Adevărul despre Cazul Paul Goma: singur împotriva tuturor din FlacăraTV MD

 

02.10.2015, 22:22 2534 0 Evenimente, Opinii

Lui Paul Goma nu-i lipsea nimic să devină unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai admiraţi scriitori români contemporani, foşti contestatari ai regimului comunist. În România de azi, însă, mult mai cunoscut e numele său anagramat. Modelele unei generaţii se schimbă. Paul Goma împlineşte astăzi 80 de ani. Locuieşte în Paris şi e mai însingurat ca niciodată.

În primăvara anului 1977, Paul Goma ieşea din sediul anchetelor Securităţii de pe Calea Rahovei. Fusese bătut şi umilit de către însuşi şeful Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, şi de către colonelul Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei Anchete Penale. Era vlăguit şi aproape ruinat, dar era mai puternic decât oricând. Fusese eliberat şi în urma protestelor din Occident alimentate de Dumitru Ţepeneag, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, postul de radio „Europa liberă“, gazetari români şi străini. Fusese salvat de la moarte, dar încă nu ştia – otrăvirea lui treptată cu aconitină, adică asasinarea „curată“ fusese oprită de teama opiniei publice internaţionale. Paul Goma reuşise să învingă Leviathanul, iar lucru ăsta e, cu adevărat, legendar. Un om împotriva unui întreg sistem. Un om împotriva tuturor. Paul Goma demonstrase încă o dată că viaţa lui înseamnă libertatea lui.

În 1977, Paul Goma era deja de şapte ani interzis de la publicare. Fusese primul scriitor român care se solidarizase public cu Charta 77 a cehoslovacilor, printr-o scrisoare adresată lui Pavel Kohout, unul dintre arhitecţii documentului istoric. Pentru libertatea lor şi pentru libertatea proprie. Îi scrisese chiar şi lui Nicolae Ceauşescu – la rigoare, scriitor şi el – să-l îndemne să se solidarizeze cu bieţii cehi şi slovaci. Teribilă ironie la nivel înalt:„Domnule Ceauşescu, mă adresez Domniei Voastre, în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. […] În România, doi inşi nu se tem de Securitate : Domnia Voastră şi cu mine“.

Apoi, redactase „Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad“. Statele comuniste erau numite „totalitare“. După difuzarea scrisorii la „Europa liberă“, apăruseră şi primele adeziuni. 

„Mişcarea Goma“ 

N-a durat însă mult şi dispozitivul Securităţii intră în acţiune. Ceauşescu a ţinut o cuvântare în care l-a înfierat pe Goma fără să-l numească. Goma începuse să fie ameninţat şi insultat. Preventiv. Convorbirile telefonice îi erau întrerupte. Începuse o imundă campanie de defăimare. Presiunea era din ce în ce mai mare. În jurul blocului său din cartierul bucureştean Drumul Taberei se formase un adevărat baraj din miliţieni şi securişti, cu scopul de a împiedica accesul potenţialilor semnatari ai „Scrisorii“.

Efectul fusese însă contrar. În România, un singur om reuşise să coalizeze câţiva români împotriva regimului. Numărul semnatarilor trecuse de 200. În mare parte, oameni simpli, expuşi, deci şantajabili. Se năştea „Mişcarea Goma“. Se vorbea despre libertate, dreptate şi adevăr. Paul Goma reuşise să aducă un strop de decenţă într-un noian de mocirlă politicianistă. Reuşise să fie demn, să strige ceea ce alţii ascundeau cu graţie. Goma era, de fapt, un Goliat. Era uriaş! Restul? Nişte pitici, umbriţi de dimensiunea incredibilă a protestului său individual. Mulţi – ruşinaţi de resemnarea lor şi de propriile justificări. Mai mulţi – docili, pregătiţi să muşte, să înfiereze. Oameni care-şi ignoră adevărata condiţie atunci când se ridică în picioare. Paul Goma a oferit tuturor românilor poate cel mai curajos exemplu de excepţionalitate morală. 

