Anatol Gremalschi: Numai o generaţie de tineri bine educaţi şi buni specialişti ar putea scoate ţara din mocirla economică, politică şi socială

Anatol Gremalschi s-a născut la 12 septembrie 1951 în s. Curleni (acum Podgoreni), raionul Orhei, dar a copilărit şi a făcut şcoala medie la Chiperceni, acelaşi raion. Absolvă cu menţiune Institutul Politehnc din Chişinău, unde rămâne conferenţiar şi tot aici susţine teza de doctor. Face apoi studii la Institutul de Probleme de Modelare al Academiei de Științe din Ucraina, Central European University, Budapest, Teachers College Columbia University, New York, timp în care devine doctor habilitat şi profesor universitar.

În perioada 1992-1998 este prim-viceministru, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Protecţia Copiilor, ministru al Educaţiei şi Ştiinţei, cumulând aceste funcţii cu cele de profesor, şef de catedră la Universitatea Tehnică a Moldovei. Ulterior se dedică muncii pedagogice şi celei ştiinţifice, este director de programe la Institutul de Politici Publice. Autor al 200 de lucrări, inclusiv o monografie, 5 manuale pentru învățământul universitar şi alte 5 manuale pentru învățământul secundar, al 22 de brevete de invenții. Vorbeşte fluient limbile rusă, franceză, engleză.

  1. Domnule Anatol Gremalschi! Ce subînțelegeți Dumneavoastră prin noțiunea “acasă”?

– Odată cu înaintarea în vârstă, de la copilărie la maturitate, de la maturitate la… o vârstă caracterizată printr-o anumită experiență de viață, noțiunea de „acasă” s-a îmbogățit încontinuu.

Inițial “acasă” a fost satul în care m-am născut – Curleni (în prezent Podgoreni), ulterior – Chiperceni, satul în care ne-am mutat cu traiul și în care am absolvit școala medie, cum se spunea pe atunci.

Iar mai departe, “acasă” îmi devine și Chișinăul, în care mi-am urmat studiile, mi-am întemeiat o familie și în care locuiesc în prezent. “Acasă” îmi este Iașul și Bucureștiul, în care am mulți prieteni, Belfastul (Marea Britanie) și Atlanta (Statele Unite), în care și-au creat familii și s-au stabilit cu traiul copiii mei.

Desigur, cele mai inocente emoții și amintiri sunt legate de Podgoreni și Chiperceni, care, pe atunci, constituiau toată lumea unui copil născut la țară. Nu mă consider o persoană sentimentală, însă, chiar și având posibilitatea să călătoresc în mai multe țări ale lumii, sufletul mi-a rămas legat de amintirile frumoase, asociate cu satele în care am copilărit.

  1. Cine V-a predat primele lecții care V-au marcat caracterul și viitorul?

Am avut norocul de mai mulți învățători buni și fiecare din ei mi-a lăsat în suflet amintiri frumoase. Chiar nu aş dori să înşiruiesc nume, fiindcă, fiind un copil cam rebel, zbânţuit, le-am creat unora dintre ei situații, cum să mă exprim mai delicat, nestandarde, dar în care ei au dat dovadă de multă înțelegere și tact pedagogic, de omenie și respect. Făcând o analiză retrospectivă, îmi dau seama că toți din ei s-au străduit să-mi canalizeze energia debordantă a copilăriei și adolescenței în direcția unor studii de calitate, a unei vieți pline de împliniri. La sigur, fără dragostea lor față de toți colegii cu care am învățat împreună în școala din Chiperceni, fără sfaturile și povețele lor, viața multora dintre noi ar fi fost alta.

  1. Ce știți despre părinții și buneii Dumneavoastră, locul și rolul lor în viața comunității natale?

– Părinții mei, ca și toți basarabenii de atunci, au avut o viață zbuciumată.

Tatăl, plecat demult în lumea celor drepți, își câștiga existența zugrăvind biserici și pictând răstigniri. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial a fost mobilizat în Armata Română, iar mai târziu a căzut în prizonieratul ruşilor la Cotul Donului. Ca prin minune a reușit să evadeze, s-a întors acasă și a fost din nou înrolat în Armata Română. S-a retras împreună cu Armata Română în Regat, cum spuneau pe atunci basarabenii, însă „eliberatorii” l-au “repatriat” și l-au trimis la muncă „benevolă” – la tăiat pădure, într-un lagăr de concentrare din regiunea Murmansk. I-au permis să revină în Chiperceni abia peste patru ani după terminarea războiului.

Evident, “eliberatorii” nu i-au mai dat voie să zugrăvească biserici și să picteze răstigniri, el fiind nevoit să muncească „absolut benevol” și „nesilit de nimeni” în colhozul din localitate. Pe lângă nemărginita dragoste părintească pe care mi-a oferit-o, m-a învățat de mic copil să scriu în grafia latină, de care nu s-a dezis niciodată, și îmi povestea de nenumărate ori istoria tricolorului nostru.

