iar în 1938 era proaspăt sublocotenent la Vânători de Munte, trupe elitare, instruite să lupte în condiții vitrege. Până la cedarea Basarabiei, Dumitru Bulat servește în calitate de comandant de campanie în regimentul 6 Vânători dislocat la Chișinău, iar iunie 1941 îl găsește șef de diviziune în serviciul informații al Armatei a IV, unde participă cu lupte la dezrobirea Basarabiei, apoi la operațiunile de la Cotul Donului și în Caucazul de Nord.

”Unchiul avea 25 de ani și grad de locotenent când s-a produs încercuirea de la Stalingrad. Cu ajutorul unei hărţi topografice de trofeu, a reușit cale de peste 80 km pe jos să scoată din încercuire mai bine de 200 de militari, ce  mai rămăsese dintr-o unitate de vânători, între care și un ofițer de stat major, colonelul Levinschi. Iar în septembrie 1944 acest Levinschi, deja general, era șef de Curte Marțială, unde Dumitru Bulat fusese adus arestat pentru a i se decide soarta. Generalul s-a dovedit a fi omul onoarei. I-a spus: Bulat, dacă alții vor fi extrădați, apoi tu ești în lista celor pe care trebuie să-i condamnăm la moarte. Dar nu o pot face, fiindcă m-ai salvat atunci. Îți fac o carte de identitate a unui refugiat polonez venit în țară în 1939, alege un prenume, iar numele ți-l scriu pe al meu. Noaptea santinela va deschide ușa de la celulă și o fereastră, astfel vei dispărea. Pleacă în Ardealul de Nord, acolo nu te va căuta nimeni!, povesteşte Anatolie.

El înşiră mai departe ceea ce ştie despre eroul nostru: “Unchiul Mitrea a decis să-și ia numele Petre, așa-l chema pe fratele său mai mare. Astfel a devenit Piotr (Petre) Levințchi, nume schimonosit intenționat și cu care a trăit o viață. În Ardealul de Nord, eliberat în octombrie 1944 de trupele române, apoi reîntregit cu România, i-a fost lesne să se naturalizeze. Întrucât se dădea drept refugiat polonez, nimeni n-a bănuit că graiul său de basarabean l-ar trăda. Și apoi la Bistrița lumea este mai retrasă, nemții, ungurii de aici nu prea au în obicei să se intereseze de trecutul tău. Om de omenie să fii la moment pentru el, asta îl interesează”, povestește Anatolie Bulat.

 

”Cerul înstelat de asupra mea. Legea morală în mine”

Cimitirul catolic din Bistrița are câteva zeci de hectare. Locul de veci pentru germanii, ungurii din acest oraș s-a dovedit a fi și locul de veșnicul somn pentru Petre Levințchi şi soţia sa Maria, născută Andrieș. Precum era să aflăm, Maria, născută la Napadova, era să-i fie cel dintâi sprijin lui Dumitru după război, ulterior  căsătorindu-se. Levințchi-Bulat a absolvit o facultate și întreaga sa viață a muncit în calitate de agronom. Era un specialist apreciat în tot județul, cunoscut și ca un apicultor bun. Anual obținea până la o tonă de miere. Dar cea mai mare durere a sa, pe care a simțit-o o viață, era dorul de satul natal, fiindcă nu se putea întâlni cu rudele:

”KGB-ul sovietic s-a tot interesat de unchiul nostru ani la rând – tăticul, veteran de război, era chemat la Orhei la KGB şi întrebat unde este fratele tău Dumitru? Chestia asta a durat până prin 1978, când eu învățam la Soroca. Unchiul Mitrea venea cu soția la Napadova, unde nănașa Maria avea o soră. Când trecea prin Țânțăreni, scădea viteza maşinii până la cea a pasului de om și plângea ca un copil. Cu mămica și tăticul totuși se întâlneau. Unul Dumnezeu știe cum își anunțau ora și ziua întâlnirii, dar se întâlneau neapărat. Cred că o făceau prin cumnatele lui. Nana Maria avea câteva surori, dintre care două sunt încă în viață, trăiesc la Chișinău. Seara opreau Skoda lor la Căzănești, lângă fostul restaurant ”Voinicel” și ridicau capota, chipurile mașina s-ar fi defectat. Astfel noaptea, departe de ochii lumii, stăteau de vorbă. Noi, copiii, am aflat că avem o rudă în România deja când am ajuns ceva mai mărișori”, ne spune Anatolie.