„Scăpăm de tine, scapi şi tu de noi“ 

Într-o Românie comunistă, în comunism, în general, curajul nu înseamnă însă decât o autocondamnare la dispariţie socială. Paul Goma a plecat din România la 20 noiembrie 1977, cu sănătatea ruinată şi fără vreo perspectivă pentru sine şi pentru familie. În România pentru care Paul Goma trecuse la milimetri distanţă de moarte, Ceauşescu îi decorase şi îi înaintase în grad pe torţionarii lui, generalul Pleşiţă şi pe colonelul Vasile Gheorghe. Tot Ceauşescu declarase, la Congresul Uniunii Scriitorilor – instituţie din care Goma fusese exclus –, că „în patria noastră socialistă, nu există cenzură – drept care am hotărât s-o desfiinţăm“. Asta în timp ce Paul Goma era convocat aleatoriu la Securitate pentru a i se sugera să plece. În cele din urmă, Paul Goma acceptă invitaţia PEN Clubului International de a călători în Occident. Aveau dreptate securişii care-i tot spuneau „Scăpăm noi de tine, scapi şi tu de noi“. La 20 decembrie 1977, Paul Goma, soţia şi fiul cer azil politic în Franţa.

Pentru mulţi dintre români, numele lui Paul Goma e sinonim cu o introspecţie revelatorie, cu momentul în care şi-au văzut graniţele personale şi în care au înţeles că trăiesc într-o închisoare naţională, că libertatea e un cuvânt golit de conţinut şi că, în România, nimeni nu e propriul stăpăn. Paul Goma era modelul absolut al disidenţei autentice. În exil, Goma a continuat să scrie şi să construiască, volum peste volum, una dintre cele mai complexe opere memorialistice semnate de un român. Nu era exilul idilic, dacă există aşa ceva. Lupta lui nu era privită cu admiraţie univocă, iar tendinţa occidentalilor de a ajunge la compromisuri cu dictatura ceauşistă sau jocurile duble ale vesticilor adâncesc mizeria exilatului. În plus, România nu-l uitase: în 1981, fusese ţinta unui atac eşuat cu un colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti. Dar Paul Goma a rezistat. Aşa cum rezistase până atunci: demn, vertical, intransigent, incoruptibil, ca şi când n-ar fi putut oamenii să facă atâtea nedreptăţi câte poate el îndura. 

Exilul 

Practic, lui Paul Goma nu-i lipsea nimic să devină unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai admiraţi scriitori români contemporani. După 1989 însă, de la înălţimea autorităţii etice pe care i-a dat-o atitudinea sa, Paul Goma s-a manifestat ca un critic extrem de sever al contemporanilor săi. Mai nimeni n-a scăpat de acuzaţiile sale. Paul Goma a împărţit, de mai multe ori, România în două tabere. Deşi era în exil, Paul Goma s-a mai exilat o dată. Intransigenţa lui faţă de tot ce se întâmpla în România, dublată poate de o oarecare vanitate, i-a creat o mulţime de adversităţi. Paul Goma a devenit, încă o dată, incomod. Textele lui au început să fie insuficient de conciliante nu doar cu foştii securişti metamorfozaţi în democraţi de a doua zi, ci şi cu scriitorii, foşti prieteni sau foşti adversari. N-au scapat nici măcar prietenii apropiaţi, cei care l-au susţinut când avea mai mult nevoie. 

Singurătatea 

Paul Goma avea faima mondială de cel mai cunoscut disident comunist. „Soljeniţîn român“, îi spusese Eugen Ionescu, iar acest atribut-emblemă, singur, ar fi putut însemna enorm. Numai că virulenţa sa, prea puţin nuanţată, la adresa multora dintre români a făcut ca soclul, pe care se urcase prin forţe proprii, să se clatine mai ceva ca în urma cutremurului din ’77. Paul Goma a rămas un adversar al regimului, chiar dacă nu totalitar, dar în care oamenii încă au interese personale pe care le satisfac uzând de puterea lor. De cele mai multe ori, Paul Goma a subliniat aceste devieri punându-le în contextul moştenirii comuniste. Se poate să fi avut dreptate, se poate ca oamenii să aibă, însă, alt scop decât cel politic. Oricum, derapajele personale ale tuturor adversarilor de conjunctură ai lui Paul Goma au fost puse în legătură cu biografiile acestora şi apoi în comparaţie cu propria biografie, spre a copleşi cu uşurinţă.