Mama, fiică de țărani și ea, născută în satul Curleni (în prezent Podgoreni) a reușit, în pofida calamităților războiului și datorită grijii Statului Român față de copiii de la țară, să absolve Școala Normală din Chișinău, muncind ulterior învățătoare la școala din sat. Mai târziu, în procesul de rusificare și sovietizare forțată a Basarabiei, a fost declarată analfabetă, întrucât nu cunoștea limba rusă, și retrogradată în post. Cu durere în suflet îmi povestea despre copiii care mureau de foame în anii de tristă pomină, despre vecinii și rudele deportate, despre atmosfera de teamă din sat, care promova doar persoanele ce nu prea osteneau la muncă sau care, în schimbul unor favoruri nemeritate, ofereau plăceri trupești veneticilor.

Dar, mai mult o țin minte pe mama spunându-mi în șoaptă că suntem români, că limba ne este română, că suntem rupți de Țară. Mi-a cultivat dragostea de carte și de învățătură, s-a străduit să-mi orienteze energiile spre studiile ulterioare. Și o mai țin minte, cum controla seara, la lumina lămpii de gaz, teancuri de caiete ale elevilor, cum avea emoții în ajunul unor lecții deschise pe care trebuia să le susțină a doua zi, cum își iubea rudele și cum își stima colegele de lucru.

Buneii din partea mamei au fost buni gospodari în satul Curleni, cu mulți copii, care au trăit din munca pământului. Viața lor a fost răsturnată odată cu “eliberarea” sovietică, după care, ca și mulţi alți basarabeni, au pierdut totul.

Din partea tatei o țin minte doar pe bunica și, spre marele meu regret, încă nu am prea găsit timp să reconstitui această parte a istoriei familiei mele.

  1. Cum apreciați schimbările care au avut loc la baștină în ultimul timp?

– Mă bucur că s-a păstrat dragostea față de pământ, față de obiceiurile noastre. Mă bucur că se modernizează școlile, se construiesc drumuri. Totodată, satele Moldovei îmbătrânesc. Îmi pare rău să o spun, dar asta-i o tendință globală. Satele vor înflori doar dacă vom avea absolvenți de școală bine pregătiți, care vor fi în stare să revigoreze economia, să ajute agricultura noastră să devină rentabilă. Totodată, satele ar deveni atractive pentru tineri când în țară vor fi create polurile de dezvoltare regională, care ar oferi locuri de muncă.

  1. Ce vă aminteşte de casa părintească?

– Grădina, livada, prisaca.

  1. Dacă ar fi cazul de înveșnicit cumva, în istoria localității natale, unele personalități din partea locului, cine, credeți că ar merita neapărat această onoare?

– Cred că Ilarion Buiuc, deputat din partea Congresului Militarilor Moldoveni în Sfatul Țării, care la 27 martie 2018 a votat Unirea Basarabiei cu România.

  1. La școală și la facultate ați fost printre activiști sau disidenți?

– Printre activiști. Și nu am făcut lucruri de care astăzi ar trebui să-mi fie rușine. M-am străduit să-mi promovez conaționalii în posturi de conducere, în știință, în toate organizațiile și instituțiile în care se luau decizii referitoare la soarta basarabenilor.

  1. Ce calități prețuiți îndeosebi la prietenii Dumneavoastră?

– Devotamentul și omenia.

  1. Considerați că V-ați realizat în viață?

– Cred că orice om se realizează în viață atunci când și-o trăiește cu plăcere și cu folos pentru oameni. Încerc și eu să o fac.

  1. Cine și cum V-a ajutat să Vă atingeți scopurile?

– Nu mi-am pus anumite scopuri. Uneori aveam impresia că toate au venit de la sine, însă acum îmi dau perfect seama că îndrumările venite din partea părinților, rudelor, școlii, familiei, prietenilor m-au ajutat cel mai mult.

  1. Dacă Bunul Dumnezeu v-ar oferi ocazia să mai trăiți odată un moment din viața Dumneavoastră, pe care l-ați alege?

– Căsătoria.

  1. Cu ce se mândrește îndeosebi cetățeanul, savantul și pedagogul Anatol Gremalschi?

– Cu faptul că, fie și într-o măsură mai mică decât mi-am dorit-o, am contribuit la emanciparea noastră națională, că elevii noștri gândesc liber, că am pus umărul la dezvoltarea informaticii școlare, că rezultatele modestelor mele cercetări științifice au stat la baza unor reforme în educație, care îmbunătățesc calitatea studiilor. Sunt sigur că manualele școlare și cele universitare la care mi-am adus și eu modesta contribuție au ajutat mulți elevi și studenți să-și valorifice capacitățile, să-și găsească locul în viață.

Mă bucur că am avut posibilitatea să contribui la lansarea informaticii școlare din Republica Moldova pe orbita internațională, echipele noastre participând și ocupând locuri premiante la numeroasele olimpiade internaționale și globale.

Mă mândresc cu faptul că, activând în cadrul organizațiilor neguvernamentale, am contribuit la dezvoltarea și implementarea mai multor proiecte care au ajutat școlile să devină mai bune, accesibile pentru toţi copiii, să promoveze meritocrația și performanța.