Lucia, sora lui Anatolie, mezina familiei lui Ilie și a  Stepanidei Bulat, ne spune că a auzit părinții șușotindu-se că unchiul va veni la Ungheni, la o soră a soției sale și au decis să plece încolo să-l vadă:

”Eram elevă atunci și, împreună cu Tolea și Galina, sora mea mai mare, fără a spune părinților, ne-am dus încolo să ne vedem unchiul.

Nu vă pot descrie ce emoții am avut atunci, sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei noastre! Iar la Bistrița am plecat după 1991, când unchiul nu mai era deja în viață. Tușa Maria ne tot spunea să ne mutăm cu traiul la ea or, copii nu au avut și voia un sprijin la bătrânețe. Dar nu ne-am hotărât să ne ducem încolo, din care cauză regretăm şi acum. Rămasă singură, tușa a decis să intre în îngrijirea unei comunități religioase protestante care, l-a scurt timp, a deposedat-o de casă și a trimis-o într-un azil de bătrâni. A murit în 2012 la vârsta de 87 de ani. Nu ne-a înștiințat nimeni despre moartea ei, astfel că nu am petrecut-o pe ultimul drum. Crucea de pe cavoul lor, pregătit din timp ca loc de odihnă veșnică de către unchiul Dumitru, a tăiat-o acea comunitate, că nu convenea credinței lor”, ne spune Lucia.

Obeliscul din marmură reprezintă o carte deschisă, unde la pagina cu imaginea sa, Petre Levinţchi a lăsat ca epitaf următoarele: ”Cerul înstelat de asupra mea. Legea morală în mine”, voind parcă să spună că doar Dumnezeu i-a putut fi sprijin în cele trăite.

Anatolie Bulat, nepotul său din Ţânţărenii Teleneştilor, ne spune că unchiul Mitrea și-a tăinuit viața doar pentru acei care au voit neapărat să i-o distrugă:

”Ca ofițer de informații, el a câștigat lupta cu SMERȘ-ul, NKVD-ul, KGB-ul și chiar cu Securitatea din România care, dacă l-ar fi depistat, puțin probabil să mai fi reușit ceva. Am mers la slujitorul bisericii catolice aflată alături, unde ksendzul, deja în vârstă, îl ține bine minte pe unchiul. Acesta mi-a vorbit despre donațiile pe care unchiul le făcea bisericii, despre alte lucruri bune pentru comunitate. Dar când l-am întrebat dacă poate unchiul a făcut la spovedanie destăinuiri despre viaţa sa adevărată, părintele a devenit dintr-o dată rece, amintindu-ne că taina spovedaniei, ca discuție discretă a omului cu Domnul, nu are dreptul s-o destăinuie.

Atunci ne-am zis că opțiunea unchiului pentru această comunitate n-a fost întâmplătoare or, preoții de aici nici sub pericolul morții nu vor destăinui taina confesiei”, continuă Anatolie povestea neobișnuită a rudei sale.

Bineînțeles, întrucât numele lui Dumitru Bulat era în ”procesare” la KGB-ul moldovean, l-am rugat pe istoricul Mihai Tașcă de la Chişinău, care are acces la dosarele fostei securități, să caute dosarul lui. Dumnealui mi-a spus că pe vremea ministrului Calmoi au fost distruse 44 000 de dosare, care deja nu mai prezentau interes și nu este exclus că cel pe numele Bulat să fi fost între ele.

Ne-am zis, totuși, că trebuie să eternizăm numele tuturor celor căzuți și dispăruți în cel de-al Doilea Război Mondial, care au luptat sub tricolor. Am identificat deja între aceştea patru nume, inclusiv și pe cel al lui Dumitru Bulat, persoană concretă, militar al unei armate concrete, care a dat jurământ unei țări concrete și care și-a făcut până la capăt datoria aşa cum a putut el. Un om aflat sub vremi de răstriște.

Ion Cernei

Distribuie

Lasă un răspuns