Atitudinea sa de astăzi nu poate fi înţeleasă însă pe deplin în lipsa asimilării întregii sale biografii, în special a momentelor sale de eroism anticomunist, exact aşa cum amplitudinea eroismului său nu poate fi explicată adecvat fără o privire înspre vehemenţa sa discursivă de astăzi. Într-un fel, multe dintre acţiunile lui Paul Goma au fost sau încă sunt produsul unui spleen incurabil, pe care-l el afişază ostentativ, cu mândrie. Paul Goma a făcut istorie în România. Astăzi, însă, biografia sa are puţine reverberaţii. Paul Goma a rămas istorie. A ajuns, din nou, singur.

Luptele cu regimul comunist

Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935, în familia învăţătorilor Eftimie şi Maria Goma, în satul Mana, judeţul Orhei. După ocuparea Basarabiei de Armata Sovietică, tatăl său a fost deportat în Siberia. Abia după doi ani, în 1943, întâmplarea a făcut ca familia să îl reîntâlnească, în Slobozia, pe pământ românesc. Fusese adus ca prizonier de război. Începând cu martie 1944, familia Goma s-a refugiat în satele din zona Sibiului şi a Târnavei Mari. A scăpat de comisiile de repatriere în Uniunea Sovietică folosindu-se de acte false de nerepatriabili şi astfel a reuşit să se stabilească în satul Buia, Târnava Mare. Aceasta este imaginea copilăriei lui Paul Goma, în tuşe foarte groase.

În ianuarie 1949, părinţii săi au fost arestaţi – ridicaţi de Securitate şi închişi la Mediaş. La numai 13 ani, Paul Goma era nevoit să îşi caute părinţii într-un oraş străin şi să doarmă prin gări sau la poarta Securităţii. În acelaşi an, părinţii au fost eliberaţi, iar Paul Goma a reuşit să intre în clasa a VIII-a, elev bursier al Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu. Dar în 1952, a cunoscut chiar el faţa hâdă a Securităţii: a fost ţinut închis timp de opt zile, pentru că „a vorbit despre partizani şi a ţinut un jurnal intim codificat“. În anul următor, când trecea clasa a XI-a, a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară. Reuşeşte cu greu să se înscrie la Liceul „Negru Vodă“ din Făgăraş.

În 1956, după doi ani de studiu în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Paul Goma ajunge să fie mustrat la Rectorat pentru câteva observaţii nepotrivite cu privire la situaţia comunismului în ţară şi în afară, la Răsărit. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, ziua în amiaza mare, Paul Goma este arestat de la Universitate şi e anchetat la Ministerul de Interne, pentru „fiţuici duşmănoase“. Cu alte cuvinte, instigare la manifestaţii ostile în urma evenimentelor din Ungaria. După două înfăţişări la proces, în martie 1957, este condamnat. Sentinţa: doi ani de închisoare corecţională. Un an a stat la Jilava, pe următorul l-a petrecut la Gherla, de unde a fost trimis în domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti. Din 1963, când se ridică pedeapsa de domiciliu obligatoriu, până în 1965, când revine la facultate, are diverse slujbe minore, de subzistenţă.

 

 

 

FOTO: „Paul Goma, destinul unui disident“ este primul volum despre disidentul român, apărut în 2005 şi semnat de Mariana Sipoş. A doua ediţie a apărut în 2014.

 

Începând cu 1966, începe să aibă o activitate de scriitor prolifică. În august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, la Uniunea Scriitorilor din România, avea loc şedinţa de primire în partid a unor tineri scriitori, printre care şi Paul Goma. Aventura aceasta avea să se termine curând, în 1971, când Paul Goma a fost propus pentru excluderea din PCR, din cauza publicării în limba germană a romanului „Ostinato“ în RFG. La târgul de carte din Frankfurt, cartea lui Paul Goma apărea la stand cu eticheta „Carte interzisă în România“. Conflictul cu autorităţile comuniste de la Bucureşti au culminat în 1977 cu scrisoarea adresată de Paul Goma iniţiatorilor Chartei 77 din Cehoslovacia, citită la Radio Europa Liberă. A fost arestat şi închis la Rahova, în clădirea Securităţii. Nu a putut fi condamnat fără a scandaliza comunitatea internaţională, aşa că la 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soţia şi copilul său, a plecat în exil la Paris. Paul Goma, refugiat politic. De aici, scriitorul a continuat lupta anticomunistă, cu numeroase cărţi şi articole de revistă.

Cât de departe e Paul Goma de România?

În jurul numelui lui Paul Goma s-au ţesut cele mai pasionale dezbateri şi conflicte. De cele mai multe ori, despre Paul Goma s-a vorbit numai în exces, iar excesul l-a transformat într-un fel de mit, în faţa căruia unii fac plecăciuni, în vreme ce alţii îl repudiază fără răspundere.

Excepţionalitatea lui etică şi valoarea literară ne obosesc admiraţia şi ne paralizează entuziasmul, spun unii. Goma e binar, la fel ca morala creştină, pentru că nu permite niciun fel de reconciliere, spun alţii.

Radicalitatea lui morală, probată cu propria-i existenţă, ne inconfortează veşnicele acomodări şi preaomeneştile delăsări, se poate răspunde. Iar alţii spun că Paul Goma e regizorul unui spectacol dezolant al unei gândiri stereotipe, care recurge permanent la generalizări, la etichete colective, la anateme aruncate definitiv asupra unor categorii, nu asupra unor persoane. Într-un asemenea spectacol, e uşor de închipuit cum, în faţa scenei, spectatorii tac jenaţi.

Oricine ar avea dreptate, un lucru e clar: între Paul Goma şi România există o distanţă mai mare decât între Paris şi România. Am încercat să-l întrebăm de ce există această prăpastie dificil de conciliat şi am insistat asupra faptului că absenţa domniei sale dintre români este o lamă cu două tăişuri. Răspunsurile lui Paul Goma mai degrabă i-au confirmat pe cei care-i contestă intransigenţa publică. Nu vom reproduce replica domniei sale.

Totuşi, o dare de seamă, fugitivă şi concisă, asupra celor mai vizibile controverse în care Paul Goma a fost implicat e necesară – de asemenea, nu vom reproduce calificativele pe care acesta le-a acordat, poate gratuit, poate cuvenit, colegilor lui, scriitori.

La începutul anilor ’90, Paul Goma l-a acuzat pe Gabriel Liiceanu că a retras din librării şi a trimis la topit volumul „Le tremblemment des hommes“, apărut mai întâi în franţuzeşte şi publicat ulterior la editura Humanitas. Apoi, în 1995, Paul Goma a anunţat că vrea să candideze la preşedinţie, dar n-a mai candidat. Tot în anii ’90, Goma a încercat un soi de proces al comunismului, căci voia să-şi vadă pedepsiţi torţionarii. Judecătorul se întreba, la momentul respectiv, dacă nu e cazul s-o lase baltă, că petentul oricum nu mai trăieşte. Scandalos.

Scandalul care i-a afectat cel mai tare imaginea publică a fost însă iscat în urma publicării eseului „Săptămâna roşie 28 iunie 3 iulie sau Basarabia şi Evreii“, în care stabileşte o legătură cauzală şi cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 de regimul antonescian împotriva evreilor şi ceea ce numeşte „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent“. Un fragment a fost publicat şi în revista „Viaţa Românească“. Cum o acuzaţie de antisemitism are efectul unei lapidări din spaţiul public, scandalul a început. S-a trecut la sancţionarea responsabilului de număr, Liviu Ioan Stoiciu şi la producerea unor comunicate de tot hazul din partea Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor. Deşi Paul Goma este căsătorit cu o evreică, deci fiul lor este evreu, acuzaţia de antisemit a rămas – chiar dacă Paul Goma a deschis şi un proces împotriva celor care au emis această acuzaţie, proces pierdut în instanţă.

În 2011, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie şi Direcţia Generală de Paşapoarte informau că Paul Goma figurează în evidenţele instituţei cu statut de cetăţean român, conform art. 34 din Legea 21/1991 a cetăţenei române. Cu alte cuvinte, cetăţenia sa nu a fost retrasă niciodată, aşa cum se vehicula. Totuşi, astăzi, încă se mai cere redobândirea cetăţeniei lui Paul Goma. Lucru care s-a întâmplat în 2013 – însă în Republica Moldova. Paul Goma a călătorit atunci fără escală în România. Pe de altă parte, la doar un an distanţă, o înţelegere între scriitorii moldoveni pro şi anti-Goma a făcut ca acestuia să i se retragă candidatura la Premiul Naţional al Republicii Moldova

– See more at: http://flacaratv.md/adevarul-despre-cazul-paul-goma-singur-impotriva-tuturor-scriitorul-implineste-astazi-80-de-ani.html#sthash.2CyqYluV.dpuf

 

Source: cuvintul.md

Distribuie

Lasă un răspuns