  1. Care-i cea mai mare dorință neîmplinită a Dumneavoastră?

– Să vorbesc liber limbile străine, exact la fel ca limba română.

  1. Aproape trei decenii nu mai contenesc discuțiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei Republicii Moldova. Cine credeți că ar putea și ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Educația și bunul simț.

  1. Care sunt principiile de viață ale cetățeanului Anatol Gremalschi, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Onestitatea și omenia.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Da. Și de multe ori. Posibil, eu îi consideram prieteni și colegi, ei având însă altă opinie.

  1. În opinia Dumneavoastră, fără de ce un om nu poate să devină fericit?

– Fără familie.

  1. Ați făcut în viață și politică…

– Da. Și pe timpul sovieticilor, și pe timpul emancipării naționale. Am plecat din politică cu impresia că un pic am prea idealizat lumea, iar propunerile înaintate de mine și de unii colegi de ai mei au fost premature.

  1. Ce apreciați și ce nu vă place în politica promovată de autoritățile de la Chișinău din ultimele decenii?

– Îmi place libertatea de exprimare, libertatea de asociere, faptul că obținerea independenței a deschis pentru basarabeni noi oportunități: libertatea circulației, studii în străinătate, cariere în lumea afacerilor.

Nu-mi plac metehnele ce provin din mentalitatea colhoznică: mimarea grijii față de popor, specularea slăbiciunilor omenești, fățărnicia, oportunismul politic.

  1. Cine, credeți, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică și socială?

– La sigur, o nouă generație de tineri, bine educați și buni specialiști.

  1. Credeți în viitorul țării cu numele Republica Moldova?

– Cred în viitorul poporului acestei țări.

  1. Care circumstanțe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Gremalschi?

– O singură circumstanță: dragostea.

  1. Cu ce se ocupă membrii familiei Dumneavoastră?

– Soția este de profesie ingineră în calculatoare, ocupă un post modest în una din instituțiile de cercetare și formare continuă a cadrelor didactice din Chișinău.

Copiii sunt deja adulți, au propriile lor familii, ne-au bucurat cu trei nepoțele și un nepoțel.

  1. Cum preferați să petreceți timpul liber?

– Călătoresc. Citesc. Ajut soția la grădinărit.

  1. În casa familiei Gremalschi ce bucate și băuturi sunt preferate?

– În principal, bucatele tradiționale moldovenești. În ultimul timp, sub influența globalizării, mai preparăm și feluri specifice țărilor din Europa și America.

Din băuturi, gustăm câte puțin din toate: vinurile și tăriile moldovenești, băuturile tari din occident.

  1. Descrieți câteva momente cruciale din viața Dumneavoastră.

– Refuzul de a nu face studii într-o școală militară din Rusia și de a reveni la Chișinău. Cererea în căsătorie. Decizia de a face studii la doctorantură.

  1. În opinia Dumneavoastră, Moldova a avut șansa de a se integra în UE alături de Republicile Baltice?

– În opinia mea, nu. La momentul respectiv, Țările Baltice aveau deja o anumită experiență de apartenență la spațiul european. Republica Moldova nu avea o astfel de experiență, iar mentalitatea de atunci a populației era marcată profund de nostalgiile după trecutul sovietic.

  1. Câți ani, în opinia Dumneavoastră, i-ar trebui Republicii Moldova ca să intre în categoria statelor civilizate?

– Păi, suntem deja un stat civilizat: avem un Parlament ales în mod democratic, avem un Guvern desemnat de Parlament, avem un stat de drept, sunt garantate drepturile de bază ale cetățeanului. Și, evident, nu suntem victime ale unei tiranii, cum se mai întâmplă în alte țări.

Desigur, putem discuta la nesfârșit despre nivelul de civilizație din țara noastră, capitol la care avem mai multe restanțe. Consider, că în 10-15 ani, prin educație, am putea schimba mentalitatea cetățenilor noștri spre mai bine: creșterea respectului față de lege, o atitudine mai responsabilă față de propria viață, o muncă mai conștiincioasa, mai multă gândire critică asupra fenomenelor din societate, mai multă coeziune socială.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluționarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dumneavoastră, este acest obiectiv?

– În opinia mea, între oamenii de pe ambele maluri ale Nistrului nu există un astfel de diferend. Trebuie să o spunem des-chis: o parte a teritoriului Republicii Moldova este ocupată de o țară străină. Trebuie să promovăm o politică externă care ne-ar ajuta să scăpăm de armata acestei țări, aflată la noi acasă contrar voinței noastre.

  1. Ce ați mai vrea să transmiteți neapărat consătenilor, dar și tuturor cititorilor CUVÂNTUL-ui?

– Să fie perseverenți și optimiști, să se bucure de acest pământ, să-și trăiască viața din plin. Să-și orienteze copiii spre carte, întrucât într-o lume a cunoașterii doar învățătura te ajută să devii un om împlinit.

Pentru conformitate,

Ion Cernei

 

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns